Subtila diferenţa dintre notorietate şi prestigiu

Bote, Bianca lu' Bote, asistenta Crudu sau Ogică, ori Moni şi Iri sunt persoane cu renume, domnule! Tot românul ştie bine cine sunt, iar faţă de aceste personaje există un interes public viu. Până într-atât încât biografia lui Botezatu - băiat cu puşcărie în Italia la bază, actualmente dizainăr de chiloţi de megasuccesuri - este în topul celor mai furate cărţi din România.

Bianca, asistenta Crudu, Moni, Cosmina sau Andreea nu şi-au comandat - încă - biografii, dar de ele vuieşte în continuu presa, atât cea scrisă, cât şi televiziunile care se întrec neobosite în a le populariza în emisiuni de mare interes naţional.

Ce naiba au făcut toate figurile astea? Ce au produs toţi oamenii ăştia, ce au creat, ce au dat ei naţiunii căzute în admiraţia lor? Păi, în afară de chiloţi - creaţi sau fluturaţi public -, nimic, absolut nimic. Sigur, dacă nu iei în seamă aşa-zisele scandaluri ce constau de obicei în tot soiul de certuri cu un pestilenţial iz de mahala.

Asta cel puţin aparent. Fiindcă persoanele acestea, ca şi alte o sută sau două, fac rating televiziunilor şi cresc tirajele tabloidelor. Publicul român le cere, avid de informaţie şi cultură cum este.

În afară de asta, ele constituie un model pentru mulţi, foarte mulţi tineri. Poţi să ajungi celebru şi bogat fără să te chinui învăţând pe rupte, fără să te speteşti mai apoi studiind ori muncind serios, ba chiar fără să fii în stare să legi două vorbe măcar? Poţi. Dacă vrei să reuşeşti în viaţă şi să fii cineva iată calea! Sigur, mai e şi cea legată de politică, unde alţi indivizi, la fel de dotaţi intelectual şi de meritorii ca Ogică, sunt în fruntea bucatelor, taie şi spânzură - dar mai ales taie salarii şi pensii - decizând fără să le pese asupra vieţii noastre, a tuturor. Evident, când nu mai au ce să taie, se împrumută, răţoindu-se la noi şi zicând că-şi asumă ei responsabilitatea şi chemându-ne la solidaritate. Datoriile tuturor acestor acţiuni şi a furtişagurilor derivate din ele, ridicate la rang de politică de stat, vor fi plătite de prostime. Şi nu numai de către aceia care i-au votat şi care stau cu ochii zgâiţi la televizor palpitând la aventurile lui Moni şi ale lui Iri sau la succesele lui Bote, ci şi de noi, ceilalţi.

În această continuă atmosferă de bairam zălud, slinos şi plin de miasme, populat de fel şi fel de butaforii, o mare personalitate a culturii române este pe cale de a fi scoasă de la catedră. Nu, nu ca în anii 50 ai trecutului secol, ci obligată să se pensioneze cu legea în mână şi democratic.

Este vorba de istoricul Lucian Boia. Sunt convins că 99 la sută dintre români nu ştiu cine este Lucian Boia. Iar procentul celor care i-au citit măcar o carte este cu certitudine şi mai mic. Dar asta nu-i cine ştie ce. În fond, românul îşi desăvârşeşte cunoştinţele de istorie - atâtea câte or fi - din tabloide şi hălăduind pe reţelele virtuale de socializare, că doar ne-am modernizat şi avem internet. Aşa află el că un misterios trib dacic a ajuns în India şi în Pakistan fiind strămoşul vorbitorilor limbii punjabi, cu care uite că suntem fraţi. După care votează pe facebook, mistuit de sentimente naţionale şi emoţii oculte: I like this! Şi suntem convinşi că istoria e o poveste oarecare, pe care fiecare o spune cum i se năzare, adăugând folcloric ce ni se pare că sună bine sau eludând patriotic ceea ce ne sună nouă neplăcut.

Uităm că istoria e o ştiinţă şi că are marii săi magiştri. Uităm că un asemenea magistru - real şi tot mai rarisim în cultura noastră - se formează în ani şi de ani de studiu serios şi neobosit, fiind întotdeauna însoţit şi de o anumită ţinută morală. Uităm, sau nici n-avem habar, că rolul unei asemenea personalităţi în formarea altor şi altor valori este esenţial. În cultură, orice ai face, excelenţa nu este o chestiune democratică. Aici se trăieşte sub absolutismul valorii şi sub dictutara geniului. Iar în această zonă aproximarea după ureche şi generalizarea nu funcţionează fiindcă e vorba despre mari individualităţi.

Sigur, Lucian Boia poate să se ducă la Sorbona şi să-şi continue acolo opera. Nouă ne rămâne oricum marele Ogică! Şi celebrul cuplu de comici universitari Boc-Funeriu. Poate pun de-un trio, că se cam potrivesc...