joi, 30 septembrie 2010

Poveste cu un pictor

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, schimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum nici un an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît mugurii copacilor abia voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi, după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat demult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe peticul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau cu sufletul la gură totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine tainică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva din viaţa asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

vineri, 24 septembrie 2010

Aniversarea de 551 de ani de la atestarea documentară a Capitalei - sau despre Bucureşti şi caraşi (articol ilustrat!)


























Cică noi, românii, am avea oarecari probleme cu memoria. Ei, aş! Dacă aduni toate analizele care privesc reabilitările comunismului - pe principiul că, mda, a fost rău, dar trebuie să recunoaştem că au mai fost şi părţi bune - din literatură, artă, ştiinţă, urbanism şi câte altele, reiese că până la urmă "epoca de tristă amintire" a fost de fapt o vreme de împliniri măreţe, aşa cum o zugrăveau cântăreţii acelor timpuri.
Pe acelaşi tipic, trăgătorii de concluzii "obiectivi" pot să se bucure de reuşita aniversară pe care tocmai am încheiat-o.
Evenimentul a fost, în buna tradiţie naţională, un admirabil parastas cu chiote, o zaveră zglobie pudrată de eternul praf şi de nesfârşita mizerie fardată butaforic şi prezentată ţanţoş şi patriotard ca izbândă. Deşi sunt obişnuit cu schizoidia românească - una vorbim şi alta fumăm - mi s-a părut că acum am reuşit să ne depăşim în entuziasmul cu care am ţopăit mândri şi veseloşi foarte printre atâtea ruine şi gunoaie pe care nici nu le mai vedem, socotindu-le un ambient natural şi pe undeva chiar tradiţional.
Şi unde se puteau toate acestea impune cu cât mai multă pregnanţă dacă nu în mijlocul oraşului, cu precădere în aşa-zisul său "centru istoric", pregătit special pentru eveniment. De aici am cules şi eu impresii sub forma unor amărâte de fotografii.
Acestea sunt, într-un fel, mărturii destul de palide ale marii sărbătoriri. Asta deoarece nu-s în mişcare, n-au sunet şi - la fel de important - le lipseşte miasma specifică. (Sigur, la început am căutat să postez imagini cât mai drăgălaşe, cu alcătuiri florale elaborate, cu un cuţu mic şi scump, cu un copil adormit în ierburile verii târzii, cu o mândră fanfară, dar, na!, uite că aparatul a luat-o razna.)
Sigur, o să mi se reproşeze că văd deformat, că-mi sare-n ochi doar ceea ce-i de toată jena sau ridicolul. Într-un cuvânt că văd greşit şi nu tocmai corect realităţile din scumpa noastră capitală. Că, la fel ca şi în cadrul privirilor aruncate comunismului, lucrurile n-ar sta chiar aşa de rău şi sunt şi multe alte părţi bune. Suma totală însă dă al dracului de prost.
Adevărul e că ne indignăm în ultimul hal când un parlamentar european străin, cu perfidie sau din greşeală, confundă în plen limba romani, vorbită de etnicii rromi, cu limba română. Dar nici nu tresărim când centrul istoric al Bucureştiului arată cam în acelaşi fel cu taberele de nomazi rromi aflate pe la periferiile oraşelor italiene sau franceze.
Cum tot supărat s-a arătat şi un cetăţean băşicat că am fotografiat-o pe duduia de la un butic, din apropierea bisericii Sfântul Anton, care aruncase în stradă o găleată cu zoaie. "Ce-o pozezi, mă, pă biata fata? S-a sculat simţu' civic în tine? R-aţi ai dreacu' cu presa voastră care manipulaţi lumea!" (Categoric omul mă lua drept ceea ce nu sunt.) La fel ca şi un altul, ăsta şi mare patriot pe deasupra, care m-a întrebat de ce-l fotografiez pe micul vagabond ce dormea uimitor de profund - etnobotanice, ceva, sau tradiţionalul aurolac? -, cu capul pe o sticlă de coca-cola, la nici zece metri de fanfara care cânta voioasă o feciorească adaptată. Ce urmăresc eu cu poza aia, să dau apă la moară străinilor care mănâncă rahat despre noi? Altceva mai bun n-am de făcut?
Altminteri lumea începuse să se bulucească înspre scena pe care se manifesta îndrăgita şi populara formaţie autohtonă vocal-instrumentală "Mandinga", împletind cu talent şi emoţie entreteimentu' cu actul cultural sărbătoresc. Ceva rar, ceva aparte! În toiul emulaţiei muzicale generale nimeni nu observa clădirile de secol XIX din spatele scenei. Chestiile alea vechi mai au foarte puţin şi se vor prăbuşi. Bine că scăpăm de ele! Pe locul astfel eliberat de istorie se vor putea trage niscaiva tunuri imobiliare în viitor. Băieţii deştepţi pregătesc terenul chiar şi în vremurile astea de criză.
Dacă ai memorie îţi aduci aminte de toate datoriile, de toate necazurile, cazi la melancolie, apoi la ipohondrie şi d-aci... fandacsia-i gata. Păi, e bine aşa, măi, nene!?
Un studiu ştiinţific a a rătat că un peşte banal, carasul, are o ţinere de minte lungă de... cinci secunde. Aşadar, locuind el într-un acvariu suficient de mare are senzaţia că trăieşte în cel mai vast ocean, într-o lume mirifică, nesfârşită şi mereu nouă, chit că se mişcă tot timpul între aceiaşi monotoni şi banali pereţi de sticlă.
Pe chestia asta de la un timp am o nelinişte. Am senzaţia tot mai apăsătoare că devenim încetişor un popor de caraşi. Nasol e că nu ştiu cine o să ne cureţe acvariul.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Poveste cu Peştişorul de Aur

În dimineaţa aceea Relu Popovici era cam confuz. Seara trecută sărbătorise din greu împlinirea celor douăzeci de ani de viaţă. Dar era duminică, aşa că nu trebuia să se ducă la serviciu şi nici vreo corvoadă casnică nu se întrvedea la orizont. După o scurtă interogaţie interioară, găsi rapid singurul răspuns cît de cît mulţumitor. Îşi luă deci undiţele şi porni către plajă tîrînd după el o barcă de cauciuc. Nu înainte de a-şi lua cu el o niscaiva sticle de bere reci din frigider.

Cam după un ceas de umblet hai-hui, se opri în dreptul unei stînci şi aruncă acolo la peşte. Băuse deja vreo trei beri cînd simţi că a prins ceva. La capătul firului era un peştişor strălucitor. Înjură scurt - crezuse că prinsese ceva mai de soi - şi se apucă să-l scoată din ac. Cum termină această operaţiune, chiar în momentul cînd se pregătea sa-şi arunce captura în recipientul destinat păstrării acesteia, Relu auzi un glăscior subţire strigînd disperat:

"Dă-mi drumul înapoi în mare, tinere domn, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!"

Pescarul se uită uimit în stînga şi în dreapta, apoi se holbă la prada din mînă. Întrebă plin de circumspecţie:

"Tu ai vorbit, mă?"

"Da, eu am vorbit. Eu sînt Peştişorul de Aur!"

"Hai, lasă-mă!, făcu ironic Popovici. Dacă tu eşti Peştişorul de Aur eu sînt Michael Jakson!"

"Eu chiar sînt Peştişorul de Aur!, accentuă ciudata fiinţă marină. "După cum vezi sau, mai degrabă auzi, vorbesc. Sînt un peşte fermecat."

Bărbatul se scărpină încurcat în creştet:

"Şi poţi să îndeplineşti orice dorinţă? Ştii tu, aşa cum e în basme?..."

"Da", făcu mititelul, "exact aşa."

"Pe bune!?", insistă uimit Relu."

"Pe bune!", oftă Peştişorul

"Ei, atunci ia fii atent aici!", rînji tînărul, frecîndu-şi cu dosul mîinii fruntea.

"Sînt cît se poate de atent..."

"Bine. Atunci uite prima dorinţă: să dansez ca Michael Jakson!"

"Asta-i prima ta dorinţă?", se miră Peştişorul.

"Da! Asta-i! Ce, nu poţi s-o îndeplineşti?", îl chestionă Relu încruntat dintr-odată.

"Ba da. Fie cum vrei!"

"Aşa... Acum a doua. Vreau o maşină tare de tot!"

"Ce marcă?"

"Un Jaguar ultimu' tip."

"S-a făcut. Altceva?"

"Să mă-nsor cu Gina. Cu Gina Dobre, aia de a fost cea mai mişto gagică dintr-a doi'şpea. O ştii care? Să nu-mi faci vreo confuzie!"

"Eu ştiu la cine te referi, dar, scuză-mă, tu eşti sigur că asta-i ultima dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc?"

"Sînt precis!", zise convins tînărul.

"Cum vrei..." se resemnă Peştişorul. "Acum poţi să te duci acasă şi toate dorinţele tale vei vedea că se vor fi împlinit întocmai cum mi-ai cerut. Eu m-am ţinut de cuvînt. E rîndul tău să-mi dai drumul."

Relu clătină din cap cam cu îndoială, dar îl aruncă în mare. Mai trase două beri şi se înapoie la ţărm.


*


Se scurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de ani de atunci. Peste domnul Popovici însă părea că trecuseră mult mai mulţi. Chelise, iar părul rămas i se albise. Se uscase, dar făcuse în acelaşi timp şi o burtă cinstită. O cută adîncă îi brăzda fruntea, o alta i se săpase între sprîncene, iar colţurile gurii i se lăsaseră de parcă ar fi uitat de mult să mai zîmbească.

Într-o sîmbătă dimineaţă, imediat ce se întoarse de la slujba de nopte, acolo unde mai mult moţăise, îşi luă sculele de pescar şi bătrîna barcă pneumatică, pornind spre larg. Se opri tot în dreptul aceleiaşi stînci, cum o mai făcuse de nenumărate ori de atunci încoace şi, oftînd, lansă cu măiestrie pînă departe. Apoi se puse pe aşteptat desfăcînd o cutie de bere.

Nici nu apucă să o golescă pe toată, că şi simţi că a muşcat ceva. Cînd văzu ce-a prins, strigă mijindu-şi ochii cu furie, dar şi cu o satisfacţie rău prevestitoare:

"Aha, nenorocitule! În sfîrşit mi-ai căzut din nou în labă! De cînd voiam eu să dau ochii cu tine!"

Peşişorul de Aur, căci el se prinsese iarăşi în cîrligul undiţei, se uită pierit la Relu. Acesta ricană:

"Ce-i, coane? Ţi-a pierit graiu'? Sau nu mă mai cunoşti, ai?"

"Ba te cunosc, cum să nu! Nu înţeleg însă de ce eşti atît de supărat."

"Nu înţelegi, nu? Ei, las că o să-ţi povestesc eu imediat de ce. Că numai la belele m-ai băgat, scîrbă ordinară ce-mi eşti!"

"Păi", încercă Peştişorul să se dezvinovăţească "n-am făcut nimic altceva decît să-ţi îndeplinesc dorinţele. Propriile tale dorinţe!", sublinie el.

"Da, sigur că da!", mîrîi omul. "M-ai rupt în două cu îndeplinirea asta a dorinţelor!" Aproape că urlă: "M-ai nenorocit, asta ai făcut!" Îşi agită pumnul în timp ce scrîşni ameninţător: "De n-o să-ţi placă ţie ce-o să-ţi fac, să dea dracii-n mine!"

Peştişorul încercă să-l aducă la sentimente mai bune:

"Dacă-mi dai drumul şi nu-mi faci niciun rău, poate că aş putea să-ţi rezolv toate problemele. Nu uita că pot să-ţi îndeplinesc..."

"Las' că ştiu eu de ce eşti capabil!", se stropşi bărbatul întrerupîndu-l. Dar furia lui parcă se mai domoli. Căzu pe gînduri, ţinînd micuţa vietate strîns în mînă. La capătul acestei scurte reflecţii întrebă posomorît: "Poţi să mă scoţi din supărări şi amar?"

"Eu zic că aş putea. Dar cugetă bine de data asta la ce-mi ceri."

Relu clipi de două ori iute şi spuse oţîrît:

"Atunci scapă-mă de Gina, de nevastă-mea, de! Da' acuma, pe loc, auzi?"

"Gata. Ai scăpat. Cînd te-oi duce acasă o să găseşti decizia de divorţ pe masă."

Chipul bărbatului se mai lumină. Trase un gît de bere şi-şi frecă bărbia nerasă de cutia încă rece. Dădu încetişor din cap. Îi venise în minte încă o idee:

"Păi, dacă tot am scăpat de aia, atunci fă-mă cel mai tare bărbat de pe Litorlal, de la Sulina pînă-n Vama Veche."

"Poţi să fii mai clar?", şopti precaut Peştişorul.

"Vreau să fiu al doilea Terente, nene! Da' tare ca fieru', iute ca oţelu', douăş'patru din douăş'patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Să facă femeile coadă la mine. La Relu, non-stop, he, he, he! Acum ţi-e clar?"

Peştişorul se uiă lung la el. Spuse uimit:

"Măi, omule, eşti convins că asta vrei?"

"Absolut convins! Mai convins de atît nu se poate!"

"Să nu dai vina după aceea iar pe mine!"

"Fă tu treaba asta şi după aia o să rămînem prieteni toată viaţa."

"Ei, atunci poftim!", făcu micuţul îndeplinindu-i pe loc dorinţa.

Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, ca să zicem aşa. Ţopăia rîzînd, mai, mai să se răstoarne cu barca de atîta entuziasm. După ce se mai potoli, spuse cu o figură serioasă:

"Şi-acu' ai să vezi că m-am copt şi eu la cap. A treia dorinţă sînt banii. Banii, tată! Că dacă ai bani şi instalaţie nu-ţi mai trebuie nimic pe lumea asta!"

Peştişorul nu zise nimic, mulţumindu-se doar să clatine imperceptibil din căpşor.

"Ai rămas fără replică-n glas, ă?"

Auriul i-o reteză scurt:

"Cît?"

"Bagă-mi o sută de milioane! Adică nu! Ce să mă-ncurc eu cu milioanele? Bagă-mi un miliard de dolari direct!"

"Ţi-i pun într-un cont. Că de-ăsta n-ai."

"Ne, ne, ne! Ce? Să dau de dracu cum am păţit-o cu maşina? Iar să mă încurc, naibii, în acte? Că mă luase Miliţia şi Ilicitu' că de unde şi cu ce bani am cumpărat-o, că unde-i dovada de intrare în ţară şi numai mizerii de-astea, de am zis mersi că nu m-a băgat la puşcărie după aia. Nu, dom'ne. Cash! Banu' lichid, tată!"

"Bun. Aşa ţi-i livrez. Spune-mi doar unde."

"Cum unde? Aici!"

"Aici?! Măi, domnule dragă, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!"

"Bă, peştişorule, comentezi? Am zis aici, aici mi-i pui, da?", se sumeţi Relu.

"E ultimul tău cuvînt?"

"Da. Hai, dă-i drumu' şi nu mai trage de timp!"

"Atunci aşa să fe!", zise vietatea fermecată cu un soi de ascunsă îndîrjire.

Sute şi sute de kilograme de bani umplură instantaneu barca, aranjaţi frumos în cupiuri strînse bine în barete rezistente de plastic. În cîteva clipe tot mormanul acela uriaş covîrşi micul vas şi se prăbuşi în mare. Bărbatul se aruncă şi el imediat în apă, lăsînd Peştişorul de Aur în voia lui, în timp ce el încerca să mai prindă măcar două dintre cărămizile de dolari. Nu izbuti să reţină decît una cu care reuşi să se întoarcă la ţărm.

Înainte să acosteze, îşi împachetă bănetul în tricoul ud şi-şi mai uită de supărare văzînd privirile siderate ale babelor de pe la porţi care stăteau cu ochii aţintiţi asupra făloşeniei lui, ducîndu-şi indignate mîna la gură. După o săptămînă, în loc de satisfacţiile visate avu parte doar de ruşine dar şi de asemenea dureri încît nu mai rezistă şi ajunse la spital. I se aplicară toate tratamentele cunoscute, dar rezultatele nu erau cele preconizate, spre marea uimire a medicilor. În disperare de cauză, s-a decis, de comun acord cu pacientul, redimensionarea chirurgicală la parametrii normali a organului într-o clinică particulară şi scumpă. Operaţia i-a mîncat toţi banii.

Păţania lui fu preluată de mai multe posturi de televiziune, în căutare de senzaţional. N-avu ce face şi explică unui reporter că toată trauma prin care trecuse i se datora unui nenorocit de Peştişor Fermecat, care-i îndeplinise dorinţele interpretîndu-i-le într-un mod perfid.

Petrecu următorii zece ani la balamuc. Poate că ar fi scăpat după o lună, două. Dar tot din mass-media află că, după o furtună îngrozitoare, toată plaja de la Vama Veche pină hăt, dincolo de graniţa cu bulgarii, se umpluse de bancnote de o sută de dolari. A fost trecut de urgenţă la furioşi. Un deceniu le-a trebuit psihiatrilor să se convingă că nu mai e periculos.

S-a întors în localitatea natală de pe malul mării. Deşi abia împlinise cincizeci şi şase de ani arăta ca un moş scofîlcit cu ochi rătăciţi. Lumea îl cam ocolea şi cu greu îşi găsi un loc de paznic la un depozit de cherestea. În ziua de odihnă mai ieşea să dea la peşte.



Într-una din aceste libere se opri iarăşi în dreptul stîncii şi aruncă undiţa. Goli un sfert din sticla pîntecoasă de plastic, umplută cu bere ieftină de la bodegă, pînă să simtă prin nylonul întins că momeala a fost muşcată. Cînd trase cîrligul afară îl văzu pe Peştişorul de Aur prins acolo. Se uită îndelung la el, fără să zică o vorbă. Dar creatura se zbătea, implorîndu-l:

"Dă-mi drumul, domnule Popovici, că o să-ţi îndeplinesc trei dorinţe! Hai, că poate acum o să le nimereşti!"

Tremurînd de nervi în tăcere, Relu îl scoase de pe ac. În cele din urmă, îi zise cu o voce răguşită şi stinsă:

"Ar trebui să te omor în chinuri, ticălosule! Da' n-o s-o fac. O să-ţi cer doar două lucruri: să mă faci iarăşi tînăr cum am fost prima dată cînd ne-am întîlnit şi să-mi dai mintea mea de acum. De o a treia dorinţă nu mai am nevoie."

"Eşti sigur că numai atît vrei?"

"Nu-mi mai pune întrebări de-astea idioate că acum îmi iau cuvîntul înapoi! Fă ce ţi-am zis şi cu asta basta!"

"Bine. Cum ţi-e voia, aşa să fie!", zise Peştişorul speriat.

Răsuflă uşurat fiindcă imediat după aceea Pescarul îl aruncă sastisit în apă.


*

O săptămînă mai tîrziu Peştişorul Fermecat fu prins din nou de către Relu. Uluită, biata vietate se holbă la el şi scoase un geamăt:

"Dumnezeule mare! Iarăşi tu?"

Tînărul rîse, plin de sine:

"Iarăşi, frate! Acu' ştiu tot chichirezu', nu mai greşesc. Fii atent la ce-ţi bagă băiatu' din top: Unu, vreau să fiu cool ca Justin Timberlake; doi, vreau Un Audi 5, da' cu tot cu acte şi trei, vreau să mă-nsor cu Geanina Frîncu, aia de la a doiş'pea din liceu' de conta. Te-ai bunghit?"

Peştişorul de Aur îl privi cîteva clipe fix, apoi leşină pe loc.













luni, 13 septembrie 2010

Eu, gândacul - fragment de roman

Ei, şi acum, în contrapartidă la postarea anterioară, un fragment din ultimul meu roman publicat. Scuze, dar - ce să fac? - e un text mai lung. Lectură plăcută!

Tânăra duduie îşi trage ochelarii de soare, ţinuţi până atunci în vârful creştetului, şi observă cu evidentă neplăcere:

„Iar ai deschis, mă, Bebe, geamu’? Ştii că nu suport curentu’, plus că abea m-am spălat pe cap. Da?”

Pe Bebe pare să-l doară-n spate de observaţia fătucii şi meştereşte la radio, căutând un post favorit. Ea se impacientează:

„Tu n-auzi?”

„Ce e, dom’ne? Am plecat? Las’ că-l închid eu când o luăm din loc. Nu mă mai freca la icre aiurea, da?”, mârâie tipul.

„Da’ ce bine-dispus eşti, nene!”, observă cuconiţa maliţioasă.

„Păi, de când te-ai trezit, numa’ şi numa’ într-o observaţie şi o acreală mă ţii. Că iar mi-am dat cu Brut, şi că cu Brut numai fraierii se mai dau azi, că mi-am făcut sendvişu’ cu pâinea ta hipocalorică, că cămaşa nu mi se potriveşte la sacou şi cravata la nimic. Numa’ de-astea...”

„Că cămaşa...Da, că cam nu ţi se potrivea”, mai urcă o treaptă în ironie demoazela, surâzând acid.

Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusesează sec:

„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”

„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”

„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.

E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:

„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”

„Ei, bravo!”, face bărbatul cu superioritate. „Oricum, Potigrafu e colea-şa, lângă Bucureşti, nu se compară cu Găgeştiu’ ăla din fundu’ Moldovii.”

„Nu să compară, nuuu! Potigrafu o fi vreo suburbie a Londrii, hi, hi, hi! Măă, la Găgeşti le-a băgat apă şi s-a deschis şi supermarket. Supermarketu’ OK”, accentuează duduiţa, amuzându-se totodată cu un chicotit cam isteric. Devine brusc serioasă, ba chiar o undă de indignare îi reverberează în glas: „Te iei tu de intelectualii din redacţia lu’ Evenimentu’? Tu, mă!? Păi ai văzut cine sunt seniorii noştri, care-i senatu’ ziarului?”

„Nu, mă, Nicoleto şi mă doare fix în cur de ei. Nici nu mă interesează cine se mai produce pe-acolo, cu toate bulşiturile lor. Eu citesc din ziaru’ vostru, cel mult, aşa, la o ocazie, cronica sportivă a lu’ criticu’ ăla de cărţi... Cum îi zice, dom’ne? A, da, Manolescu. În rest, apă de ploaie.”

„Nici nu mă aşteptam la altceva. Apă de ploaie, zici? Da’ la noi publică – săptămânal, bă, săptămânal! – un Cărtărescu, un Patapievici, un Tismăneanu... Îţi dai seama!?”

„Îmi dau lacrimile, nu alta! Nu te-ai prins? Mai scot şi ei d-o ciorbă, d-o măslină, acolo.”

„Ăştia-s cu toţii nişte boieri, mă, băiatule. Boierii minţii, dac-oi fi auzit!”, exclamă cu emfază. Apoi, brusc contrariată: „Crezi că au ei nevoie de-o ciorbă, de-o măslină, de la noi?”, întreabă surprinsă femeia, uitând rapid de exerciţiul de admiraţie anterior.

„Păi, pă cinstite, tu ce crezi? Altfel nu văd de ce s-ar mânji să publice în fîţuica voastră de doi lei. Poate doar să-şi mai facă niţică publicitate prin prostime, că şi asta-i important când trăieşti din scris. Da, da. Şi nu-i mai căina tu atâta! Ia adu-ţi aminte! Acu vreo două săptămâni te ofticai la maxim’ că unu’ din tipii ăştia şi-a tras banu’ pe un articol cât scoţi tu într-o lună, publicând aproape zi de zi. Este?”

„Eee, mă enervasem şi eu, în ziua aia... Da’ chiar nu mi s-a părut tocmai cinstită treaba”, bătu Nicoleta în retragere, simţindu-se brusc o victimă a sistemului redacţional. Îşi compuse o figură suavă şi-şi ridică ochelarii ca Bebe să-i vadă ochii mari şi umezi, de căprioară (sau de vreun copitat din aceeaşi familie). Spuse cu o voce uşor alintată, copilărindu-se:

„Bebeee, mă trage curentu’, mă!”

„Scuze, tu!”, face Bebe. „M-am luat cu şmecherii ăia de mi-i tot ridici în slăvi şi am uitat.” Zâmbește fălos: „La o adică, eu sunt mai bazat ca ăia. Câștig cât toţi la un loc şi, dacă îmi iese şusta cu terenurile fraierilor ălora de la Adunaţii, am pus-o, nene!”

„Da’ cine ţi-a dat pontu’ cu aeroportu’, cu toată lucrarea?”

„Cin’ să mi-l dea? Tu, fată scumpică, cine altcineva? Ce-i corect, e corect, tată! Tot tu mi-ai făcut şi lipeala cu domnu’ Sergiulică, care-i un adevărat, un super-ok, moşule!” O priveşte dulce şi zice plin de generozitate: „Las’, mă Coletuţo, că dacă dă băiatu’ tunu’ ăla, îţi face Bebe ziaru’ tău, fată.” Ridică arătătorul, subliniind: „Al tău şi numa’ al tău!”

Ea se gândește un pic, după care sugerează cu o umbră de timiditate:

„Da’ mai bine o revistă...”

Bărbatul aprobă, ideea de afaceri fulgerându-l imediat:

„Îhî! O revistă beton, o revistă de super-fiţe, pentru tineretu’ capabil, nu pentru guţanii cu salarii de rahat. Mişto!”

Numitei Coletuţa îi sclipiră ochii:

„Cu rubrici-tipsuri pentru sesiunile de clubing, de shopping şi, neapărat, da’ neapărat, cu trendurile de faşionism la modă...”

„Corect, nene! Şi reclame şmechere, pe bani solizi. Publicitate, grupa mare! Smacuri, vopsele de păr, case de modă, numa’ şi numa’ chestii de firmă. În aşa fel încât să-ţi iasă lova de hârtie şi de tipar doar din astea”, zise Bebe.

„Da, dom’ne. Plus că, gândește-te, poţi să te scoţi şi cu localurile, cu cluburile, cu magazinele şicoase. Că dacă vrei să ştie tineretu’ bavarez de tine, marchezi şi tu un bănuţ. Bagi pe fiecare număr interviu’ săptămânii cu o artistă, cu un manager de top, cu o mogulă din presă, un fotbalist, o trupă de trupă, oameni grei care prind la publicu’ targhetat. Da’ ştii cum faci?”

„Ia zi!”

„Interviurile astea trebuie să le transformi în rubrică, da’ cu schepsis. Fii atent! De vorbă cu cutare la el acasă. Te-ai prins? Le arăţi la cititori şi casa lu’ aia sau a lu’ ăla. Românii-s morţi să se uite peste gard şi să comenteze după, să facă băşcălie la greu ori să se înverzească de oftică, iar omu’ sau femeia de succes se dau de ceasu’ morţii să-şi arate vilocu’, apartamentu’ de lux, ’şte treburi. Parcă-i şi aud: „Am colaborat minunat cu arhitectu’ meu, cu dizainăru’ de interioare”. P-ormă: „Măsuţa asta de ceai mi-am adus-o din Japonia, cân’ am fost în turneu’ meu de super-mare excepţie, ceasu’ ăsta cu cuc îl am de la tata-mare care, îţi spun un secret, a fost Marele Duce de Vladimir, mileuţu’ l-am primit cado’ de la nevasta lu’ un guru din Punjab, mare admirator d-al meu”, şi tot aşa. Te-ai bunghit care-i chichirezu’?”

„Te duce capu’!”, face admirativ bărbatul.

„Da”, recunoaşte cu simplitate duduiţa. Continuă cu însufleţire: „Ne luăm şi un negru...”

„Un negru!?”, o întrerupe uimit Bebe. „Păi, la ce dracului ne trebuie neapărat un negru?”, întreabă privind-o uimit.

Ea chicoteşte iarăşi, amuzată de naivităţile lui:

„Nu, mă, un negru de ăla, din Africa.”

„Nu? Da’ de care?”

„Un fel de redactor mai cu ştaif, un stilist, scriitor la bază, eventual”, îl lămureşte, compunându-și o figură de adevărat profesionist.

„Auzi? Da’ indivizii de care spui nu-s mai scumpi?”

„Ete, mai scumpi, oha! Fac foamea într-o veselie. Intelectualii lu’ peşte prăjit cu moloz la tavă. Da-s buni şi amărâții ăştia la ceva. Le dai textu’ înregistrat pe reportofon cu ce a zis vedeta pe care ai intervievat-o, cum ar veni: Diva, Zîna-Zorilor sau nea Gicu-Miliardaru’ şi ăla îl transformă de juri că a vorbit Liiceanu sau Pleşu. Cuvinte fine, frazare elegantă, expresii nobile, coerenţă, ce să mai vorbim, cioace! Da’ când vede cumătru’ sau cumătra ce-a dat pe goarnă, îţi dai tu seama, e în al nouălea cer de mândrie şi toată lumea-i mulţumită la maxim’.”

„Ei, şi cum adică? Crezi că cititorii nu-şi dau seama că e manevră?”

Nico-profesionista face o faţă din care se degajă o siguranţă scîrbită:

„Publicu’ înghite. Da’ ştii cum? Pe ne-mes-te-ca-te! Hap-hap, uite aşa.”

Bebe clatină a îndoială din cap. Tipa îi serveşte o exemplificare:

„Uite: tu citeşti toate declaraţiile fotbaliştilor, antrenorilor, patronilor de cluburi sau a mai ştiu eu cărui şef de galerie. Da?”

„Ăhă. Aşa, şi?”

„Păi, tu crezi că bruneţelu’ ăla de la Steaua, ăla care a dat două goluri cu nu-ş’ ce echipă străineză, de s-au calificat în cupa cupelor, mă rog, a scos din capu’ lui toate chestiile alea pe o ditamai jumatea de pagină, cum ai citit tu la gazetă? Erau alea exact cuvintele lui?”

Bărbatul cade câteva clipe la meditaţie, apoi recunoaşte:

„Mda... Cred că aici cam ai dreptate.”

„Vezi?”, îşi termină ea triumfătoare micul exerciţiu de dialectică.

„Da, da’ nu mai există Cupa Cupelor. S-a desfiinţat de multişor”, ţine să-şi manifeste o obiecţie tipul.

„Asta-i acuma! Am dat şi eu un exemplu, mă, ce naiba. Oricum, ai înţeles cum stau treburile, nu?”

„Am înţeles, şi normal.”

„Atunci să-ţi zic mai departe.”

„Zi, mă, fată! Zi, că-mi place.”

„Mă gândesc să mai băgăm şi o rubrică permanentă de turism. Mai ales că asta se face uşor, că e plin netu’ de poze, de poveşti şi de oferte...”

„Aha! Mişto! Nu mai trebuie să trimeţi pe nimeni p-acolo-şa. Poţi să-i abureşti pe toţi cu reporteru’ nostru special care a fost pentru dumneavoastră în Tenerife sau la Rio. Da, nene, supermişto!”

„Eee, nu chiar. Suntem revistă serioasă, ce dracului. Mai se află şi p-ormă te faci de cacao. Trebuie să te impui tocmai prin seriozitate, mă. Adică să fim noi coolicoşi, da’ meseriaşi şi de încredere. Altfel nu ai priză la oamenii tari şi la cititorii noştri de elită.”

„Mă, Coletuţo, cititori de elită, cititori de elită, da’ să o ia şi coafezele, tată!” Îşi trage o palmă-n frunte. O face entuziast: „Apropo. Am fost la frizer ieri. Mă rog, salon cu de toate, ştii tu, frizerie, coafor, manichiură, alea, alea, tot tacâmu’ pentru toţi, şi gagici, şi oameni...”

„Şi gagici, şi oameni”, îl ironizează ea cu fineţe, întrerupîndu-l. „Aşa. Lasă, spune mai departe!”, se arată, totuşi, duduia interesată.

„Da”, survolează cetăţeanul întreruperea. „Şi acolo, pe o măsuţă, ziare şi reviste, să-i mai treacă clientului timpu’ cât şade şi aşteaptă să-i vină rându’. Bărbaţii mai o gazetă de sport, mai un Financiaru’ sau un Capital, da’ tipesele toate erau chitite pe Style and life. Înţelegi? Cam aşa ceva trebuie să scoatem noi. Adică să o ia şi alea de li se lungeşte braţele ca la urangutani dă plase, cân’ vine de la piaţă, da’ şi alea care coboară în jos din gipan cu Vuittonu’ dă braţ. Alea din gipan să fie abonate, cum ar veni, iar la alilalte să li se scurgă ochii şi să se scarpine în portofel ca dă eczemă, cân’ o vede pe tarabă. P-ormă să se repeadă să dea bănuţu’ pe ea, chit că nu-şi mai ia covrigu’ şi suta de parizer la birou pă chestia asta o săptămână.”

„Da, mă, îmi dau eu seama ce zici, nu-i problemă. Adică să fim şi cu ştaif, da’ şi populari. Populari ne facem cu rubricile alea de care ţi-am vorbit, că toată lumea e curioasă cine ce a făcut şi cu cine, plus casele V.I.P.-urilor. Când o să începem cu astea, înainte de oricine al’cineva, o să se citească baştanii între ei, să vadă ce şi cum unii despre alţii şi să se bârfească de case, de familii, de toate. Da’ trebuie să le băgăm şi nişte chestii mai finuţe, ca toţi ăia de or lua-o să se dea şi intelectuali. Te-ai prins?”

„Da. Numai că sunt curios cum o să faci asta.”

„Păi, mă Bebe, ce face un intelectual?”

Întrebarea îl cam blochează pe bărbat. Îşi dă şi el cu părerea:

„Un intelectual? Ştiu şi eu... În general cam freacă menta şi trage targa pe uscat, he, he, he!”

„Nţţ!”, face ea cu un aer superior. „Vezi că nu ştii răspunsul corect? Ţi-l dau eu: citeşte, mă, citeşte. Asta face un intelectual.”

„Şi eu citesc, nene!”, afirmă convins Bebe.

„Bine, mă, şi tu citeşti, da’ ziare şi rapoarte, statistici...”

„Plus legile şi normativele, că le schimbă ăştia într-o veselie”, adaugă tipul.

„Da, corect. Da’ intelectualii citesc cărţi, înţelegi. Cărţi, moşule! Plus revistele alea ale lor, sanchi, de specialitate, de cultură, în care, în afară datu’ cu părerea despre cutare sau cutare chestie de artă sau literatură, se înjură toţi, în funcţie de gaşca din care fac parte fiecare.”

„Aha! Deci şi ăştia se înjură între ei. Mişto!”

„Da. Şi se înjură aşa, de amoru’ artii, din orgoliu, nu numai pentru bani. Oricum, treaba e că mai toată lumea de la noi, când se ajunge, da’ chiar şi mai înainte, vrea să arate că e intelectuală.”

„Da, mă, fată, asta o ştie oricine. Da’ cum speculăm noi treaba asta în revistă? Îi chemăm p-ăştia, pe rând, să-şi dea la cap în paginile puse cu generozitate la dispoziţie de patroana şi redactora-şefă a publicaţiei, sau ce?”

„E şi asta o idee, ba încă foarte bună. În plus, o să facem şi un top al celor mai bune cărţi apărute.”

„Păi, ca să faci un top de-ăsta trebuie să le citeşti, nu? Cân’ faci un top de muzică, asculţi toate melodiile alea. Aşa că cine trebuie s-o facă, în măsa-n cur de cărţi? Că-s o grămadă, nene!”

„Ştiu, mă, că-s o grămadă, mie-mi spui!?”

„Şi atunci? Nu-mi zi că o să te-apuci tu acum să le citeşti pe toate, că nu te cred. Sau te gândești tot la negru’ ăla de-mi ziseseşi mai-nainte?”

„Noo, nene, am eu o soluţie şi la problema asta. Doar nu-s dusă cu capu’ să stau acum de j’ de cărţi. Mai ales că unele, cum e Orbitoru’, trec lejereanu de mia de pagini”, face cu dispreţ Nicoleta.

„Hai, fată, explică-mi, nu mă mai fierbe!”

„E un pic mai complicat, da’ uite: Există pe net nişte bloguri ale unora care citesc în prostie şi-şi dau cu părerea despre lecturile lor. E acolo o gagică, una tare de tot, Terorista, care să dea dracu’ de nu citeşte şi cinci romane pe săptămână şi după aia le mai face şi critica, cum s-ar zice. Mă, Bebe, tipa are audienţă mai mare decât tiraju’ lu’ Românica literară, mă!”

„Ei, na!”

„Pe bune!”

„Nu-mi vine să cred. Cum, dom’ne, ăia, cu tot cu mulţimea aia de pagini de mică publicitate şi n-o răzbeşte p-aia?”

Coletuţa face o mutră acră:

„Nu, mă, confunzi marfa cu ambalaju’. Nu-i România liberă, e România literară care-i un soi de revistă de cultură de pe la noi. Bine, având în vedere că se cam citesc unii pe alţii şi poate niscaiva profesori de română, tiraju-i mic.”

„Aha! Acum înţeleg. Şi? Te scoţi din problemă cu Terorista asta?”

„Normal că mă scot.”

„Şi n-o să vrea drepturi de autor, ceva?”

„Ete, chilu’ lu’ Oancea, drepturi de autor! Că oi fi şi proastă s-o anunţ de manevră. Folosim materialu’ clientei şi, poc-poc!, poftim topu’, frate!”

Bebe o priveşte amuţit de admiraţie, în timp ce ea continuă rapid:

„Băgăm şi un fel de mici rezumate la anumite cărţi, că le face tot aia sau alţii ca ea, pe veveve literatura scârț punct ro...”

„Veveve literatura scârț punct ro?”, se miră Bebe.

„Am zis la mişto, mă. Stau eu să îmi încarc capu’ acuma cu toate fachingurile astea? Oricum, rezumatele d-acolo o să le citească mulţi, să se dea mari când fac o conversaţie la un club, la un cocktail, la un Balu’ de Cristal. Ştii? Adică, dom’ne, eu nu numai că-s manager beton sau project-adviser de megasucces, da’ sunt şi băiat fin, care am cultura uite ici-şa, la degetu’ mic. Venim în sprijinu’ cititorilor noştri care n-au timp de prostii. Da’, vezi tu, prostiile astea dau bine la imagine. Uneori, în anumite momente, treaba asta poate să valoreze mai ceva decât o diplomă. Cum zicea un franţuz: dicţionar de idei de-a gata. Franţuzu’ o spunea la ’şto, că şi omu’ era tot intelectual, da’ noi o s-o facem pe bune.”

„Bă, nene, eşti dată naibii! La toate te-ai gândit.”

„Şi normal, o revistă ca asta a fost visu’ meu. Cred că dintr-a opta”, mărturisi tânăra femeie, o boare de nostalgie aburindu-i niţeluş ochii tip Rupicapra rupicapra. Cum ar zice un latin. Oricum, în latină sau altfel, tot exemplar ocrotit de lege s-ar fi numit.

Adăugă, desluşind un alt palier al aspiraţiilor sale, devenind cu fiecare cuvânt mai transpusă şi mai sentenţioasă:

„Revista asta a noastră o să fie un adevărat catalog al trendurilor, al trebilor cool, de la faşionisme până la ce-i mai tare-n cultură, iar noi o să dăm ora exactă în lumea elitelor româneşti. Asta, desigur, în calitate de arbitru suprem al eleganţei.” Oftează, impresionată de propria-i viziune şi măreţie ce se degajă din strălucitorul ei proiect: „Îţi dai seama, Bebe?”

„Îhî. Mişto!”

miercuri, 8 septembrie 2010

Scriitor? Mai dă-le-n sânge de cărţi şi pune mâna la muncă!

Multă lume fină strâmbă din nas când aude de revista Dilemateca. Că are un aspect bătrânicios, că are poze "vetuste", că are riduri, că are cearcăne, că nu obţine timpi buni pe suta de metri şi câte altele. Mie îmi place cum arată publicaţia asta şi, spre deosebire de intelectualii care au făcut deviaţie de sept din pricina ei, eu nu numai că o răsfoiesc, dar chiar o şi citesc, îndeletnicire care nu mai e trendy pentru o bună parte din lumea elitelor de pe la noi. Se pare că dumnealor, în privinţa lecturii, mai întotdeauna, văd decât filmul. Mă rog. Majoritatea textelor de aici sunt interesante, ceea ce nu se poate spune despre multe alte publicaţii culturale româneşti. În general, mai toate rubricile revistei îmi trezesc interesul, nu mai zic despre avanpremierele editoriale. Printre rubrici se regăsesc negreşit anchetele şi interviurile Dilematecii. Acestea sunt remarcabile nu numai prin ineditul subiectelor sau prin personalitatea participanţilor, ci şi, lucru destul de rar pe la noi, prin francheţe. O francheţe care te poate face să zâmbeşti, cam amar, ce-i drept, dar te şi pune serios pe gânduri.
În ultimul număr, cel din septembrie 2010, este prezentat un interviu cu Radu Aldulescu, unul dintre cei mai valoroşi prozatori români ai ultimelor decenii. Sigur, domnia sa, deşi primit bine de critică, nu zburdă pe aceeaşi cai mari ca alţii. Chestie de destin, de umori, de abilităţi sociale, cine ştie? O desluşire onestă la această problemă o dă chiar scriitorul. Iată-o, aşa cum este ea consemnată în paginile revistei:

Florina Pîrjol: V-aţi simţit vreodată marginalizat, în ciuda succesului constant de critică pe care l-aţi avut?
Radu Aldulescu: (...) Am, într-adevăr, tendinţa de a mă automarginaliza în raport cu personalităţile culturale ale acestor vremuri, o mulţime de scriitori la ziar care apar zilnic şi la televizor pentru a îmbina armonios setea de bani cu cea de slavă deşartă. Resimt un refuz instinctual faţă de aceşti oameni, care-mi trezesc sentimente amestecate cu milă-silă-revoltă-stupoare. Nici ei nu se dau în vânt după mine, mai cu seamă că n-au timp şi dispoziţie; trebuie să-şi vadă de bolile grave, boli la propriu cel mai adesea, invocate precum un sacrificiu - "eu mi-am ruinat sănătatea"... E un bun exemplu, altminteri, cum bolile sufletului le atrag după sine pe cele ale trupului. Legat de relaţia cu personalităţile de acest tip, ştiţi ce mi-a spus, cu prilejul unei situaţii-limită, unul dintre preşedinţii Uniunii Scriitorilor, răposatul Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l aibă în pază acolo unde o fi el acum? "Uniunea nu-ţi datorează nimic. Ce dacă ai scris trei romane? Ştiu un doctor care a ascris douăzeci de romane"... Şi ţineţi cont că era un om, un critic literar despre care se presupunea că se pricepe la literatură. S-a văzut însă că cel mai bine s-a priceput să facă afaceri cu patrimoniul USR, să-şi tragă comisioane din retrocedări, să-şi tragă funcţii politice şi să se îmbogăţească de azi pe mâine, extrem de rapid, construindu-şi concomitent o imagine de tată bun al scriitorilor români şi punându-şi la adăpost de vicisitudinile vremurilor şi familia personală. Adică eu băteam la uşa lui de preşedinte al USR să cer un minim, un tain al supravieţuirii, când el avea altă socoteală cu banii Uniunii, chit că eram încă de atunci un scriitor cu succes constant de critică. Chiar şi la mult timp după ce am renunţat să mai am vreo pretenţie de la Uniune, mi s-a sugerat şi mi s-a spus de către o mulţime de oameni să nu mai stau cu mâna întinsă, să mă duc la muncă, să-mi iau serviciu... Asta am auzit şi de la Lucian Pintilie, căruia i-am dat povestea unui film premiat la Festivalul de la Veneţia*, şi de la directorul economic al editurii, când l-am rugat să-mi trimită drepturile băneşti cuvenite pentru Ana Maria şi îngerii**, care echivalează cu cu un salariu mediu pe economie. Adică, scrisul literaturii este o distracţie pentru timpul liber, chiar şi în viziunea celor care parvin pe spinarea scriitorului.

Am redat acest fragment din interviul acordat de domnul Radu Aldulescu fiindcă mi se pare exemplar. Consider că orice comentarii pe care le-aş face eu ar fi, poate, măcar deocamdată, de prisos, ori ar fi interpretate ca fiind într-o bună măsură subiective. Oricine este, în schimb, liber să tragă ce concluzii doreşte.

* Este vorba despre faptul că Radu Aldulescu a scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat chiar de Lucian Pintilie) care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.
** Ana Maria şi îngerii este ultimul roman scris de Radu Aldulescu. Este publicat la editura Cartea Românească şi încă poate fi găsit în librării.