duminică, 28 februarie 2010

Iarba de la marginea drumului - fragment de roman (II)

Profitînd de această bizară stare de fapt, “activităţile lucrative” pornite în România îşi găseau împlinirea în Occident. Nu erau chestiuni care să suscite o prea mare discreţie. Paginile de mică publicitate gemeau de anunţuri prin care fete tinere şi nurlii erau invitate, fără multe fasoane, să adopte o frumoasă meserie de “dansatoare” în străinătate. Cam toată lumea ştia ce presupune acest eufemistic termen. Chiar şi Giluela îl descoperise. Şi o făcuse chiar cu o făţişă încîntare:

“Ia uite, nene, ce scrie acia! Ezact modelu’ meu de meserie care mi-ar plăcea! Zice aşa: Căutăm tinere, op’şpe – doo’ş’cinci dă ani, aspect fizic plăcut, pentru o carieră de dansatoare în baruri şi cluburi selecte din Italia, Germania şi Bene…, ăăă, Benelux. Firmă dă prestigiu, cerem seriozitate. Mda… Hai că dă Italia şi dă Germania am mai auzit io, că nu sunt proastă, ce dracu’! Da’ dă Beneluxu’ ăsta, să mor io dacă ştiu ceva. Pă unde o fi bă, Pele, ţara asta?”, ceru ea, nedumerită, o părere ceva mai avizată, ridicîndu-şi ochii miraţi din jurnal.

Frate-su îşi ţuguie meditativ buzele, clătinînd din cap. În cele din urmă, spuse, ridicînd doct din sprîncene:

“Aş zicea că ar fi pă undeva, pă lîngă Japonia, dă le are ăia cu electronicele, ori pă la mama dracu’, pă undeva pă lîngă insula aia dă numa’ într-un taifun şi un cutremur o duce, Portugalia. E bogaţi, că are petrol la greu, da’ îi şi periculos la maxim. Orş’cum, mă gîndesc io că nu să merită să faci atîta drum pînă acolo. Mai bine o Jermănică, colo-şa, sau o Italie. Atîta tot că tu nu ştii limba şi o să-ţi fie greu… Părerea mea!”

“E, nu ştiu limba! Ce să-ţi spun! Mare şmecherie. Parcă mă doare gura să bag o chestie d-aia la mişto – aine-claine-popîrţaine – şi gata, m-am scos. Aici fizicu’ contează, nene! Fizicu’ şi simţu’ muzical. Să vadă ăia că ai stofă, că ai ureche şi că ai sînge-n tine. Păi, ce crezi tu, că ăia vrea comentatoare dă fotbal!?” se indignă ea.

“Nu, fă, nu vrea comentatoare. Da’ vrea şi ei să să înţealeagă într-un fel cu tine. Păi altcumva, cum? Germana îi grea. Pun pariu că beneluxeasca asta îi şi mai grea. De, ştiu şi io ce să mai zic…”

“O rezolva ei şi treaba asta, că doar nu sunt io prima care să duce să lucreze acolo şi nu ştie limba. Om avea şi noi un translatore d-ăla, ceva…”

“ Nţţ! Esclus! Nu pune ăia un om pă salariu la greu după curu’ vost’!” Repetă categoric: „Esclus!” Continuă cu aer profesoral, dar binevoitor: „Vezi? D-aia zic io că cel mai bine e în Italia. ‘Ce că italiana e cea mai apropiată limbă dă a noastră. Înţelegi şapte cuvinte dîn zece, aşa, făr’ să cunoşti o iotă. Te descurci mai bine acolo şi prinzi imediat vorba lor. Plus că e băieţi mai buni, mai d-ai noştri. Nu cum e nemţii, reci şi scorţoşi. Io aşa zic.”

Ea se uită la el şi după un scurt moment de ezitare încercui anunţul cu pricina. După amiază se duse să dea telefon. Fu progreamată la interviu chiar pentru dimineaţa următoare.

Încă din zori fu în picioare. Se tot pregăti, schimbînd hainele şi asortîndu-le în fel şi chip. În cele din urmă se hotărî la o rochie de seară, strîmtă, scurtă şi decoltată, pe care nu o purtase decît o dată. Iar atunci cînd şi-o pusese, ieşise cu bătaie la terasă, la nea Virgil. Şi acum, cînd îşi amintea, simţea un fior de încîntare. Nu mai avea nici o ezitare. Da. Asta era îmbrăcămintea cea mai adecvată.

La ora stabilită sună la uşa unui apartament din Dristor. Era cam dezamăgită. Îşi închipuise că o firmă de prestigiu are un sediu mai ca lumea. Se mai liniştise cînd văzuse interiorul, somptuos, în viziunea ei, precum şi faptul că mai aşteptau încă vreo trei, patru fete. După nici un minut, uşa “camerei de vizionare” – aşa cum stătea scris pe o plăcuţă aurie, se deschise şi în pragul ei apăru un tip scund, chelios şi cam bătrîn. Îşi aruncă o privire de expert în cameră şi se întoarse, vorbind către cineva dinăuntru: “A venit ceva…” Apoi privindu-le pe fete, rînd pe rînd, adăugă, de astă-dată mai mult pentru sine: “Ia să vedem! Ia să vedem! Hm! Îhî… Mda, Mda. Merge. Bun. Oho!” Ultima exclamaţie îi fusese repartizată Giluelei, care o primi ca pe un compliment. Ca atare pe figura ei se oglindi un zîmbet dulce-naiv, zîmbet care, ştia ea, producea întotdeauna un efect devastator asupra bărbaţilor. Nici de data asta nu se înşelă. Fu poftită prima în misterioasa cameră.

Acolo nu mai era decît o băbătie cu o mutră acră şi un tip între două vîrste, bine îmbrăcat, cu figură de om de afaceri dubios, dar occidental.

“Numele!”, cîrîi bătrîna, căreia parcă îi ploua în casă tot timpul.

“Giluela”, ciripi fata, fluturîndu-şi genele.

“Ei, la dracu’!”, mîrîi baba. “Cum te cheamă, măi, fetiţo! D-adevăratelea, nu numele dă artistă, sau cum îţi zice ţie p-acasă!”

“Giluela, doamnă! Aşa mă cheamă. Poftim şi cartea dă indentitate, dacă nu mă credeţi!”

“Da, dom’ne!”, se uimi băbătia. “Giluela Pîrnae. Corect.” Îşi notă datele necesare pe o o hîrtie şi îi înapoie fetei actul. Făcu un semn circular cu indexul: “Ia plimbă-te un pic!” Giluela făcu întocmai, urmărind cu coada ochiului expresia străinului. Tipul părea foarte interesat de ceea ce vedea.

“Dimensiuni?”, se interesă eliptic băbăciunea.

“Ce dimensiuni?”, făcu cu ochi rotunzi domnişoara Pîrnae.

“Ce dimensiuni!?”, pufni bătrîna iritată. “Numerele dă aur! Nouăzeci – şaizeci – nouăzeci. Plus înălţimea şi chilele. Acuma, că ţi-am explicat, zi!”

Fata dădu din umeri, cu o figură neajutorată:

“Am cam unu, şaptezeci. Da’ cu tocuri trec uşor dă unu, op’zeci. Şi greutatea… cam cin’zeş’cinci dă chile. ‘Ai, cin’zeş’şapte, maxim!”, făcu ea temătoare. Îşi aruncă privirea spre străin, ca şi cînd i-ar fi cerut ajutorul.

“Ai oase dă găină, dragă. Bravo ţie!”, zise baba, parcă ceva mai îmbunată.

“Cum să am oase dă găină?!”, se îmbăţoşă dintr-o dată Giluela.

“Adică mici şi uşoare, măi, fată. Nu-ţi închipui că e vreo jignire sau alceva!”, interveni şi cheliosul care se mulţumise pînă atunci să privească şi să nu zică nimic.

“Da”, continuă baba, aruncînd o privire nemulţumită către asistentul ei, “da, ai oase uşoare. Că în rest eşti destul dă bine zidită. Ia urcă-te pă cîntaru’ ăla, să vedem. Că din gură, toate sunteţi mai uşoare cu cel puţin cinci chile…”

Fata se sui, descălţîndu-se de sandale mai înainte. O făcu din politeţe, dar băbătia interpretă altfel gestul ei. Zise cu o ironie găunoasă:

“Bine că te descalţi! Ce-ţi închipui, că au şapte chile sandalele alea?!”

Totuşi cîntarul nu arăta decît cincizci şi şase de kilograme. Faţa băbăciunii se pungi în sute de încreţituri. Maliţiozitatea ei ţintise în gol. Dădu din cap, concedînd pe tăcute că tînăra avusese dreptate. Ridică apoi interogativ din sprîncene, iscodind-o dincolo de ochelarii cu lentile groase:

“Aşa. Bun. Şi dimensiunile? Dimensiunile, fetiţo! Ce stai şi te uiţi ca tuta?”

“Nu le ştiu, tanti!” zise cu lehamite fata.

“Păi, cum nu le ştii? Vii aici şi nu-ţi ştii dimensiunile? Da’ cum e posibil aşa ceva? Păi, un’ ne trezim?!”, se isteriză baba, dramatizînd totul.

“Ma’, che cazzo, di dimensioni! Signorina Giluela e perfetta!”, afirmă enervat şi totodată seniorial străinul, retezîndu-i bătrînei orice atitudine inchizitorială. Aceasta înghiţi cu greu afrontul, dar nu ripostă în nici un fel. Ceva, ceva însă tot mai era de verificat:

“Cicatrici, pete, probleme dermatologice cumva?”

Domnişoara Pîrnae clipi de cîteva ori pînă să proceseze întrebarea. Se dumiri, după cîteva clipe, şi ciripi voioasă:

“A, bube? Noo. N-am nimica.”

“Să vedem!”, hîrîi bănuitoare băbătia.

“Adică cum?”, întrebă fata, privindu-i rînd pe rînd pe fiecare dintre membrii comisiei, mai mult uimită, decît jenată.

“Adică, jos textila!”, explică bătrîna pe un ton ce nu admitea replică.

Giluela surîse încurcată. După un scurt moment de ezitare, ducînd mîna la fermoarul de la spate, consideră că e cazul să îi avertizeze:

“Da’ să ştiţi că n-am sutien…”

“Hai, lasă-mă! Nu mă-nnebuni! Chiar aşa?”, lansă caustic baba.

Preocupată de acţiunea ei, tînăra se mărgini doar la un “Îhî” distrat. În cîteva clipe, rochiţa lunecă pe parchetul lucios. Se lăsă liniştea. Giluela făcu o piruetă, plină de dezinvoltură, aşa cum văzuse că se face la prezentările de modă. Apoi se opri într-o poziţie neaşteptat de relaxată, surîzînd cu acelaş aer ingenuu, lăsîndu-se admirată în voie.

Dezlipindu-şi cu greu ochii de sînii mai mult decît remarcabili ai fetei, italianul îi ceru să se mai întoarcă o dată, extaziîndu-se de astă dată dinaintea feselor. Piticul cel chelios încercă o constatare neutră, profesională:

“Musculatura are fermitate, iar tegumentul e impecabil… Şi, fapt absolut remarcabil, nu are nici un fel de inhibiţii. E naturală şi spontană!”

Băbăciunea îi aruncă o privire întunecată. Nu comentă nimic totuşi. Se întoarse spre businessmanul din vest, cerîndu-i acestuia verdictul: “Ei?”

“Bellissima! Bellissima!”, veni răspunsul entuziast al acestuia.

Giluela îşi accentuă zîmbetul, întrebînd:

“Cum e? Am luat examenu’?”

“Da”, făcu bătrîna, cu un vag aer de regret. “Da, ai luat examenu’.”

“Gata, da? Pot acuma să mă-îmbrac, nu?”, voi să se asigure Giluela.

“Da, poţi. Uite aici contractu’. Citeşte-l şi semnează-l!”

Actul respectiv cuprindea o sumedenie de pagini, fiind redactat atît în română, cît şi în italiană. Tînăra îşi aruncă ochii pe el, îngrozindu-se din start de stufoşenia acestuia. Nu avea nici un chef să-şi bată capul cu porcăria aia, citind-o şi pierzînd astfel o grămadă de timp. Trebuia doar să ştie cîteva chestii clare, asupra cărora urma să se edifice rapid:

“Ce salariu am?”

Piticania se aplecă peste foi, plină de solicitudine, indicîndu-i suma înscrisă acolo. Spuse repede, cu un zîmbet unsuros:

“Şase sute de dolari. Uite aici, păpuşă… A! Şi desigur, cazarea şi masa asigurate. Plus atenţiile clienţilor… Ca să nu mai vorbim de faptul că salariul poate creşte pe măsura evoluţiei tale profesionale.” Continuă, în chip de scuză: “Mătăluţă eşti acuma doar o începătoare. Mai ai o grămadă de învăţat.” Adăugă încurajator: “Noi considerăm însă că ai toate datele necesare afirmării în această meserie care poate aduce atîtea satisfacţii şi împliniri cuiva care e dedicat şi motivat.”

“Şase sute de para, plus bacşişurile!”, gîndi Giluela, renunţînd să dea vreo importanţă restului şuvoiului de cuvinte, pe care oricum nu le înţelegea pe deplin, dar care intuia că sînt de bine. “Casă şi masă moca! Super! Am pus-o, tată!”

“Unde trebuie să mă însemnez?”, făcu ea entuziastă.

“Aici, aici şi aici”, îi arătă cheliosul, întinzîndu-i fiecare exemplar, în final, înmînîndu-i şi ei unul. Fata îl luă, neglijentă şi îl îndesă în poşeta minusculă. Brusc, prin mintea ei trecu un gînd dilematic:

“Aoleo! Am uitat d-o chestie!”

“Ce chestie, dragă?”, se încruntă băbătia.

“Nu aţi putea să mă aranjaţi şi pă mine în aşa fel ca să nu mă duc tomnai în Beneluxu’ ăla? Pentru mine ar fi bine pă undeva mai pă aproape şi un’ să prind şi io mai iute limba…” Încercă o sugestie: “În Italia, să zic. Acolo am auzit că ar fi mai bine şi oamenii e mai cumsăcade.” Aruncă o ocheadă către afaceristul occidental, fluturînd galeş din gene.

Acesta mustăci ca un motan bătrîn, după care etală un zîmbet larg şi plin de o nemărginită bunăvoinţă. Spuse cu bonomie:

“Si tu voi Italia, fa bene! Italia!”

“Tenchiu, domnu’!”, făcu mai mult decît încîntată domnişoara Pîrnae şi îl pupă pe neaşteptate. După ce îşi mai reveni, italianul avu o pornire pedagogică:

“Se dice grazie. Io, io dico a te, grazie, grazie mille, por il bacio! Capisci?”

“Ahă. Da. Graţie, mistăr!”, îşi manifestă ea recunoştinţa. Apoi le aruncă tuturor o bezea circulară şi ieşi fericită din “camera de vizionare”.

miercuri, 24 februarie 2010

Fericitul Titus - fragment din roman

Previziunile paznicului se adeveriră. Titus fu extras din automobil, montat într-un scaun cu roţi şi dus direct la urgenţe. Era un moment de respiro. Nu mai era nimeni altcineva. Cele două doctoriţe de gardă care stăteau la o şuetă îl priviră ca pe o amendă. După ce oftă scurt, una dintre ele întrebă:

„Ce probleme are domnu’?”

„Domnu’” se concentră şi reuşi să articuleze incredibil de clar:

„Am făcut un atac cerebral.”

„Zău? Nu mai spune!”, făcu ironic doamna doctor, în timp ce surata ei pufni sonor, bătându-se agasată cu palmele peste coapse şi exclamând:

„Auzi, Rodico, domnu’ o fi medic, mă.”

Numita Rodica zise cu asprime, încruntându-se către Titus:

„Deci! Atenţie! Boala pe care o aveţi rămâne s-o decelăm noi! Noi suntem abilitate să stabilim diagnosticu’ de bază. Da? Noi!”, spuse femeia arătând cu policarul spre propriul piept, într-un gest de indiscutabilă autoritate.

Pacientul se uită la ele, pe rând, de parcă le-ar fi cântărit. O făcu încet, privindu-le chiar în ochi, apoi, cu o figură resemnată, dar suficient de expresivă ca să le irite şi mai tare, bălmăji:

„Bine. Convingeţi-vă!”

Doamnele strânseră din buzele atent rujate şi se porniră într-o anamneză şi o suită de cercetări extraordinar de amănunţite. Se întreceau una pe cealaltă în a găsi întrebări şi procedee de analiză noi. După ce timp de un sfert de ceas îl mitraliară cu un stufos chestionar, la final, fură nevoite să recunoască, scrâşnind:

„E un avece, fir-ar al dracu’!”

Titus îşi ridică ochii interogativ la ele. Doamna doctor Rodica – singurul nume pe care-l aflase – spuse ridicând pilduitor indexul:

„Adică accident vascular cerebral”, accentuă dumneaei pe cuvântul „vascular”. După care făcu semn aparţinătorilor să vină să-şi ia bolnavul şi să aştepte în hol „până ce procedura îşi va urma cursul”. Cam încurcate, Chris şi Carol îl aşezară pe bărbat în scaun şi se refugiară cuminţi într-un colţ. Doctoriţa închise uşa şi se repezi la telefon ca să-l anunţe pe cel aflat de gardă la Neurologie.

„Alo? Rodica de la primiri...”

„Bună!”

„Cine-i de servici’ acolo?”

„Ramona”, gânguri cea de la capătul firului.

„A, rezidenta, nu?”

„Da, rezidenta”, făcu mai acru duduia Ramona.

„Fată, vezi că ţi-a venit marfă. Ai un tip şmecher care are numai harfe şi băşini în cap.” Ajunsă aici, icni, cuprinsă brusc de un hohot de râs: „Adevăru’ e că acuma chiar că are o lucrare de mare excepţie în cap.”

„Ce porcărie! La cât am eu de muncă în seara asta...”

„Asta e, fată! Şi-ţi spun că omu’ e d-ăla de te calcă pe sinapse, intelectual care ştie mai bine ca tine ce are. O să vezi tu. Nouă ne-a făcut o mie de draci cu fiţele lui de mare cunoscător.”

„Las’ că-l liniştesc eu. Ce crezi că am să stau să-i caut în coarne? Mai ales că am un munte de fişe de completat de la doamna Rocescu. Vin imediat şi-l rezolv eu pe loc!”

Şi îl rezolvă. În lift îi venise ideea. O idee pentru care îi venea să se pupe, da! Când ajunse la parter şi îl văzu pe ipochimen simţi că are din start o doză remarcabilă de antipatie pentru el. După ce că picase ca musca-n lapte pe garda ei supraaglomerată, mai se rupea şi-n figuri care va să zică, după cum ziceau alea de la primiri. Păi, ce? Ramona o fi vreo proastă la mâna oricărui măgar de pacient sclifosit? Adică d-aia îşi tocise ea neuronii atâţia ani în facultate ca să stea după toţi şantaliii? I-o ajunge şi ei atâta slugăreală după grasa aia de Roceasca şi după dom’ profesor! Ce să-ţi spun, pârlitu’ ăsta mai lipsea. O câştigase şi ’mnealui la belciuge, în mă-sa-n cur de nenorocit!

Astfel montată, acţionă conform planului. Privi lung la fişa pacientului, clătină din cap, îşi ridică cu un gest de mare finețe ochelarii, îşi drese glasul, spunând cu un aer preocupat şi totodată doct:

„Pentru elucidarea problemelor cu o cât mai mare precizie avem neapărată nevoie de o tomografie...”

Bolnavul şi aparţinătorii se uitară plini de speranţă la ea. Chris se încumetă, dinaintea amabilei şi serioasei domnişoare:

„Sigur. Cum spuneţi dumneavoastră. Să facem tomografia atunci...”

Cu ochi rotunzi şi încărcaţi de o anumită tristeţe tânăra rezidentă oftă:

„Din păcate, vedeţi dumneavoastră, la noi tomograful e defect”, minţi ea de-a dreptul suav, încât preotul i-ar fi dat împărtăşania fără spovedanie. Pe deasupra, vocea uşor tremurată şi întreaga ei atitudine lăsau impresia durerii înăbuşite cu greu, însă demn, ca în cazul anunţului decesului unei persoane dragi. Figura asta îi reuşise magistral.

„Păi, şi ce facem atunci?”, întrebă şi Carol.

Ramona îşi lua o faţă dezolată şi reflectând o vagă rătăcire – la postura asta mai trebuia lucrat, fără îndoială. Apoi tresări, ca şi când dintr-o dată i-ar fi venit marea idee:

„Aş putea să vă fac eu o trimitere la Floreasca, la Urgenţă!”, spuse ea, nuanţând subtil actul de generozitate pe care l-ar întreprinde. Acum starea ei de spirit făcu brusc loc unei curiozităţi: sunt husenii gata să sară imediat cu bănuţu’? Dar fraierii stăteau şi se uitau la ea ca hipnotizaţi, neîncercând nicio acţiune lucrativă. „Boii, tot boi!”, conchise domnişoara rezident. Dacă s-ar fi arătat mai atenţi, s-ar fi izbit uşor în frunte, zicând „staţi să încerc ceva”. Şi i-ar fi plantat în faţa sălii tomografului de aici, pentru maxim o oră, cât lipsea domnu’ Relu, care-şi făcea programul de fitness, la sală. Dar aşa...

Sigur, şi varianta asta era bună. Pentru cinci sute de mii, măcar, s-ar fi agitat. Dar în situaţia de faţă erau preferabile cele două ceasuri câştigate pentru completarea fişelor lu’ Roceasca, timp în care ăştia aveau să hălăduie până la Urgență şi retur.

Scrise trimiterea, i-o dădu lui Cris şi făcu plină de solicitudine:

„Vă aştept. Imediat ce rezolvaţi, vedem cum stă problema, facem internarea şi aplicăm soluţia cea mai optimă...”

Cei trei mulțumiră în cor, chiar şi Titus se strădui ceva, ceva – „ng, ng!” – şi porniră spre ieşire, sperând să găsească urgent un taxi. Ramona rămăsese câteva clipe, inerţial, să-i privească, să se asigure că au plecat, naibii, de pe capul ei. Abia atunci simţi că a avut şi ea o mică victorie pe ziua de azi şi-şi permise să şoptească triumfător:

„Călătorie sprâncenată, gherţoilor!” Chicoti, adăugând: „V-am avut îmbrăcaţi, îmbrăcaţi v-am avut, da!”

vineri, 19 februarie 2010

Comentariu la un comentariu

Am citit pe un blog pe care îl urmăresc cu atenţie şi plăcere (ce-am-mai-citit.blogspot.com) o postare foarte interesantă cu privire la un roman scris de un ex-sovietic de succes. La noi, respectivul roman a apărut în colecţia Raftul Denisei, a editurii Humanitas. Autorul postării spune cu umor: "Uneori, când mă gândesc la colecţiile Raftul Denisei sau Cartea de pe noptieră, ale Editurii Humanitas, am senzaţia că Denisa Comănescu, celebra lor editoare, nu vinde cărţi, ci mobilă". Am reflectat zâmbind la observaţia făcută de domnul Micawber, autorul respectivului articol, după care am zis că ar fi cazul să-mi dau şi eu cu părerea asupra unei chestiuni care vine de se leagă cu povestea asta.
Şi cum aş putea-o face cât mai sugestiv? Simpu, istorisind o scenă care mi s-a părut că "geme de sensuri" - cum atât de (ne)inspirat spunea într-un articol un critic destul de cunoscut şi ascultat, dar căruia nu-i dau numele să nu-i stric brendu'...

Doi băieţi de vreo 15-16 ani se plimbau pe un bulevard din cartierul bucureştean Militari. Se vedea că tocmai ieşiseră de la frizer fiindcă se tot opreau să se admire în vitrinele magazinelor sau băncilor.
O tanti în vârstă, care-i precupeaţă de ani de zile prin zonă, vânzându-şi borşul şi verdeţurile pe trotuar, păru să-l recunoască pe unul dintre ei, probabil un nepot de-al dumneaei. Îşi miji ochii, scrutându-i frizura unsă din belşug cu gel, după care-i zise:
"Ce, dracului, ai în cap, mă, Renato?"
Evident, numitul Renato nu prea ştia ce anume are în cap, dar intui că bătrâna se referise la noua sa tunsoare, aşa că-i răspunse:
"Am fost să mă aranjez şi io. Mâine-i paranghelie la Bela şi sunt invitat. Nu să făcea să mă duc ca d-obicei. Mi-am schimbat şi io lucu' după cum e trendu' la modă, acu'."
"La Bela aia izmenita, fata lu' Prezon, dă o ţine pă Mărcutoaia?"
"Îhî. Aia, da!"
"Şi pentru aia te-ai făcut tu aşa, ca fugiţii d-acasă?"
"Ei, nu...", făcu băiatul stânjenit de panta pe care o luase discuţia. "Nu, bre, nu pentru fata aia."
"Foarte bine! Că nu să merită. Şi aia-i tot o orfancă ca mă-sa..."
Dar tânărul păru să-şi revină după asaltul dur al băbătiei, se mai adună şi, realizând conotaţia ironică a celei de-a doua părţi a frazei, ripostă, schimbând totodată subiectul:
"Cum bre, ca fugiţii d-acasă? Că m-am aranjat după un model dă l-am ales dântr-o revistă dă hairstailişti!" ", se oţârî adolescentul, simţindu-se brusc un neînţeles.
"Ete, 'airstiliştii curului! Nişte escroci care umblă să facă şto dă fraieri!", i-o reteză mă-sa mare. Întrebă cu o maliţie străvezie: "Sau ţi-a dat ăia bani că să-i laşi să te facă în halu' ăsta-n cap?"
"Hai, mamaie, mai lasă-mă, dom'ne, cu caterincile astea!"
"Păi, mă, băiatule, îmi spui că te-a tuns ăia după revistă, după model, chestii, socoteluri. Ce model, mă? Că parcă te-a făcut exact, da' exact după lama dă la topor şi p-ormă ţi-a dat cu seu, de zici că eşti zlătar, d-ăia..."
Celălalt tip, amicul lui Renato, nu se amestecase în discuţie până atunci, dar văzându-şi tovarăşul rămas fără replică se simţi dator să intervină. Şi o făcu aducând precupeţei un argument zdrobitor:
"Mamaie, pă bune, la chestii d-astea nu te pricepi. Ştii care-i chichirezu acia? Băiatu' are acuma şi el un brend, da' unu' adevărăciune, nu aşa..." Făcu o mică pauză de efect, sugându-şi scurt incisivii, apoi încheie cu o sentinţă definitivă şi indiscutabilă: "Brend dă şmecher cu acte, bre!"




marți, 16 februarie 2010

Iarba de la marginea drumului - fragment de roman

Din fericire pentru Yohan corvoada umilitoare a cerşitului nu durase nici măcar o lună. Primele trei săptămîni umblaseră de nebuni, cînd la capelă, cînd pe aleile cimitirului. Taică-su părea apucat de streche. Cum auzea clopotul care anunţa intrarea defunctului în cimitir, cum se şi repezea la uşa capelei. Acolo îşi lua o mutră distrusă şi, în funcţie de vîrsta şi situaţia mortului, compunea o povestire dramatică.

Dacă era unul tînăr, o băga pe-aia cu “Am avut şi io un băiat care tomnai ieşise marinar, dă la Institut, dă la Constanţa. Ofiţer ieşise, of, Doamne, Doamne! Ierea bucuria ochilor mei şi toiagu’ bătrîneţilor mele. Nu mai zic dă ce-l iubea pă frati-su ăsta mititelu’ şi cum îi aducea lui lucruşoare şi jucării care mai dă care! Da’ s-a dus şi uite am rămas nenorociţi amîndoi…” Aici îi trăgea un hohot de ţi se rupea inima. Puţini rezistau să nu-i dea şi lui măcar zece lei. De la o înmormîntare mai cu dare de mînă nu exista să plece fără suta de lei cel puţin. Başca colivă şi vase cu mîncare. Oamenii erau cu atît mai impresionaţi cu cît copilul nu cerea nimic, stînd plin de cea mai sinceră tristeţe alături de tatăl său. Adesea îl mîngîiau pe cap şi îi dădeau şi lui o sumă similară cu cea primită de Pardailan.

Bine, în funcţie de intuiţia sau de informaţiile căpătate în timp util , Pîrnae senior găsea şi alte variante, la moment. Fiul cel decedat fusese aviator, ceferist, şofer de TIR, sau devenea brusc fiică şi fusese poştăriţă, asistentă medicală ori chiar învăţătoare.

Dacă cel dus pe ultimul drum era o femeie mai în vîrstă, atunci intra în funcţiune o altă istorisire, jucată cu o patimă gureşă şi o nesimţire plină de dezinvoltură, deci cu atît mai greu de egalat:

“Uite aşa era şi a mea, cîn’ s-a dus! Bună, bunăă, pîinea lu’ Dumnezeu! O dată în viaţă nu m-am certat cu ea! Şi cum avea ea grijă dă ăsta micu’ şi dă mine… numa-n palmă ne ţinea! Şi ne purta mereu în curăţenie, dîn toată sărăcia noastră. Da’ uite că a plecat şi ne-a lăsat. Şi io m-am îmbolnăvit dă supărare, c-am făcut nervoză cardiacă la inimă. Şi mi-a dat o pensie dă mizerie dîn care trebuie să trăiesc şi io, şi copilaşu’ ăsta dă a rămas orfan. Că mi-e şi ruşine să-l trimiţ la şcoală în halu’ ăsta!” Apoi, dacă lumea se arăta mai sensibilă şi nu în ultimul rînd mai credulă, urma scena cea mai tare, scenă care dovedea un tupeu incredibil. Atunci Pardailan holba brusc ochii şi-şi făcea cruci mari, cutremurîndu-se ca de o mare minune şi zicînd cu glas uluit:

“Doamne, Dumnezeule, da’ ezact aşa o chema şi p-a mea şi tot în aceeaşi dată ierea născută. Numa’ anu’ diferă, da. Numa’ anu’ diferă.” Se întorcea către o rudă mai apropiată a defunctei care îl privea profund impresionată şi zicea cu ochi mistici, înotînd în lacrimi: “Să fie f’un semn?”, înfiorînd toată asistenţa. La faza asta sub cincizeci de lei nu a primit niciodată. Şi tot în acele momente lui Yohan îi venea să intre în pămînt de ruşine, făcîndu-se cînd alb, cînd roşu la faţă. Cei de faţă interpretau emoţia extraordinară a copilului printr-o rememorare dureroasă şi chiar şi cei mai reci şi cu firi mai carteziene cedau dinaintea onestităţii trăirilor care se oglindeau pe chipul curat al băiatului. Efectul financiar era unul de excepţie.

Dar toată această carieră ce se anunţa mai mult decît promiţătoare, avînd în vedere exerciţiile strălucite de cinism ale lui Pardailan, fură curmate de o întîmplare nefericită, însă în bună măsură previzibilă. Marele talent histrionic, precum şi capacitatea manipulatorie înnăscută şi atît de minuţios şlefuită a persuasivului Pîrnae, au fost anihilate de nefericitele habitudini ale acestuia. Nu-i vorba aici de gradul de îmbibaţie alcoolică din ce în ce mai elevat, ce creştea odată cu numărul de înmormîntări sau de parastase. Acesta nu făcea altceva decît să-i sporească îndrăzneala şi capacitatea de a inventa cele mai năstruşnice şi melodramatice povestiri cu care să impresioneze publicul. Alta avea să fie pricina dispariţiei fulgerătoare de pe firmamentul corifeilor cerşetoriei. Pardailan neglijase latura strict lucrativă a îndeletnicirii sale în dauna celei artistice. Şi mai ales pe cea contractuală, care era una din legile de fier ale acestei glorioase şi bănoase întreprinderi.

Primele trei săptămîni, frica, conştientizarea pericolului ce l-ar fi păscut dacă omitea înţelegerea privind scadenţa de luni faţă de dom’ Puiu, l-au făcut să procedeze cu prudenţă. Realizările glorioase şi cu mult peste aşteptări i-au sucit însă minţile. Succesul acesta atît de rapid şi de spectaculos acţionase ca un drog asupra lui. Pur şi simplu începuse să i se pară că, prins în vîrtejul ascensional al acestui trend profesional, nimic rău nu i se mai pote întîmpla, norocul fiind de partea sa în mod necondiţionat. Ei bine se înşelase. Fusese o confuzie pe care mulţi artişti o fac la începutul carierei lor. Un fenomen întrucîtva scuzabil, mai ales la tinereţe, dar impardonabil la vîrsta lui şi în domeniul său de manifestare. Ce s-a întîmplat?

Scurt şi prozaic lucrurile ar sta cam aşa. Duminică seara, lejer ameţit, Pardailan avea cu sine aproape patru mii de lei, rodul muncii sale oneste. Suma asta îi ardea buzunarul şi-i frigea degetele. Se simţea mai seniorial ca niciodată şi capabil să demonstreze tuturor capacităţile sale de jucător versat. S-a dus “între linii”, acolo unde se punea seară de seară de un barbut îndrăcit. După cîteva ore era lefter. Treaba asta l-a întărîtat. Avusese înţelepciunea să lase acasă suma pe care o decarta săptămînal baştanului care îi asigura locul de muncă. Acum însă enervarea lui fusese amplificată şi de o juma’ de rom pe care o degustase pe parcursul partidei. Era convins că dacă o să meargă “ la rizic” norocul lui o să se întoarcă. Dăduse fuga pînă acasă şi luase şi banii aceia, lăsînd de-o parte orice prudenţă. În mai puţin de trei sferturi de oră era chel. Nu mai avea un sfanţ. Nici măcar nu se gîndea la ce s-ar putea întîmpla a doua zi. Nu îşi elaborase nici un plan, fiind convins că o să-l aburească cu uşurinţă pe jupîn, ba chiar miza pe o eventuală înmormîntare prin care să-şi mai scoată din pagubă, uitînd că lunea la cimitir era o zi moartă, ca să zicem aşa. Se întoarse cu fălcile încleştate la domiciliul conjugal, răcorindu-se apoi cu o bătaie pe care i-o administră Geaninei care iarăşi se vădise a fi o cheltuitoare nemipomenită, aruncînd aiurea cu banii scoşi din sticle.

A doua zi se prezentă la domnu’ Puiu cu o faţă disperată şi încercă să-i debiteze o chestie care pendula între telenovelă şi horror, cum că nevastă-sa zăcea la graniţa dintre viaţă şi moarte, după ce o găsise acasă într-o baltă de sînge, fiindcă amărîta îşi provocase un avort. Trebuise după aia să alerge toată noaptea pe la spitale şi să dea şpăgi ca să rezolve problema, avînd pe deasupra şi spectrul puşcăriei în faţa ochilor, că vorba aia, cu decretu’ lu’ Ceauşescu, ăla cu natalitatea, nu te joci. Baştanul îl ascultase cu ochi posomorîţi. În cele din urmă, epuizat de trăirea scenică pe care o depusese în propria-i naraţiune, Pardailan se opri şi el din istorisit, trăgîndu-şi cîteva clipe sufletul cu o mutră profund îndurerată. Urmă un moment de linişte în care nu se auzea decît zgomotul făcut de seminţele sparte cu sîrg de jupîn, ca un fel de reflex sonor al meditaţiei acestuia. După un scurt răstimp, dom’ Puiu zise, la început molcom, apoi din ce în ce mai abraş, ca şi cum undeva, în lăuntrul lui, s-ar fi aflat o maşinărie cu auto-aprindere care îşi accelera din ce în ce mai tare turaţia:

“Băi ţigane, tu ai venit aicea să mă abureşti cu prostiile-alea cu care îi faci tu pă fraieri dîn cuvinte? Am impresia că mă confunzi. Am impresia că mă iei la mişto. Am impresia că umbli să-ţi baţi joc dă inteligenţa mea, băi, cîrnatule bolnav care eşti! Păi io am faţă dă tîmpit, bă? Ce beleşti ochii aşa la mine şi te dai niznai? Crezi că io nu ştiu că aseară ai fost “între linii” şi te-a lucrat ăia ca pă ultimu’ bou? Aha! Nu-ţi vine să crezi, ă? Nu te gîndeai cu capu’ ăla al tău că nea Puiu o ştie şi p-asta. E, uite că o ştie! Mie nimica nu-mi scapă. Dacă aş fi fost un bumbaliu pă care să-l ducă toţi husenii dă nas, mai ajungeam io ce sînt? Păi, vezi! Asta-i diferenţa între noi doi, băi şobolane. Şi-o s-o simţi tu imediat pă pielea ta, să mor în puşcărie dă nu!”

Pîrnae se făcuse livid la faţă. Gura i se uscase iască, dar pe frunte îi apăruseră broboane mari de sudoare. Ar fi vrut să riposteze printr-o tînguire care să-l înmoaie pe şef, însă în momentul ăsta mintea lui parcă se blocase de spaimă. Nu găsea nimic, nici o soluţie care să-l scoată din impasul existenţial major în care se pomenise dintr-o dată. Era pur şi simplu paralizat de frică şi nu ştia ce atitudine să adopte. Zări, sau mai degrabă simţi, privirea jupînului aţintită asupra lui. Nu îndrăznea să ridice ochii asupra acestuia, temîndu-se că un asemenea gest ar putea să-l înfurie şi mai mult pe baştan. Îl auzi cum scociorăşte în pachet după o ţigară, apoi clinchetul acela plăcut al capacului de aur ce se închidea deasupra flăcării brichetei. Tăcerea de acum i se părea asurzitoare şi mult mai plină de pericole decît cuvintele, suficient de ameninţătoare, de mai înainte. Fără voie, începu să tremure ca un căţeluş în lapoviţa de noiembrie. Reacţia asta naturală, fiziologică de-a dreptul, avu darul să-l înfurie şi mai rău pe dom’ Puiu, care o interpretă ca pe un gest actoricesc premeditat:

“Te-a luat tremuriciu’, Pardailane? Ce-ţi zici tu acuma? Că mă prosteşti cu comedia asta, nu? Ai dat-n bălăngăneală, p-ormă o să dai ochii peste cap, o să te leşini, poate faci şi nişte spume la botu’ ăla rîios şi gata! Te-ai scos! Nu ţine, bă! Cu mine nu ţine prostii de-astea, gherţoiu’ dreacului! Cîţi păcălici de-ăştia ca tine n-am văzut io, să fiu sănătos!”

Pardailan nu putea însă să iasă din reacţia aceea, oricît s-ar fi străduit, iar chestia asta îl făcu să turbeze şi mai rău pe caid:

“Termină, bă, odată cu tremuratu’ ăsta că te zobesc în picioare, bă!”, răcni el. “N-auzi, cotarla dracu’!? Faci mişto dă mine, bă putoare? Nu vrei să încetezi, ă? E, las’ că te vindec io la moment dă spasmoase! Am io un medicament clasa una special pentru tine. Dă nu ţi-o place ţie tratamentu’ să mă scuipi pă mine-n gură, fir-ai al dracului tu să fii!”, urlă el administrîndu-i în acelaşi timp şi o palmă grea ce-l trînti pe bătrînul Pîrnae de scaun. Lovitura îi sparse nasul şi sîngele începu să curgă abundent. Buimac, adunîndu-se de pe jos, Pardailan nu avea decît un singur gînd în minte. Să nu murdărească covorul. Îşi strînse între degete nasul, deşi asta îi provoca suficientă durere şi dădu capul pe spate. Domnu’ Puiu sesiză şi el pericolul şi ridicîndu-se iute de la masă, îl înşfăcă pe împricinat şi-l scoase în spatele casei. Acolo se aflau o magazie mare şi un soi de şopron încăpător unde cîţiva malaci beau bere şi pîrleau cu religiozitate la o flacără tremurătoare, provenită dintr-o farfurioară plină de spirt, o ditamai găina, dîndu-i astfel o culore gălbuie apetisantă. Impozanta galinacee urma să fie aşezată într-un coş frumos de nuiele, alături de un salam de Sibiu, o roată de caşcaval, o sticlă de whisky, un cartuş de Kent şi un pachet de cafea Alvorada, ca o atenţie auxiliară pe lîngă un video japonez nou-nouţ, cadoul pentru adjunctul şefului secţiei de miliţie din cartier. Omul avea şi el necesităţile lui, iar dom’ Puiu ştia să fie un băiat serviabil, cu atît mai mult cu cît interesele de afaceri coincideau.

Cei patru hăndrălăi se holbară la bosul lor, încercînd să ghicească, măcar cu o secundă mai devreme intenţiile acestuia. Îl văzură pe Pîrnae plin de sînge, mai mult atîrnînd de braţul vînjos al baştanului, decît stînd în capul oaselor şi rînjiră. Cel mai masiv dintre ei se ridică de pe o bancă de lemn şi întrebă pofticios:

“E rost dă cafting, şefu’?”

“Vreau să-l faceţi dă comandă. Da’ fără urme, bă, băieţi. Fără urme, da? Ficaţi, rinichi şi bezică. Să să pişe pă el direct, cîn’ o bea un pahar dă apă. Vreau durere şi suferinţă, bă. Mă-nţelegeţi? Durere şi suferinţă! Da’ să nu dea dracu’ colţu’! Lucrătură fină dă băieţi meseriaşi. Ia să vă văd io cum îl prelucraţi!”

L-au bătut gospodăreşte, fără grabă şi fără să se enerveze. Dar cu pasiune şi la final cu satisfacţia muncii bine făcute. Dom’ Puiu era mulţumit. L-au aruncat în portbagajul unei maşini rablagite care l-a dus pînă în capătul gunoiştii pustii. Acolo l-au basculat, sprijinindu-i spatele de un tomberon ruginit şi fără fund. Pînă şi pălăria aia bună, cea cu care lucrase el prin cimitir săptămînile anterioare, pînă şi pe aia i-o puseseră pe cap cu gijă, un pic într-o parte, dîndu-i un aer şmecheresc care i-a făcut pe băieţi să rîdă cu lacrimi. Apoi au mai făcut o cheltuială dînd un telefon la salvare. După cîteva ore sosi şi ambulanţa. Asistentul, într-un halat de un alb cam îndoielnic, îl întrebă, în timp ce muşca dintr-un sandviş cu parizer:

“Ce-ai păţit, bre? Un’ te doare?”

Pardailan, om cu şcoala vieţii, îi răspunse cu precauţie, ridicînd vag şi aparent naiv din umeri, cu un glas stins, aproape inaudibil:

“Mă doare peste tot, în gura mă-sii dă viaţă. Am vrut să mă duc dracului la percepţie, da’ nu-ş’ cum s-a făcut şi-am căzut dîn tramvai.” Adăugă cu un aer doct, ca să arate că nu era fitecine: “Crez că de la nervoza aia cardiacă mi să trage…” Apoi, neputîndu-se abţine, urmă: “Necazurile vieţii nenorocite, tată! C-am avut şi io un băiat…” Dar discursul îi fu curmat brusc de o hemoragie nazală accentuată care îi umplu de dinamism atît pe felcer cît şi pe şofer. După ce maşina porni, hurducîndu-se pe drumurile proaste, Pîrnae-senior asculta mulţumit sunetul puternic al sirenei şi, înainte de a leşina, zîmbi cu o evidentă satisfacţie, spre mirarea sanitarului. Acesta nu îşi închipuia că pacientul îşi spusese în gînd: “Io-te, frate! Acuma toată lumea, pînă şi baştanii ăi mari, cu funcţii şi cu parnos la greu în buzunare, se dă cu toţii la o parte ca să treacă măndel, mînca-ţi-aş. Io adică, mă-nţelegi, carele uite că fix la momentul ăsta sunt, măcar dîn pun’tul ăsta de vedere, la fel de tare ca Ceauşescu. Tii, bă frătimeagule, cum ie croită lumea asta, să-nlemnesc!”

luni, 8 februarie 2010

Poveste din Siberia

Totul era alb cât vedeai cu ochii. O imensitate, o nesfârşire îngheţată şi care nici măcar nu era duşmănoasă. Era uriaşă, inuman de uriaşă şi nepăsătoare. În tot spaţiul ăsta lipsit de orice reper, care era la fel şi aici, şi la un kilometru depărtare, şi tot astfel şi la o sută, exista o singură formă de relief care era în discordanţă cu tot restul câmpiei aceleia. Era vorba de o haldă uriaşă de cenuşă provenită de la vreo uzină siderurgică. Probabil că, din cine ştie ce cauză de natură tehnică, cenuşa asta fusese adusă udă, aruncată strat după strat, fiecare strat îngheţând aici până la o densitate şi o duritate de cremene sub acţiunea gerului cumplit. În final, toată această depozitare de deşeuri avea înfăţişarea unei movile ţuguiate, de dimensiuni respectabile.
Nimeni n-ar fi putut să spună cu precizie în ce an anume - perioada, da, se putea bănui, ce-i drept - fusese adusă toată zgura aceea. Şi nici de cefusese aruncat totul acolo sau cu cincizeci de kilometri mai la est, mai la vest, mai înspre nord ori spre sud. Oricum, de ani şi ani nu mai trecuse pe aici picior de om, aşadar nimeni nu-şi pusese asemenea întrebări.
Într-o dimineaţă în care cerul era senin, venise un camion din care fusese coborâtă un soi de baracă metalică hârbuită, o cisternă cu motorină, tot felul de scule şi o mulţime de conserve şi desagi cu alimente. Apoi camionul plecase aşa cum venise, lăsându-l însă acolo pe un tip oarecare, un om care nu se distingea cu nimic de restul semenilor săi. Pur şi simplu un neica-nimeni.
După ce a plecat camionul, bărbatul a stat mai bine de un ceas fumând şi uitându-se la haldă. Apoi a intrat în baracă de unde a ieşit după vreun minut cu un târnăcop în mână, îndesându-şi şi mai abitir căciula rusească pe creştet. După care s-a suit până în vârful movilei şi, odată ajuns acolo, a început să sape. Metalul uneltei scotea scântei, rupând bucăţi nu prea mari din zgura îngheţată bocnă După ce naiba săpa el acolo, nimeni n-ar fi putut să spună. Şi.oricum, nimeni n-ar fi fost interesat. Un nebun în plus pe faţa pământului şi nimic altceva, ş-ar fi zis orice om cu scaun la cap.
Spre seară, individul acela a coborât şi iar a stat uitându-se la haldă, dând meditativ din cap, mormăind şi fumând alte două, trei ţigări.
A doua zi la fel, a treia tot aşa, până ce zilele prinseseră a se aduna atâtea încât li se cam pierdea şirul. Trecuse ceva timp. Acum era ziua cea mai lungă din an şi soarele nici nu apunea ca lumea, că răsărea iar şi bărbatul acela, după câteva ceasuri de odihnă, se punea din nou pe săpat după un plan numai de el ştiut. Un plan care de fapt nu interesa pe nimeni. Zilele se tot scurseseră şi se piperniciseră până ce noaptea dintre ele abia făcea loc unei adieri de soare de un ceas. Dar omul acela continua să se tot agite aiurea cu târnăcopul, opintindu-se îndârjit la lucrarea lui cea lipsită de noimă.
La capătul a vreo trei ani omul s-a oprit din săpat şi a privit mulţumit la halda aceea la care trudise din greu în toţ acel timp. Întreaga zi a stat şi s-a uitat într-acolo, dându-i roată, pufăind din ţigară şi cu urechile căciulii ruseşti bălăbănindu-i-se în vântul uşor.
A doua zi a sosit vechiul camion şi nişte soldaţi au încărcat totul, l-au luat şi pe bărbat, plecând cu toţii mai apoi. Soldaţii, înainte de a o lua din loc, au aruncat o privire haldei aceleia la care muncise bărbatul, au clătinat din cap, au mai râs, au băut iute o sticlă de vodcă, dând-o din mână-n mână, şi iar au clătinat din cap cu ochii la movilă. Chiar când să suie în camion i-au spus omului aceluia, pe un ton foarte serios:
"Gata! De acum ţi-ai ispăşit pedeapsa..."
Omul tăcea, uitându-se tot la alcătuirea roşietică de zgură. Atunci unul din militari, mai hâtru, se minună cu glas tare:
"Păi, nu te bucuri? Haida-de! Da' fugit rău de-acasă eşti mata, măi, nea, zău aşa!"
După care nu s-au mai putut abţine şi ostaşii s-au prăpădit de râs la aşa o glumă bună.
Dar bărbatul nu le-a răspuns şi n-a comentat în niciun fel, privind oarecum melancolic la rodul trudei lui. Apoi, după ce a mai sorbit cu sete încă un fum, s-a urcat şi el trăgând prelata.
În urmă a rămas un chip de dimensiuni urieşeşti, sculptat în zgură. Chipul era chiar al al bărbatului aceluia, cu amărâta lui de căciulă rusească şi cu faţa lui comună de neica-nimeni. Singurul lucru omenesc în toată acea întindere nesfârşită, îngheţată şi nepăsătoare.
În faţa fostei halde, se găsea un bolovan, probabil o ultimă benă de cenuşă siderurgică, descărcată în grabă şi încremenită sub frigul năprasnic tocmai acolo. Pe pietroiul ăla sculptorul scrijelise: "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici".

marți, 2 februarie 2010

O biografie onestă, echilibrată şi obiectivă - partea a doua

Romantica adolescenţă a lui Anton Marin

La sfârşitul anului 1977 a avut loc o mică reorganizare a învăţământului românesc. Ceauşescu, la fel ca mulţi alţi lideri politici români, atât precursori, cât şi urmaşi, nu prea-i înghiţea deloc pe toţi scârţa-scârţa pe hârtie. El a considerat că şi aşa sunt prea multe licee de-astea umaniste care produc un anume tip de intelectuali, cei mai nefolositori, fireşte, pentru avântul ţării spre comunism în zbor. Cele de real, mai treacă-meargă, scoteau masa din care mai târziu, după facultate, se vor extrage inginerii. Cele de biologie, hm!, asistentele şi din cei hărăziţi, medicii, iar pedagogicele asigurau cadrele de educatori, învăţători şi, din ăia mai cu stea în frunte, profesorii. Restul era, categoric, un moft. Aşa că au rămas doar trei licee umaniste în Bucureşti. De fapt, cam vreo două şi jumătate, ca să fim cinstiţi. Unul era Ion Creangă - a cărui denumire nu va fi schimbată, cu toate că tocmai la acesta a intrat Anton Marin -, altul era Zoia Kosmodemianskaia (mai ştie cineva azi, evident în afară de absolvenţii de pe atunci, cine a fost cucoana?) şi mai era o jumătăţică alcătuită din două clase mai speciale la Gheorghe Lazăr.
La sfârşitul clasei a douăsprezecea, romancierul pleacă din casa părintească şi se duce, cu un gest asumat de rebeliune, să muncească în harnicul colectiv de la întreprinderea Precizia, în cadrul secţiei forjă. Scopul acestei decizii, întrucâtva romanţios, a fost acela de a-şi cumpăra cu banii câştigaţi aici o barcă pneumatică cu care să fugă peste mare în Turcia, iar de aici tocmai în Australia - nu cu aceeaşi barcă, fireşte, deşi după modelul lui Alain Bombard ar fi putut încerca. Din nefericire, atât pentru el, dar şi pentru pofticioşii crocodili australieni, că despre literatură nici nu mai amintim!, această năzuinţă a lui s-a dovedit imposibilă. Rămâne însă o mângâiere care e legată de acea perioadă de viaţă. E vorba despre stupoarea colegilor lui de muncă, oameni normali care în pauza de masă şi de tras o băută îl vedeau pe Anton Marin cum roade la un covrig în timp ce citeşte versuri de R. M. Rilke şi G. Apollinaire. Dumnealor se tăvăleau de râs, considerându-l pe chestia asta un individ fugit bine de tot de acasă, deşi el era doar niţeluş plecat. În pofida acestei stări amuzante de lucruri, mama sa reuşeşte să-l convingă să se întoarcă, părăsind efervescentul şi veselul mediu uzinal, în favoarea celui liceal, mult mai sinistru.
Aici i se promite de către doamna profesoară de limba şi literatura română, eminenta doamnă Ionescu, participantă la la făurirea de manuale în pericleeana perioadă ceauşistă - vorba doamnei academician Buşulenga - că atâta timp cât va fi ea profesoară în învăţământul nostru naţional, elementul duşmănos Marin Anton nu va lua bacalaureatul. Domnia sa nu se mulţumeşte doar cu aceste simple ameninţări, ci va face şi o notă către ministerul de resort în care va arăta, cu oprobiu şi vigilenţă mereu trează, că elevul Marin Anton desfăşoară o activitate ce persiflează valorile culturii socialiste, căutând să-şi transforme clasa într-un adevărat cuib de (contra)revoluţionari. Situaţia era deja groasă! Ca să nu zicem de-a dreptul cotoioasă, deşi care e legătura dintre cotoi şi situaţiile dificile, nu-i clară deloc.
Însă una din şansele marelui nostru om de litere a fost aceea că respectiva scrisoare a fost dată de înfocata autoare pentru a fi semnată de cât mai mulţi membri ai corpului profesoral, ajungând din această dezinteresată iniţiativă la doamna directoare a liceului, doamna Şoigan. Aceasta s-a speriat realmente de ce scria acolo şi l-a chemat pe elementul duşmănos orânduirii de stat şi de Partid să o citească şi el, după care a rupt-o, punându-l pe împricinat să facă penitenţă în ziua următoare dinaintea celei ce îl reclamase. O noapte întreagă a dus muncă de convingere mama prozatorului faţă de fiul ei. Dimineaţa, acesta a cedat şi, după ce a cumpărat un buchet imens de flori, s-a prezentat dinanintea doamnei Ionescu. Numai că dumneaei, plină de o strălucită verticalitate etică, i-a dat o replică de sorginte robespierreiană: "Şi din aur de-ar fi fost aceste flori, şi tot nu m-ai fi putu cumpăra cu ele. Am să-ţi cer să nu-mi răneşti retina cu imaginea prezenţei tale la ore. Fii liniştit, o să ne reîntâlnim noi la bac!..." O ameninţare teribilă, dar atât de poetic şi sensibil formulată, mai rar!
O a doua şansă pentru Marin Anton s-a concretizat în faptul că profesorul universitar Alexandru Piru - cu toate păcatele lui, câte or fi fost - era preşedintele comisiei de bacalaureat. Omul a fost uimit să vadă că una din notele rezultate în urma corectării încrucişate era nouă, iar cealaltă trei. Discrepanţa în aprecieri era mult prea mare, aşa că s-a decis să-l vadă pe subiectul acestei uimitoare neînţelegeri. După o discuţie, altminteri extrem de interesantă, Marin Anton nu numai că a răsuflat uşurat, dar a primit şi o notă nu tocmai onorabilă, dar cu care se putea absolvi.
Aici se încheie adolescenţa subiectului nostru de discuţie, deci implicit şi capitolul acestei pilduitoare biografii.

Pentru cei ce mai rezistă, va urma...