joi, 30 decembrie 2010

O nouă oroare: bilanţul de sfârşit de an al cititorului-model

Îmi place să citesc şi mă bucur ca de o solidaritate ocultă când cineva îşi mărturiseşte admiraţia pentru o carte la care am vibrat şi eu. Fără îndoială, am afinităţile şi naivităţile mele. Totodată sunt capabil să respect opiniile contrare legate de un scriitor sau de o lucrare. Mi se pare firesc să avem viziuni şi puncte de vedere diferite, inclusiv - sau mai ales! - în domeniul literaturii.
Însă de o zi, două, mă tot uit pe unele bloguri şi constat - la unele cu dezamăgire, la alţele ca la un firesc şi caracteristic exerciţiu de snobism - că o nouă chestie foarte cool a intrat în trendu' tendinţelor la modă. A început perioada bilanţurilor şi a (auto)elogierilor fruntaşilor pe ramură la lecturi. Nu caricaturizez nimic. Comparaţiile cu ediţiile festive de Ziua Republicii din Scânteia - organu' Partidului - se impun de-a dreptul jenant.
Unii - slavă Domnului, destul de puţini - dintre cei care citesc ţin morţiş să-şi sublinieze activitatea intelectuală şi o fac prin tot soiul de rapoarte-bilanţ pline de succesuri de tot penibilul. Unul povesteşte că el a citit 33 de cărţi, dar mai are cinzej' de pagini şi o termenă şi pe-a 34-a, altul îl surclasează şi declară stahanovist că el a halit deja peste şaptej' de bucăţi. Se vine şi cu realizări de sfâşâietoare excepţe, de genul: am reuşit ca anul acesta să citesc nu numai zeci şi zeci de cărţi, dar am izbutit să lecturez şi cutare roman care, umblă vorba prin târg, e greu de tot. De parcă parcă omul ar trebui să primească o decoraţie în plus pe chestia asta. Cărţile au, în viziunea acestor campioni ai lecturii, grade de dificultate mai ceva ca figurile impuse din patinajul artistic, iar faptul de a fi citit Ulysses sau Muntele vrăjit le conferă suplimentar o distincţie specială care particularizează medalia de erou al muncii cu cartea.
Mai mult de atât, exact ca vechii politruci, la sfârşitul bilanţurilor de lectură pe 2010 se fac şi angajamente de tipul: "În anul ce vine, nu numai că vom depăşi indicatorii de plan ai anului ce a trecut, dar vom efectua şi dificila abordare a cutărui roman sau a cutărei scrieri filozofice la modă".
Aceşti mândrii raportori mă trimit totodată cu gândul la copiii din tablourile lui Bruegel cel Bătrân (sau de Catifea, pentru pedanţi...) Copiii în cauză nu se joacă, nu iubesc jocul şi nu se bucură de el, ci se supun unei adevărate peintenţe a acestuia de parcă un blestem ineluctabil i-ar obliga să se chinuie astfel. Spre deosebire de acei copii, bilanţierii de azi, trăiesc voluptatea penitenţei, la fel ca şi cei ce se autoflagelau în pieţele spaniole. Aproape că îi auzi şoptind: "Vedeţi cât ne-am chinuit noi să citim? Păi, ori suntem intelectuali şi băieţi fini, ori nu mai suntem!".
Sau poate mă înşel eu şi de fapt s-a reuşit ceva incredibil şi anume manelizarea cititului. În fond, raportorii poate că în sinea lor fredonează: "Duşmanii moare/ Că am valoare:/La femei sunt XXL/ Şi la citit cărţi la fel!".

luni, 27 decembrie 2010

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.
Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"
Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".
Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.
Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.
De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"
Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!
O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.
Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...

joi, 23 decembrie 2010

Scrisoare de la Moş Crăciun

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar nu i-am scris niciodată o scrisoare lui Moş Crăciun. Pe vremea când m-aş fi apucat să fac chestia asta cu deplină naivitate şi încredere, Moş Crăciun era în ilegalitate. În locul lui umbla unu' cu accent rusesc, Moş Gerilă.
Mai târziu, sigur, a apărut din nou şi dumnealui prin zonă, dar atunci eram adult. Bine, tot aş fi avut şi atunci o şansă să-i scriu Moşului deoarece, chiar dacă eram adult, nu înseamnă că automat eram şi matur. Cum acest fapt e valabil şi azi, tocmai încercam fără cine ştie ce tragere de inimă să compun scrisoarea aceea, la solicitarea unei doamne drăguţe din blogosferă. Când colo, ce săvezi? Prin e-mail mi-a sosit această scrisoare semnată de însuşi Moş Crăciun:

"Băi, prietene

Ia fii atent aici, şi zi-mi dacă ţie ţi-ar conveni să fii tutuit mereu, de parcă te-ai bate pe burtă cu toţi, de la prichindeii mucoşi până la boşorogii cărora neamţul ăla de Alzheimer le ascunde lucrurile. Toată lumea îmi scrie numai ca să îmi ceară diverse chestii. Cred că oricui i s-ar acri de "aş vrea să-mi aduci şi mie aia, şi aia, şi ailaltă!" Ia mai slăbiţi-mă cu rugăminţile voastre făcute cu ochi rotunzi şi umezi de căţeluşi abandonaţi în ploaie! Şi ăştia mici, de!, mai sunt cum mai sunt, că-mi cer chestii simple, da' să-ivezi pe ăia marii cu ce prostii îmi vin! Aia vrea să se mărite, ăla vrea să divorţeze, ailaltă vrea să slăbească, celălalt vrea muşchi şi cinci centimetri în plus, de parcă aş fi Peştişorul de Aur, nu Moş Crăciun.
Pe deasupra, de peste o sută de ani am domiciliu obligatoriu în Laponia. Pe cine am omorât, frate, de sunt condamnat să-mi trăiesc viaţa la capătul lumii, numai printre reni şi zăpezi? Ce, adică eu n-aş avea faţă să stau în Hawaii, sub palmierul ce-şi tremură frunzele în adierea brizei înmiresmate de orhidee, cu un cocteil în mână şi cu o fată nurlie pe genunchi?
Am ajuns eu, un om venerabil şi înţelept, să fiu dat ca exemplu de prostie. Nu ziceţi voi, când, chipurile, n-aud eu, "lasă-l, măi, pe Boc, că-i mai fraier ca Moş Crăciun"? Hai, pe bune! Ia zi-mi cinstit, cine-i mai fraier, eu sau voi, că i-aţi ales pe ăştia să vă fure şi după aia să vă mai bată şi obrazul că sunteţi o ţară de asistaţi?
M-am deşelat tot cărând la sacii voştri de cadouri. Am trei discuri vertebrale făcute praf, dar n-am nici măcar o zi de Crăciun concediu medical. În plus, acum conduc tiruri întrgi, ba cu Coca-Cola, ba cu Tuborg, ba trag Lozul Special toată iarna. Păi, ce, nene, eu oi fi câştigat la belciuge?
Am acceptat să port hainele astea stridente, garantându-mi-se că numai eu am dreptul să le port, că sunt unic şi nimeni n-o să mai fie îmbrăcat aşa. Acum le poartă toate siliconatele şi îmbotulinatele şi zic că sunt "Crăciuniţe".
M-am căţărat pe sute şi sute de milioane de case şi am cobrât prin nici nu mai ştiu câte hornuri, iar după aia trebuie să umblu ca o pisică, să nu mă audă nimeni, în timp ce eu abia îmi mai trag sufletul de atâta efort şi hârâi ca dracu de la atâtea gudroane câte am înghiţit de la toate nenorocitele alea de hornuri. Pe care nici măcar n-aveţi bunul-simţ să le curăţaţi când ştiţi că urmează să vin!
Gata! M-am sictirit şi nu mai suport, da? Mi-au ajuns până peste cap toate umilinţele, toată bătaia asta de joc, toate milogelile voastre.
Când creşteţi, nu mai există Moş Crăciun, da' tot îi adresaţi în gând o dorinţă şi când ajungeţi la azil. Ei bine, de la anu' a înţărcat bălaia şi să mă lăsaţi în pace! Îmi dau demisia şi plec. Pentru început, în Caraibe, alături de nişte Crăciuniţe creole adevărate, cu decolteuri naturale, ofertante şi mijlocel cambrat.
Vă pup pe portofel, orfanilor!"

Semnat:
"Moş Crăciun"

Am rămas cu gura căscată, vă daţi seama. M-am apucat să recitesc scrisoarea şi tocmai îmi aprindeam gânditor o ţigară când, hop!, un e-mail scurt:

"Nu vă speriaţi! Aşa face Moşul întotdeauna în perioada asta, când e avalanşă de scrisori şi îşi închipuie că n-o s-o scoată la capăt cu toate dorinţele şi cu toate rugăminţile. Pe deasupra, l-a şi caftit la table Moş Nicolae şi s-a enervat şi mai tare. Acum, că a scris misiva asta, s-a mai răcorit şi s-a întors iarăşi la treabă. Vă spun eu, cum e inimos, isteţ şi plin de râvnă, le rezolvă mereu pe toate! Pe absolut toate.
Să fiţi cuminţi!"

Biletul era semnat "Rudolf, ren şi atât".

Am zâmbit şi am căzut iar pe gânduri, însă de data asta mult mai liniştit. Dar ia stai aşa! Dacă se apucau să trimită şi spiriduşii vreo scrisoare indignată? Sau dacă vedea şi nevasta Moşului chestia aia cu Crăciuniţele creole? Aoleu! Am socotit deci că e mai bine să închid repede net-ul şi v-am spus povestea aşa.

P.S. Urez tuturor vizitatorilor acestui blog un Crăciun fericit, cu sănătate şi multă, multă veselie! Să fiţi (foarte) iubiţi şi, dacă se poate uneori, răsfăţaţi!

marți, 21 decembrie 2010

Sindromul Ion Cristoiu

Ultimul scandal în care este implicat celebrul Ion Cristoiu nu este chiar atât de banal pe cât pare. Găsasc că, dimpotrivă, el are valoarea unui sindrom ce vădeşte o maladie serioasă.
Nu o să discut aici despre teoretizările aiuristice şi sforăitoare ale gazetarului, cele făcute la emisiunea doamnei Eugenia Vodă, ca să fiu mai exact. Adică nu o să mă apuc acum să discut despre cazul Zelea Codreanu şi despre fenomenul legionar. Găsesc că despre asta s-au pronunţat la obiect, solid argumentat şi cu pertineţă cel puţin trei istorici români de marcă.
Problema care m-a făcut să cad pe gânduri este a acestui Ion Cristoiu şi a reacţiilor pe care intelectualitatea noastră le are faţă de acest personaj. Ultimul său demers are acelaşi aer de publicitate făcută sieşi printr-un demers provocator, ca de atâtea alte ori. Aparent nu-i cu nimic mai ieşit din comun decât descoperirea găinii vivipare care l-a făcut celebru şi care l-a lansat pe traiectoria marelui jurnalism. Acelaşi mecanism, aceeaşi pricepere, acelaşi profesionalism.
De la găina aceea încoace, Ion Cristoiu şi-a descoperit rând pe rând bosa de scriitor, apoi pe cea de ideolog, politolog şi, în fine, pe cea de istoric. Iar dumnealui nu că s-ar vrea câte puţin din toate, ci îşi închipuie că e o mare personalitate în fiecare din aceste domenii.
De unde până unde a ajuns omul acesta la asemenea convingeri? Simplu, fiindcă a devenit celebru! La început prin articolele sale îndoielnice dar cu mare priză la public, mai apoi prin apariţiile sale televizate care făceau rating. Indiferent câte şi ce prostii zicea, omul trezea interes. Iar acesta e cel mai important lucru într-o televiziune sau pentru un ziar de scandal. Mai mult de atât, indiferent de cauza politică pe care o îmbrăţişa, de fiecare dată, chipurile, dezinteresat şi cu cea mai deplină onestitate, era urmărit cu interes şi crezut pe cuvânt.
Încet, încet, Ion Cristoiu a devenit prototipul analistului naţional, care nu că îşi spune o părere, dar e chiar un expert în domeniu, fie că este vorba despre fiziologia galinaceelor, fie că este vorba despre filozofia presocratică.
La început l-am privit cu amuzament, distrându-mă uneori copios să-l văd cum bate câmpii pe cele mai diverse teme. Şi nu cu graţie, ci ridicol din greu. Apoi a devenit obositor. Vorba regretatului Toma Caragiu: "Şi pe unu, şi pe doi, cântă Toma din cimpoi". Or Cristoiu "cânta din cimpoi" pe la tot felul de ziare, ba şi pe la cam toate televiziunile româneşti. În cele din urmă, ajungând dumnealui atâtde celebru şi atotştiutor, a devenit pur şi simplu arogant.
Atât de arogant încât a început să-i tragă de urechi pe cei care chiar erau nişte profesionişti în domeniul lor. Îmi aduc aminte şi azi cum făcea spume la gură - şi la propriu, nu numai la figurat - împotriva universitarului Tismăneanu. Urla ca scos din minţi, recurgând la cele mai stupide argumente: "Ce-mi tot spuneţi că a scris Tismăneanu cărţi şi că e mare profesor în America? Io am scris nouă cărţi - nouă, domne, nouă! - nu cinci ca ăla!". I-a luat la rând după aceea pe Patapievici sau pe Liiceanu, nu în calitatea lor de discutabile persoane publice, ci cântărindu-le cu causticitatea penibilă tocmai el scrierile, din care evident că nu a priceput nimic.
Din păcate, ajuns la faza asta, personalităţile - reale! - ale culturii române n-au reacţionat mai deloc. Intelectualitatea noastră, prinsă etern în tot soiul de nesfârşite ostilităţi de grup, s-a mulţumit să râdă în pumni de bălăcărirea rivalilor, indignându-se mai apoi individual când erau şi ei luaţi în tărbacă de iscusitul într-ale provocării Cristoiu.
Fiindcă, trebuie să i-o recunosc, singura sa pricepere adevărată este doar aceasta. Iar măiestria sa în acest domeniu este pusă în slujba unui oportunism feroce, unui oportunism deservit de un mecanism de giruetă, care muşcă mâna ce l-a hrănit ieri, şi va scuipa mâine în obrazul pe care-l sărută azi. Iar oportunismul acesta l-a dus pe culmea unei celebrităţi gonflate pe care o confundă cu prestigiul. Până într-acolo încât acest gazetar mediocru îşi închipuie că a devenit peste noapte o pesrsonalitate deplină a culturii noastre.
Criticat pe bună dreptate pentru prostiile debitate la emisiunea doamnei Vodă, iar împotriva actului său mediatic alcătuindu-se chiar şi o scrisoare de protest, Ion Cristoiu reacţionează vehement şi scrie la rându-i o epistolă de răspuns. În aceasta, dumnealui spune ofensat, după ce îi cheamă pe toţi criticii săi - "tot felul de neica-nimeni", după cum îi consideră - să vină cu dovezi şi opinii temeinice, nu cu lozinci: "Nu poţi să semnezi o scrisoare de protest împotriva unui om care chiar a studiat problema respectivă". Adică, vezi Doamne, nişte oameni - "poetese, mătuşi, piţifelnici", cum le spune maestrul - care "nu ştiu nimic" despre problemă protestează împotriva marelui cărturar de renume mondial Ion Cristoiu. Cum a ajuns dumnealui un aşa mare gânditor al neamului? Păi, cum să ajungă? A făcut talk-show-uri, domnule, nu aşa!

Am spus că Ion Cristoiu, în această ultimă şi apoteotică înfăţişare a sa, reprezintă un sindrom al unei boli serioase care ne bântuie societatea. Boala se poate numi simplu şi banal confuzie a valorilor. Cui dă din umeri nepăsător, îi propun un mic exerciţiu de imaginaţie:
Deschideţi televizorul şi se face că pe cran apare vestita Lori. Şi ce întreprinde dumneaei? Discută, gazda emisiunii fiind domnul Oreste Teoderescu, despre istoria religiilor şi despre gnoze, făcând o aspră critică, punctată de ironii fine pe seama profesoraşului aceluia american de origine română care s-a numit Ioan Petru Culianu. În partea de jos a ecranului, scrie cu majuscule: "Loredana Groza - cantautor, romancier, reputat specialist în oculturism şi în limba braziliană". Credeţi cumva că exagerez?
Dacă da, vă avertizez că se aude prin târg că puiul născut cândva de o găină în Evenimentul zilei visează deja la Academia Română.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Scriitorilor români li se pregăteşte ceva...

Aţi auzit de A.N.U.C.? Dacă nu, să vă traduc aceste nobile iniţiale: Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Această alianţă, din care face parte şi Uniunea Scriitorilor din România, are o iniţiativă legislativă care va produce efecte negative dacă fi adoptată.
Respectivul proiect de lege are nişte paragrafe prin care se cere ca timbrul literar aplicat fiecărei cărţi să fie plătit pentru întregul tiraj şi în avans!
Până să intru în fondul problemei fac o mică paranteză. Timbrarea cărţilor precum sticla de ţuică sau pachetul de ţigări nu se mai practică nicăieri în Uniunea Europeană. Cititul nu este un viciu şi nu trebuie pedepsit financiar printr-o taxă suplimentară pentru scârbavnicii consumatori care comit acest păcat, ci dimpotrivă, aş zice eu, ar trebui încurajat. Chiar şi de Uniunea Scriitorilor...
Revenind la iniţiativa A.N.U.C., mulţi poate că o să dea din umeri şi o să se întrebe ce mare cheste-i asta. Păi, este şi o să explic - cu slabele mele puteri, cel puţin o să încerc - cum o să se reflecte aceasta în realitate.
Orice editor serios ştie că tirajele cărţilor de literatură românească contemporană merg destul de greu la noi. Un scriitor bun, cu oarecare vizibilitate, se poate publica într-un tiraj de 2000 de exemplare şi ăsta e considerat un tiraj bunişor, aşa cum unul de 5000 e apreciat ca foarte bun, iar cel de 10000 e unul excepţional. Unul de 50000 e deja ceva de vis.
Toate acestea cu o singură condiţie: să se şi vândă. Însă la fel de clar acelaşi editor ştie prea bine că foarte rar tirajul unei cărţi româneşti scrisă de un autor contemporan se epuizează. Retururile - cărţile rămase nevândute - care se înscriu într-o cantitate optimă, sunt între cinci şi zece la sută din tiraj. De obicei sunt cam de douăzeci de procente, însă adesea, mai ales la debutanţi, depăşesc sever aceste cifre.
Editorii vor trebui deci să se gândească de două ori mai mult decât până acum ce politică trebuie să aplice dacă vor ca firma să mai existe şi pe mai departe. Ori scoţi numai bestseller-uri internaţionale, închizând ochii la peltelele siropoase sau la vârcolacii şi vampirii care se iţesc prin destule dintre acestea, ori reduci drastic tirajele autorilor români pe care decizi să-i publici. Ori şi una, şi alta. Sigur că există şi Llosa, Eco, sau Rushdie, dar aceştia au drepturi de autor pe măsură pe care nu poţi să le driblezi...
Practic, încercând să dibuie numărul cât mai exact al cărţilor ce se vor vinde - fiindcă plata pe întregul tiraj şi în avans a timbrului literar le-o va impune financiar fără milă - şi punând la socoteală toate scăzămintele care se impun - un număr de exemplare pentru reprezentare sau gratuităţile pentru autor, de exemplarele cu reduceri de preţuri de pe la târgurile de carte nici nu mai poate fi vorba - editorii vor tăia cam la jumătate tirajele unor autori buni, însă fără prea mare vizibilitate. În această categorie vor intra în primul rând cei mai înzestraţi dintre noii veniţi în literatură, dar şi autorii de calitate care poate că or fi fost semnalaţi ca scriitori valoroşi în revistele de specialitate sau prin premii literare serioase, însă nu au apucat să fie suficient de cunoscuţi publicului. Povestea cu valoarea ce se impune până la urmă rămâne cel mai adesea un simplu basm - desigur mai există şi excepţii menite însă să confirme regula - şi nu le ţine în niciun caz de foame autorilor care se vor bucura...postum de tiraje consistente.
Prin noua iniţiativă a U.S.R. nu numai că debutul în literatură se va subţia dramatic, dar şi autorilor deja consacraţi li se va limita sever posibilitatea de a publica altfel decât în nişte tiraje şi mai meschine decât cele de azi, iar apariţiile lor editoriale vor fi chiar şi mai rare deât acum. Cât despre cititorii scriitorilor noştri, în atari condiţii, evident că numărul lor va descreşte de-a dreptul programatic.
Aş dori să mai subliniez ceva. Nu sunt câtuşi de puţin un adversar al Uniunii Scriitorilor din România. Chiar dacă nu fac parte din această organizaţie, aş fi onorat să-i devin cândva membru, considerînd-o o instituţie prestigioasă.
În acelaşi timp, îmi permit să atrag atenţia că există şi scriitori care nu fac parte din ea. Şi acestora li se vor aplica pe lucrările lor acelaşi timbru al Uniunii, deşi U.S.R. nu face practic nimic pentru ei, în afără de a avea această năstruşnică iniţiativă care însă îi va lovi şi pe aceştia la fel de necruţător ca pe membri. Ceea ce, să-mi fie cu iertare, nu mi se pare deloc corect.
Mai adaug că nu sunt nici editor şi nici nu ţin partea vreunei case editoriale. Nu fac parte din nicio grupare contra nu ştiu cui sau pro nu ştiu care. Sunt pur şi simplu un om care scrie cărţi - pe care uneori le mai şi publică - şi care citeşte cărţi. Inclusiv pe ale confraţilor mei români. Şi aş vrea să mai public şi să mai citesc şi în continuare, atâta tot.
Poate că U.S.R. s-a molipsit de la guvernul Boc de boala asta de a lua de-a valma cât mai multe şi mai mari taxe şi impozite şi în cele mai nefercite feluri, ca să nu zic odioase de-a dreptul. Spre deosebire de acest guvern care a pierdut demult legătura cu realitatea, cred că diriguitorii Uniunii sunt cu mult mai lucizi şi această nefericită iniţiativă a fost insuficient analizată. Trag nădejde că îşi vor reveni ca dintr-o gripă supărătoare.
De asemeni, sper ca acest articol să contribuie şi el de pe această pagină de blog la trezirea unei reacţii cât mai ample şi cât mai eficiente. Altminteri, dacă această iniţiativă păguboasă va căpăta putere de lege, votată la grămadă şi promulgată prezidenţial cu nepăsare, degeaba o să mai luăm poziţie şi o să tot semnăm scrisori de protest după aceea. O să fie deja mult, mult prea târziu.

P.S. Dacă doriţi să aflaţi şi alte păreri, cu siguranţă mai avizate, citiţi articolele pe această temă publicate în Suplimentul de cultură de Răzvan Chiruţă şi Alexandra Atanasiu, precum şi cea mai recentă postare de pe blogul scriitorului Lucian Dan Teodorovici, care este în plus şi coordonator al colecţiei Ego.Proză, a editurii Polirom, fiind deci mai în temă cu subtilităţile şi problemele muncii editoriale.

marți, 14 decembrie 2010

Mici delicii

"Isus era fiul lui Dumnezeu, dar şi un tânăr de familie bună, dinspre mamă."
Credeţi că e vreo afirmaţie de Gâgă dintr-o lucrare şcolărească? Nici vorbă. Afirmaţia îi aparţine Arhiepiscopului Quelen al Prisului şi a fost rostită din amvonul catedralei Notre-Dame. Sigur, acum aproape două secole. Prostia însă e plină de prospeţime.

"Îmi vine în minte un alt citat: 'Eu nu mă trag dintr-o famile bună. Copiii mei da.' Dacă nu e vorba de un umorist, iată, cel puţin, un un imbecil fericit."
Jean-Claude Carriere

"Am aflat că v-a murit fratele...", spune Skefflington.
"Da. Şi avea numai zece ani", zice James Joyce.
Skefflington îl bate încurajator pe spate şi-i replică plin de compasiune:
"E dureros totuşi!"

"Ce mare om ar fi fost Balzac dacă ar fi ştiut să scrie!"
Gustave Flaubert

Răspunsuri ale editorilor către anumiţi autori:
Ironic:
"Poate sunt eu cam mărginit, dar nu pricep de ce e nevoie de treizeci de pagini pentru a povesti cum cineva se foieşte în pat fără a izbuti să adoarmă."
(Primul raport de lectură la În căutarea timpului pierdut, de Proust)
Lui Flaubert, în legătură cu Doamna Bovary:
"Domnule, v-aţi îngropat romanul într-un talmeş-balmeş de detalii bine descrise, dar complet inutile."
Lui Emily Dickinson:
"Toate rimele dumneavoastră sunt false."
Lui George Orwell, privitor la Ferma animalelor:
"Nu se poate vinde o poveste cu animale în Statele Unite."

Într-o misivă ce se poate citi în Revue des Missions apostoliques, un preot îi muţumeşte corespondentului său pentru o apă miraculoasă, care a avut un efect foarte bun asupra "bolnavului", dar "fără ştirea lui". Astfel:
"I-am dat să bea din ea nouă zile la rând, fără să-i spun ce este, şi, după ce patru ani se zbătuse între viaţă şi moarte, rezistându-mi cu o înverşunare descurajantă şi cu blasfemii teribile, în cea de-a noua zi şi-a dat duhul senin, cuprins de sentimente creştineşti cu atât mai reconfortante cu cât erau mai puţin aşteptate."
Admirabila scrisoare se găseşte la loc de cinste în Dicţionarul prostiei, scos sub îngrijirea lui Jean-Claude Carriere.

"Dacă un instalator vine să-mi repare o ţeavă care curge în baie, îmi ia o grămadă de bani, iar după ce pleacă descoperim că ţeava curge în continuare, mă voi consola spunându-i soţiei: 'E un cretin, altfel n-ar desfunda closete, şi nici măcar asta cum trebuie. Ar fi profesor de semiologie la Universitatea din Bologna.' "
Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi

"Când Bossi, liderul Ligii Nordului, o mişcare rasistă, xenofobă şi homofobă, a venit prima oară la Roma pentru a ţine un discurs, oamenii au ieşit pe străzi cu pancarde pe care se putea citi: Voi trăiaţi în copaci când noi eram deja poponari."
Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi

duminică, 12 decembrie 2010

Ce gândeşte un iepuraş în timp ce freacă puşca

Incitat de trei chestiuni care mi s-au întâmplat sau pe care le-am citit în ultima vreme, iată că mă apuc şi eu să gândesc cu glas tare aici.
Primul lucru care s-a petrecut a fost faptul de a mi se promite că un roman de-al meu ar putea fi publicat într-o colecţie a unei edituri de e-book-uri. O chestiune fără îndoială cât se poate de onorantă şi care m-a bucurat.
Al doilea lucru a fost iniţiativa cuiva foarte apropiat - dar locuind în State - de a-mi face cadou de Sărbători un iPad, adică un soi de Rolls-Royce al e-reader-elor. Chestiune care iarăşi, fireşte, m-a bucurat.
În fine, ultimul eveniment incitator l-a constituit postarea lui Micawber (http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2010/12/readere-pentru-ipad.html), cea referitoare la programele e-reader-elor şi la experienţa personală pe care domnia sa le-a avut cu acestea.
Să fii autorul unui roman care o să apară la o editură specializată în cărţi electronice e o treabă foarte faină, mi-a zis eu visător. Cartea electronică are un viitor ce se conturează din ce în ce mai clar - afirm asta fără să mă asociez celor care cântă prohodul cărţii tipărite, sfârşit în care de altfel nici nu cred. Un mare critic literar francez constata pe la sfârşitul acestei veri că pentru prima dată, pe plajele pe unde s-a plimbat dumnealui - în mod sigur nu cele româneşti -, numărul de cititori de cărţi în format clasic fusese egalat de cei ce-o făceau în format electronic. Observaţia aceasta mi se pare una foarte, foarte interesantă şi pilduitoare. Ea demonstrează concreteţea unei tendinţe tot mai manifeste a cititorilor dar şi o reală resurecţie a lecturii. Una care cu siguranţă ar necesita o discuţie mult mai largă, mai serioasă şi care să implice eventual şi mai multe genuri de profesionişti.
Numai că, pornind de la ispititoarea ofertă a darului de Crăciun venită din partea prietenei de peste Ocean, m-am apucat şi eu să fac săpături înspre ceea ce ar însemna asta din punct de vedere al taxelor vamale. Poate din nepriceperea mea sau din prea marea discreţie a Autorităţii Vamale Române, n-am reuşit să dau de un nomenclator care să mă lumineze în ceea ce mă interesa pe mine. Oricum, tot de pe net, am aflat - şi dacă oi fi greşit informat, să-mi fie cu iertare şi mulţumesc dacă aveţi alte date şi mi le daţi de ştire - că taxele pe care trebuie să le plătească un român pentru un iPad venit direct de la mama lui, din Statele Unite, sunt de 20% taxă vamală plus 24% TVA, adică 44% din valoarea de achiziţie a obiectului pe pământ american. Adică, având în vedre că obiectul costă acolo între 400 şi 700 de dolari, numai taxa pe care ar trebui s-o plătească fericitul primitor al iPad-ului se ridică de la 563 de lei grei, la 985! Car' va să zică de la peste cinci milioane şi jumătate de lei vechi la aproape zece milioane cum se spune pe la mine în mahala. Dacă nu ai norocul să ai vreun prieten prin State care să aibă suficientă dare de mână încât ţi-l facă cadou, ci doar să ţi-l trimită contracost, atunci iPad-ul devine ceva atât de scump că mai bine te laşi păgubaş, valoarea lui fiind cam de la două salarii lunare medii naţionale în sus, după cum însuşi guvernbocu' a zis.
Sigur, avem iPad-uri şi în ţară, dar acelea sunt şi mai scumpe, fiindcă şi importatorul trebuie să trăiască şi el din ceva.
Buun! Să zicem însă că după atâta efort şi sacrificii, gata!, ai biblioteca portabilă de vis la tine. Numai că biblioteca aceea e doar o mobilă superbă, practică, putând să o iei după voie oriune, dar e... GOALĂ! Păi, după ce ţi-ai pus pielea în saramură ca să ţi-o cumperi, să mai dai alţi bani ca să o umpli? Sigur, pare o gândire la fel de primitivă ca a clasicului întru biblioteci Borcea Magnificul. Dar să dea naiba dacă şi cel mai nărăvit cititor nu e încearcat de această borceaiană dilemă, după un asemenea tur de forţă care l-a lăsat cu buzunarele goale.
Problema e că iubitorul de lectură riscă să rămână în România şi cu buzele umflate, pe lângă neajunsul prezentat mai înainte. De ce? Păi, de unde atâtea cărţi electronice în limba română? Dacă nu mă credeţi, ia preumblaţi-vă niţeluş pe site-urile marilor noastre edituri. Cam slabă mişcarea, nu? Poate vă spuneţi că asta-i situaţia acum, dar în viitor lucrurile se vor schimba radical - aşa cum credeam sincer şi eu. Ei bine, dacă aveţi suficientă răbdare şi curiozitate vedeţi ce spun cei care se ocupă de chestiunea aceasta pe la edituri şi ce năzuroşi şi scârbiţi de-a dreptul sunt dumnealor de "povestea asta cu cărţile electronice". Sigur, oamenii aceştia animaţi de asemenea viziuni conservatoare nu-s etern în funcţii sau, cine ştie, şi-or mai schimba şi dumnealor păreile în raport cu mişcările ce poate că or răzbate şi până la ei cumva. Dar, fireşte, pe la noi aceste schimbări de umori şi prinţipuri mai au de aşteptat niscaiva vreme. Numa' încetu', Batore!
Prin septembrie, cu ocazia fabuloaselor "Zile ale Bucureştilor", la o terasă de fiţe din "Centrul Istoric", am surprins o scenă care mă tot urmăreşte de atunci. Trei fătuci - de genul celor cărora li se potriveşte zicerea lui Titus Livius cum că "deşi n-ar fi în stare de nimic, sunt capabile de orice" - se însoreau cu nişte cocktailuri scumpe în faţă şi uitându-se la e-reader-ul uneia dintre ele. La un moment dat, una-i zice proprietarei respectivului iPad: "Auzi, făi, fată, da' Cancanu' sau Clicku' poţi să-l vezi pe ăsta?". Iar tipa îi răspunde entuziasă: "Da, mă, Andreio, mă! Are tot ce vrei că al meu-i cu trei gi şi are acces pă net la moment şi oriunde aş fi. Are şi Libertatea şi chiar şi Cosmopolitanu' românesc, tu! Uite-l aici pe Botezatu' la lansarea colectiei, na!". "Mamă", face cea de-a treia admirativ, însă cu ochii sclipind de invidie, "da' atunci să ştii că chiar să merită banu', fată, să mor!"
Până una-alta, ca în multe alte aspecte ale vieţii noastre pe pământ mioritic, cei ce merită şi ştiu, n-au, iar cei ce au, nu merită şi nici nu ştiu ce au. Pentru cei dintâi iPod-ul rămâne un pod prea îndepărtat, iar pentru cei din a doua categorie e doar o altă fiţă care-i "în trendu' modei" şi se cere neapărat bifată. Dar cum la noi speranţa trage mereu nădejde, îmi zic zâmbind ca iepuraşul ce freca puşca: deocamdată...

miercuri, 1 decembrie 2010

1 Decembrie - Ziua naţională de stat (şi eventual de cujetat) a României

Văzând emulaţia patriotică înmuiată în lirism ce bântuie azi naţia mă simt şi eu dator cu următoarea tablă de materii a unei istorii pe repede-înainte, după cum urmează:

Capitolul unu: Epoca arhaică, străvechimea, foarte-vechimea, vechimea şi vechimea mai nouă:
"Strămoşii noştri au fost, indubitabil, primii locuitori ai Europei"; Gânditorul de la Hamangia; geţi, daci, boii şi tauriscii, când amicii, când inamicii geto-dacilor, cei mai viteji dintre traci (restul citatului din Herodot nu e arătat românilor niciodată din pricini educative); baba Dochia; un mânz cu brânză; Zalmoxe - presupus sclav fugar de-al lui Pitagora; Marele preot Deceneu; Traian şi Decebal; fraţii Petreuş, surorile Cupcea şi sextetul Canatabile (ehei!...); Dacia, un viezure cu o barză şi, desigur nişte brânză; retragerea Aureliană din Dacia Felix; Dacia Solenza; un viezure tupilat după o brazdă fură brânza unui protoromân insuficient de grijuliu cu vastul şi nuanţatul vocabular dacic; goţi, vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali, alani, gepizi, bulgari, slavi; omagiu lui Glad, Menumorut, Bezerenbam, Mişelav, Seneslau, Litovoi, eroi străvechi cu nume româneşti tipice; tătari, incendii; Basarab Întemeietorul, cumani, pecenegi, lifte ivite din adâncul Asiei; Cavalerii teutoni, Kronstadt - veche vatră de cultură românească, Dragoş-Vodă Descălecătorul şi Moldova - ţară numită după o căţea (decedată în condiţii suspecte), dar având pe stemă un cap de bour, presupusul ucigaş al respectivei căţele; Mircea-Vodă, fost cel Bătrân, devenit cel Mare, redevenit cel Bătrân, deşi se pare că a fost şi el copil cândva; Mama lui Ştefan cel Mare; tata lui Ştefan cel Mare - Bogdan al II-lea, fiul din flori al lui Alexandru cel Bun (mama, stupoare!, necunoscută); Mioriţa - autor anonim şi colectiv..., oaia năzdrăvană, Bisisica; "Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât", Petru Rareş - fiul din flori al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt cu numita Răreşoaia (altcineva decât Vrâncioaia); Campioana unei mari iubiri (decisă după lovituri de la unsprezece metri); scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung - conformă cu originalul; cei ce ne-au dat nume; cei ce n-au dat nume; Mihai-Viteazul se gândeşte să întemeieze mitul eroului unificator de ţară şi, incredibil, reuşeşte spre stupoarea contempornilor săi care nu înţeleg totuşi nimic din ceea ce el a făcut (invidios, un amic creştin îl omoară spre nemulţumirea turcilor); Antim Ivireanul - georgian stabilit în Muntenia care îşi pierde capul amestecându-se unde nu-i fierbea oala; Dimitrie Cantemir - domnitor şi cărturar foarte rău, emigrat în Rusia de bunăvoie (acolo unde a şi scris foarte urât şi absolut denigrator despre români - beţivi, răi de muscă, bîrfitori, putori, scandalagii, laşi dar lăudăroşi, cu spaimă de învăţătură şi superstiţioşi - într-o carte care se numeşte Descrierea Moldovei); fanarioţii şi secolul lor întunecat de apăsarea primelor şcoli superioare româneşti şi dări de legi după model european; Kisselef, Regulamente organice, zorii lumii noi.

Deşteptarea României:
Frig, înnorat, gheaţă la mal, pe Dunăre curg sloiuri; Tudor Vladimirescu încearcă el ceva, dar e predat de vitejii săi panduri celor opt arnăuţi care îl ridică (pentru a fi condamnat la moarte de un amic grec), chiar din mijlocul oastei sale, caz unic în istoria universală; somn naţional de voie până la 1848; în Moldova paşoptiştii se adună conspirativ într-un hotel, şpriţuiesc, fac scandal, sunt umflaţi de poliţie şi trimişi care încotro, iar revoluţia se amână pentru o dată ce va fi anunţată ulterior, pentru orice eventualitate este mutată în Muntenia care avea o echipă ceva mai bună; din toamnă, este transferată în Transilvania, dar în primăvara lui 1849 revoluţia pierde partida, în general prin neprezentare, deşi bietul Avram Iancu bate satele în căutare de atacanţi, dar oamenii serioşi erau plecaţi cu vaca la târg; În urma Războiului Crimeii are loc Tratatul de la Paris, iar masonii români profită şi-o pun de un plebiscit, unde ai noştri votează pentru acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza; Şapte ani mai târziu, sătui de coţcăriile şi amantlâcurile lui Cuza, boierii cad la pace şi-l aduc din Germania pe Carol de Hohentzollern-Sigmaringen, un tip lipsit de imaginaţie şi obsedat aiurea de muncă; iar în 1877, aniversând un secol de la Revoluţia Americană, pornim şi noi Războiul de Independenţă, pe care, culmea, îl şi câştigăm (deşi pacea de pe urma lui avea să ne coste chiar mai mult - adică Basarabia - decât războiul). Oricum, mai de gura neamţului ăluia de rege, mai din idealism sau din calcul, România se scoală şi se întinde până ce, în primăvara lui 1919, se face România Mare. Primul ei gest? Punerea în fruntea Ungariei, cu ajutor militar românesc a amiralului Horty, marele nostru viitor prieten...

Capitolul trei: Epoca modernă, faza recuperări, dezvoltări şi pe urmă belele
E capitolul cel mai scurt, fiindcă România ajunge o ţară aproape normală şi deci neinteresantă, deşi se trăgeau şi pe atunci mari tunuri cu statul, dar meschine, dacă te uiţi la contemporanii noştri; Urmează însă al doilea Război Mondial şi devenim furnizori la greu de materii prime - întâi pentru Germania hitleristă, mai apoi pentru Uniunea Sovietică stalinistă, ceea ce, evident că nu ne-a fost în niciun caz de bine, întodeauna aliându-ne de nevoie cu cei răi, iar mai apoi întorcând noi armele cam târzior. Başca carnea de tun alcătuită din sutele de mii de trupeţi, până într-un punct aliaţi de nădejde - care, la Cotul Donului priveau lung în urma altor aliaţi, italienii de exemplu, ce alergau mâncând pământul, aruncându-şi armele pentru un spor de viteză, înspăimântaţi de mujicii ruşi, altă carne de tun. Dincolo de bravura amărâtului de ostaş român, băgat mereu la înaintare acolo unde era mai nasol, lipsa tipică de orientare în teren a conducătorilor politici ne-a costat patru decenii de îngheţ şi hibernare. În acest timp, ne-am tot pierdut elitele prin puşcării, ne-am tot pierdut profesioniştii în lupta de clasă sau emigrând, firesc, în Occident, însă rămânând mereu câţiva şi pe aici, dar cu toate acestea am supravieţuit întotdeauna. Cum? Majoritar şi covârşitor cu înlocuitori, fireşte! Care înlocuitori? Păi, ăştia de ne conduc acum ce-or fi altceva decât nişte surogate de oameni de stat?

Capitolul patru: De la folclorul nou la manea.
Poate că am fi - şi în multe privinţe suntem şi azi - cam mioritici, dacă madam Europa n-ar sta cu ochii pe noi şi nu ne-ar îmboldi mereu de la spate: fă asta, fă aia, fă ailaltă! Noroc că de atâtea şi atâtea sute de ani am învăţat o şmecherie care nu dă greş niciodată: zi ca ei, dar fă ca tine! În plus, ştim prea bine că nici politicienii occidentali sau oamenii lor de afaceri nu sunt sfinţi, iar aici se aplică legea lui O(hm)m: eşti om cu mine, sunt om cu tine. În felul acesta ne furăm căciula unul altuia într-o veselie, drept care zicem într-un glas: La mulţi ani, naţiune!

În mod aparent ciudat, istoria se scrie în continuare cu fiecare zi şi fiecare an scurs. Din păcate, ocupaţi cum suntem cu ale noastre, n-avem nici măcar timp s-o citim, darămite s-o scriem chiar noi, în mod conştient, nu la dicteul automat al onirismului politic ce ne încântă şi ne duce în transă mereu, la fiecare votare...
Da' şi când ne-om trezi, să vezi atunci!