Eu, gândacul - fragment de roman (III)

Petrică îşi făcu la repezeală câteva cruci, cu ochii iscodind în dreapta şi-n stânga. Până la urmă, îl găsi pe cel căutat, un bărbat nebărbierit, cu o faţă osoasă şi sprâncene stufoase, în şopronul alăturat, la „vii”.

„Salut, bre, nea Tăsică!”

„Hai, să trăieşti, Petrică!”, se salutară cei doi.

Nea Tăsică era femeie de serviciu la biserică. În virtutea acestei funcţii, tocmai aduna resturile de lumânări, precum şi ceara topită, pe care o râșcâia necăjit de pe tăblia metalică plină de orificii, cu ajutorul unui soi de şpaclu primitiv, moştenit probabil încă din timpul primei vârste a fierului – Hallstatt, pentru cunoscători. Explică sursa amărăciunii sale:

„I-am zis dă ieri după-amiaz’ lu’ Sofica: Ai, fă, dă grijă şi nu uita să pui apă şi la „Vii” şi la „Morţi”, că al’fel să lipeşte, dreacu’, ptiu, Doamne-iartă-mă!, ceara dă tablă. Da’ ea, cu gându’ tot la bârfă cu cotoroanţele ei, a uitat ca o vacă care este. Şi uite! Stai Tăsica acuma şi chinuieşti-te. Cân’ i-am zis, a dat-o cotită, că a zdrulucit-o toată ziua coana preoteasă cu curăţenia la casa parohială, că nici nu mai ştie dă ea d-atâta muncă şi că şi-a uitat dă treaba asta, la câte daraveri are pă capu’ ei. Fi-i-ar capu’ al... Ptiu’, că iară mă ispiteşte necuratu’”, încheie plin de o evlavioasă vigilenţă

Pe Petrică îl durea fix în cot, ca să nu zicem în altă parte, de problemele de serviciu ale domnului Tăsică. Altele erau chestiunile care-l ardeau pe el. Dar trebuia să procedeze cu tact, făcând niscaiva conversaţie. Aşa că aruncă un neutru, deşi nu tocmai corect politic:

„Eh, femeile... Ce ştie proastele astea? Parcă poţi să pui bază pă vreuna, la o adică, cum e ele acu’ cu minţile fluturatice. Că toate e numa’ cu ochii după bani şi cu gându’ la... Auleooo! Na, că eram şi io să-mi fac păcat, tomnai acia, lângă sfânta biserică”, îşi luă seama la ce era să-i iasă pe gură şi nea Petrică. Privi cu o faţă prea vinovată ca să oglindească un regret sincer şi adăugă, făcând trei cruci mari: „Da’ chiar, bre, că aici parcă umblă ăla mai abitir să te bage-n belea, zău!”

„Umblă, da”, făcu neatent Tăsică în timp ce sălta uşor în pumn punga de plastic cu mucuri de lumânări şi ceară, socotind că s-a strâns de vreun kilogram, hai, un kilogram şi jumătate. Cantitate care, vorba aia, că păşisem în al treilea mileniu, se putea recicla pe niscaiva bănuţi. Domnul Tănase Efremiu Gomboş – după cum scria în acte – era, o susţinea de altfel chiar el cu mândrie şi relativă seriozitate, un participant activ al înnoirii bisericii ortodoxe, asociind religia cu ecologia. Sigur, de fondul principal al problemei, care, de fapt nu era câtuși de puţin vreo nouă găselniţă a acestui secol, se ocupa, cu multă osârdie, popa Davidescu. La săptămână cântărea resturile de lumânări şi se uita lung la omul-femeie-de-serviciu:

„Tăsică, Tăsică, s-au adunat cam puţinele, tată!”

„Astea e toate, părinte!”, se dezvinovăţea împricinatul în faţa privirilor acuzatoare ale preotului paroh.

„Mă, băiatule, toate-toate?”, insista cu subînţeles popa.

„Toate-toate, părinte! Să-nlemnesc!”

„Ai grijă, Tăsică, tată, să nu spui vorbă mincinoasă, că tare greu atârnă ea în talgerul păcatelor. Cu atât mai mult cu cât ai putea cădea în ispita de a-l minţi chiar pe părintele tău cel duhovnicesc, care îndreptăţit ar fi atunci să te afurisească...”

Dom’ Gomboş lăsa cuminte ochii în pământ şi spunea cu mare pioşenie în glas:

„Mă rog în fiecare seară să mă ferească Sfântul de o aşa greşeală, da’ şi io sunt om şi sunt slab, părinte! Cu toate astea, să ştiţi că mă sforţez şi mă străduiesc să nu cad la abatere...”

„Te forţezi tu, te forţezi, Tăsică, da’ nu prea-ţi iese!”, făcea acru popa Davidescu. Urma: „Ai grijă cu slăbiciunea asta a ta, să nu cumva să mă mâhnești în aşa chip încât, cu toată compasiunea pe care o am faţă de fratele meu cel păcătos, să te dau cumva afară.” Continua cu şi mai multă asprime: „Ia vezi! Pantelică, ăla din colţ, de la blănărie, abia aşteaptă să-l ajut şi pe el cumva cu lucrul p-aci, prin juru’ sfântului lăcaş, şi nu umblă să se tocmească pentru orice, cum fac alţii! Înţelegi mătăluţă?”

„Înţeleg, Sfinţia Voastră, cum să nu înţeleg!? Da’ mi-e că mă judecaţi cu prea mare asprime, că io sunt băiat bun, muncitor şi ci’stit. Nu mai spun că Pantelică, întrebaţi pă toată lumea, e şi beţiv, şi gură bogată. Înţelegeţi dumneavoastră ce vreau să zic, că doar vă pricepeţi la oameni ca niminea al’cineva şi n-o să vă înveţe unu’ ca mine ce şi cum...”

Parohul zâmbea pe sub mustaţă, amuzat dar şi plăcut gâdilat la orgoliu, şi-i spunea, amenințându-l cu degetul:

„Mai pune lacăt gurii aceleia aplecată la clevetire, Tăsică, că numai la rele te poate duce. Vezi-ţi de bârna din ochiul tău şi nu te mai lega de paiul din ochiul altuia!”

În momentul acela – discuţia se repeta ca un ritual, la răstimpuri – domnul Gomboş ştia că furia popii se domolise şi putea răsufla uşurat. Urma o ultimă pildă pe care, neapărat, preotul urma să i-o dea. Asta era lege şi anunţa apropierea sfârșitului întâlnirii legate de ceară şi lumânări. Iar pilda nu întârzia. Parohul îi arăta palma, cu policarul întins în unghi drept, edificându-l imediat asupra gestului:

„Vezi tu mâna asta, Tăsică?”

„O văd, părinte”, spunea smerit omul-femeie-de-serviciu.

„Ei, Dumnezeu a lăsat ca degetul mare să fie un opritor”, făcea preotul, în timp ce palma îi aluneca sugestiv, în jos, pe lângă muchia mesei, sfârşindu-şi mişcarea atunci când policarul atingea tăblia. „Vezi, tu, tată, mai adânc nu merge mâna. Nu merge şi pace. Aşa că fii cu îngrijire faţă de degetul ăsta mare, că altminteri rişti să-ţi scape mâna până la cot şi poţi să-ţi capeţi mare belea. Mare belea, Tăsică! Să nu zici că nu ţi-am spus!”

„Am băgat la cap, Sfinţia Voastră şi o să mă căznesc să nu vă ies din cuvînt”, făcea Tănase cu ochi umezi, pătruns tot de un devotament de-a dreptul căţelesc.

Atunci popa plusa, găsindu-i rapid o sarcină de care trebuia să se achite mintenaş, spunîndu-i scurt: „Aşa să faci, fiule! A!... Şi vezi de isprăveşte cu iarba aia din curte, că a crescut ceva de speriat!” sau „Copacii de pe alee sunt nevăruiţi de la Paşti” ori „Nu se mai vede aleea de restu’ curţii de câtă frunză s-a pus!” şi câte altele. Iar Tăsică tăcea şi înghiţea, fără să scoată un cuvinţel de împotrivire. Dacă el îşi lua un mic bonus din ceară şi lumânări, era corect să depună în regim de urgenţă şi un serviciu suplimentar. Avea şi părintele Davidescu dreptatea lui.

După câte o asemenea zi frământată, la sfârșitul cinei, parohul îi spunea coanei preotese, oftând adânc:

„Nu mai găseşti, Lizico, oameni cinstiţi azi, în ţărişoara noastră. Toţi vor bani, dar fug de muncă ca dracu’ de tămâie. Numai hoţie şi iar hoţie, cât vezi cu ochii. Nu ştiu unde o să ajungem, zău!”

Nevastă-sa surâdea şugubeaţă, strângându-și a sa robe-de-chambre din mătase în jurul şoldurilor generoase, admirându-se în oglinda, aşa-zis veneţiană, aflată pe peretele din spatele lui bărbate-su. Rochia fusese cumpărată la jumătate de preţ de la o enoriaşă care se jurase că o primise de la Milano. Madam Lizica ştia ea, doar nu era născută ieri!, că era săltată direct, cu discreţia necesară, de la locul de muncă al enoriaşei. Dar nu se scandalizase câtuși de puţin, considerând că făcuse o faptă bună, ajutând-o pe o amărâtă care, oricum, se spetea la bandiţii ăia de patroni italieni pe o leafă de mizerie. În plus, făcuse o adevărată afacere, scutindu-l pe soţ de bani cât pentru două botezuri, un luat de moţ şi o rupere de turtă, sau, hai, socotind în mare, cât pentru o înmormântare mai de Doamne-ajută. Aşa că spuse cu un fel de blândețe lejer amuzată, dar şi cu un entuziasm sincer, însă reţinut:

„Fănele, prea le pui la inimă pe toate. Fii tu liniştit! La noi s-a furat, se fură şi se va fura cât o fi neamul nostru pe acest pământ. Îţi dau şi în scris, dacă vrei. Ia adu-ţi aminte! N-a zis papa ăla catolicu’ că România e Grădina Maicii Domnului? A zis! Şi atunci? Păi dacă din bogăţia asta de grădină nu se fură, atunci de unde, dom’ne, de unde?"