vineri, 23 iulie 2010

Înştiinţare

Aduc la cunoştinţă eventualilor amatori că romanul meu Eu, gândacul nu mai există în librăriile bucureştene. Ultimele două exemplare au dispărut ieri din librăria Mihai Eminescu. Cum cu distribuţia de carte merge foarte greu prin patria noastră, le spun doritorilor că se mai gasesc niscaiva exemplare prin depozitele editurii Institutul European, din Iaşi. Deci şi-ar putea-o comanda direct de aici, de pe librăria on-line a editurii, dacă ţin morţiş s-o citească. Dacă nu, nu, fireşte. Prin ţară nu ştiu cum o fi situaţia - nici că-mi fac iluzii! - dacă în Bucureşti, cea mai mare piaţă de carte a ţării, lucrurile stau aşa. În orice caz, până acum, din câte am auzit eu, editura onorează cu seriozitate cerinţele "electronice" ale cumpărătorilor. Cei din străinătate n-o pot însă face deorece n-au... cod numeric personal, chiar dacă sunt dispuşi să plătească tarifele poştei române care costă cam tot atât cât e preţul cărtii în sine.
În încheirea acestei înştiinţări, trebuie musai să vă spun că Eu, gândacul, spre deosebire de alte romane de-ale mele, este o carte nu prea groasă (un pic peste 250 de pagini), e de format mai mic şi poate fi luată cu succes pe plajă sau într-o poieniţă montană. Cine doreşte, o poate folosi şi ca adjuvant digestiv şi cardiotonic. Sigur, doar prin lectură.
Deşi nu mi-am propus să fac un lipsit de onestitate act publicitar, vă sfătuiesc să o citiţi, dacă aţi dat totuşi banii pe ea, într-o porţiune mai izolată de plajă. Altminteri râsul dumneavoastră s-ar putea să-i deranjeze pe cei din jur. Asta deşi - culmea! - cartea n-are niciun fel de glumiţe vesele cu caracter hazliu, comico-satiric, ci este pur şi simplu rememorarea unor păţanii cam ciudate prin care trece un cadru unversitar român, altminteri sobru şi animat de un profund spirit ştiinţific. După ce veţi citi şi ultima pagină, s-ar putea să rămâneţi niţel meditativi, dar asta nu are un efect negativ asupra chefului de viaţă. Dimpotrivă.

joi, 15 iulie 2010

O ofertă de nerefuzat

Acum trei zile am avut nişte probleme la chiuveta din bucătătrie şi am chemat un instalator. Verdictul acestuia a fost clar: bateria trebuie schimbată. Schimbând-o, am descoperit pe lungul gât al acesteia o folie de plastic strînsă într-un sul subţire - cred că de la o pungă de felul celor din supermarketuri - scrisă cu caractere mărunte, mărunte. Ei bine, ca un român responsabil ce mă aflu, transcriu integral textul respectiv, exact aşa cum l-am găsit:

Mi s-a acrit să răspund la tot soiul de întrebări tâmpite. Cine câştigă între Germania şi Argentina? Cine câştigă între Germania şi Spania? Dar între Spania şi Olanda? Bagatele!
Eu, caracatiţoiul Paul, sunt mult mai capabil decât îşi închipuie toţi îngrijitorii ăştia anoşti dar cumsecade de aici. Mi-ar plăcea şi mie să trăiesc într-o ţară interesantă, aşa cum e de pildă România, nu într-una atât de plictisitoare cum e această banală Germanie. Aici nu se întâmplă niciodată nimic palpitant, iar lucrurile sunt mai tot timpul gândite şi analizate la modul raţional şi aseptic. Aici hazardul e lăsat să lucreze cât mai puţin de capul lui, zonele în care acesta poate zburda în largul lui fiind doar fotbalul, pariurile şi loteria. În rest, nemţii ăştia se străduiesc să nu lase nimic la voia întâmplării. Chestie extrem de frustrantă pentru mine, un adevărat Nostradamus al cefalopodelor.
Fac pe această neobişnuită cale un apel disperat către români în general, dar mai ales către minunatul guvern Boc şi în special către jucăuşul preşedinte Băsescu: luaţi-mă la voi! Vă rog, vă implor, luaţ-imă cât mai grabnic la voi!
Aici, dacă mai stau mult, o să înnebunesc, dracului! Totul e îndiguit, canalizat, ecluzat, contorizat, măsurat şi verificat. Previziunile făcute în Germania, de la cele economice până la cele meteorologice, sunt calculate şi răscalculate de tot soiul de oameni de specialitate, probi şi riguroşi. Le mai scapă şi lor câte ceva, dar rar de tot, îngrozitor de rar.
Marele meu talent de ghicitor ar fi însă valorificat la maximum în România, mirifica ţară a incerititudinilor şi celor mai aberante posibilităţi. Domnule preşedinte, domnule prim-ministru, mult iubită şi stimată doamnă Elena, gândiţi-vă numai cât de folositor v-aş putea fi în actul aşa-zisei dumneavoastră guvernări. Cât de simplu v-ar fi să faceţi două coşuleţe din plastic transparent pe care să scrie: mărim T.V.A.-ul, nu mărim T.V.A.-ul, tăiem din pensii 15%, nu tăiem din pensii nimic, impozităm pensiile, nu le impozităm deloc. Pot să spun astfel unde vor avea loc inundaţii, , în ce zone va fi secetă, cu cât va creşte euro sau dolarul, când nu vom mai avea medici sau alte prostioare de-astea. Pot să mă ocup şi de lucruri mai dificile cum ar fi alegerea brandului de ţară sau să ajut la actul decizional de a opta în favoarea celei mai mişto poşetuţe Vuiton pentru splendida noastră doamnă Udrea. Şi aşa mai departe. Vă stau la dispoziţie pentru orice aiureală care v-ar trece prin cap şi aţi dori să o legiferaţi. Sunt o fire jucăuşă, la fel ca domnul preşedinte, numai că, evident, nu că aş fi mai deştept - suntem specii diferite şi inteligenţa s-ar măsura, sanchi!, altfel - dar, spre deosebire de dumneavoastră, eu am darul natural de prevedea. Nu numai urmările propriilor mele acţiuni, dar şi pe ale altora. Inclusiv pe ale dumneavastră, suficient de imprevizibile chiar pentru voi înşivă.
În plus, venirea mea v-ar aduce şi un alt mare beneficiu. N-ar mai fi necesar să tot găsiţi la răstimpuri din ce în ce mai scurte tot felul de ţapi ispăşitori. N-o să mai fie nevoie să vă răţoiţi toată ziua ba la pensionari, ba la profesori, ba la sinistraţi, ba la presă, ba la mai ştiu eu cine. N-o să mai trebuiască să mimaţi certuri între palate, sau să jucaţi comedia declaraţiilor contradictorii ale miniştrilor buimaci. E o criză aprigă, sunt inundaţii de groază, dar e vară şi e cald. E timpul când merge şi şpriţul, şi whiskyul cu gheaţă, fără să-ţi mai baţi capul cu toate prostiile. Domnul Videanu poate să se ducă liniştit într-un concediu prelungit pe Coasta de Azur, doamna Udrea poate să facă excursii în China, unde să lanseze naibii logo-ul de ţară turistică, iar domnia voastră, domnule Băsescu, puteţi să faceţi ce vă taie pe chelie.
Imaginaţi-vă doar cât de simplu şi firesc - vom intra în sfârşit în normalitate - se va desfăşura o zi de muncă decizională şi politică. Dimineaţa, acvariul meu va fi la Palatul Victoria. Timp de un ceas, guvernul condus de domnul Boc -Excelentu', cum am auzit că i se spune în popor - se va buluci în jurul meu şi îmi va pune tot felul de întrebări la care nu găsiţi răspunsuri. Eu o să le dau, în văzul întregului popor, fiindcă televiziunile vor transmite în direct. După aceea vom rămâne numai noi între noi şi o să vă fiu la îndemână pentru alte probleme pesonale, inclusiv consiliere în privinţa plasării banilor proprii sau a diverselor chestii mai intime. După ora 14, voi fi dus la Cotroceni. Şi aici vom avea o întâlnire televizată, dar mai scurtă, de o jumătate de ceas. Domnul preşedinte va pune doar o întrebare de politică externă şi una privitoare la cea internă, aşa, la mişto, să vadă poporul că munceşte şi să se amuze de ce garagaţă e în stare simpaticul cap al statului român. După aia, presa cărându-se, putem şi noi să ne relaxăm şi să ne ţinem de catreinci până-n zori.
Deci, nu uitaţi! Pe lângă toate aceste avantaje mai aveţi unul capital. Oricând puteţi să pasaţi orice neîmplinre, orice responsabilitate pe - era să zic pe umerii mei, dar n-am aşa ceva - capul meu. Oricând o să le puteţi răspunde nemulţumiţilor: "Ce vreţi, bă? Nu-s io de vină, caracatiţoiu' ăla de Paul aşa a ales. E vina lui şi cu asta basta!" şi v-aţi spălat frumuşel pe mâini.
Aştept plin de nerăbdare răspunsul domniilor voastre.
Cu drag, al dumneavoastră pentru totdeauna,

Paul
caracatiţoiul

joi, 8 iulie 2010

Bacalaureat 2010 sau tragedie la gingie

Tatăl îi spune odraslei, în timp ce-şi desface o bere - mergându-i mintea la rece -, pregătindu-se de o tablă cu vecinul: "Mai pune şi tu mâna p-o carte, că ca mâine vin examenele!". Mama, bunica şi mătuşa, uitându-se la o emisiune de divertisment cu mare priză la publicul larg, gen de Trei ori femeie, îl susţin şi ele în efortul educativ pe capul familiei şi-i zic copilului: "Da' chiar, mă, mai pune şi tu mâna pe cartea aia, că mai e decât un an (un semestru, o lună, o săptămână) şi vine bacu'!".
Iar odrasla, astfel povăţuită, ce să facă? Se duce mârâind în camera ei, scotoceşte după un manual sau după caiet, şi-l aşterne pe birou ca pe o faţă de masă justificativă, în faţa calculatorului, şi se pune pe YouTube, să se mai amuze ori să afle noutăţi despre nemuritorul Garcea sau despre Pierduţii în NATO. Ori se întinde la vorbă pe chat, scriind aşa cum vede că o face pe net un "mare om de cultură" care, neizbutind să se afirme prinr-o operă de valoare, a ţinut câteva zile prima pagină a tabloidelor printr-un scandal imund. Adolescentul dacă scrie, o face precum acest personaj, adică în ultimul hal, într-o română care parcă a tras o liniuţă pe nas, plină de cele mai bizare prescurtari şi expresii handicapate sau de americanisme şi alea notate aiurea.
Trec zilele, trec săptămânile, trec lunile şi anii mai apoi, până se ajunge la fatala zi a examenelor.
Dar mai înainte de asta elevii îi mobilizează pe părinţi să dea bani la şcoală pentru "fondul de protocol" al examenului ce va să vie. Şi toată lumea se simte pregătită pentru marele eveniment. Nenorocirea e că bacalaureatul chiar vine. Şi cu el dezastrul. Anul ăsta pentru doar o treime din absolvenţii liceului. După asta încep văicărelile şi acuzaţiile aruncate în şi din toate părţile.
Nimeni nu are curajul să spună cu glas tare ce gândeşte. Ideea forţă ce animă populaţia de ambe sexe din România este că şcoala e o prostie şi o pacoste prin care, vrei, nu vrei, trebuie să treci. Şcoala - îşi spun o grămadă de români - e o mare belea, una care nu foloseşte la nimic. Ia uitaţi-vă la "elitele" noastre ce umplu seară de seară televiziunile care fac rating. O să vedeţi cumva acolo mari oameni de ştiinţă, mari artişti, mari arhitecţi ori filozofi? Nici vorbă. O să vedeţi oamenii de succes ai societăţii, adică şmenari care sunt când specialişti în inginerii financiare, când oameni politici, fătuci ca Bianca lu Bote, sau tot soiul de tipi cool, de felul făuritorului de chiloţi care se lansează în analiza pertinentă a taoismului, că tot a avut dumnealui o prezentare de modă în China. Astea-s modelele, personalităţile-ţintă oferite tinerei generaţii. Toată această adunătură n-a avut niciodată vreo treabă cu şcoala, cu munca de natură intelectuală, cu studiul. Oricum, societatea noastră nu încurajază chestiile astea. Dimpotrivă, în esenţa ei şi în intimitatea celor mai mulţi dintre noi, le dispreţuieşte.
Interesant e că ţapii ispăşitori sunt găsiţi numai profesorii şi sistemul de învăţământ. Sigur, aceştia au păcatele lor şi nu tocmai puţine şi nici chiar uşoare. Nu sunt eu în măsură să mă adâncesc asupra lor. Dar o să dau un singur exemplu de "modernitate" aplicată după ureche. Pe mine unul mă deranjează foarte mult noua modă a "portofoliilor" lansată de profesorii de liceu. Portofoliile astea nefiind altceva decât o mulţime de pagini, scoase de pe internet la imprimantă, cu privire la un subiect dat. Elevul caută pe google, găseşte ceva, dă comnda print şi şi-a făcut referatul. Cu cât "portofoliul" e mai gros, cu atât nota e mai mare. Elevul nu numai că nu citeşte nimic, dar de acum nici nu-şi mai scrie nimic. Un elev mediu şi cât de cât sârguincios îşi va rezolva într-un sfert de ceas - depinde de viteza imprimantei! - eventuala temă. Cel care s-ar apuca să-şi înveţe, să caute informaţii suplimentare pe net, iar apoi să scrie cu mânuţa lui, trecând prin filtrul propriei minţi un text de trei pagini, abia ar lua nota cinci. În timp ce unul care şi-a pierdut zece minute uzând de tehnica informatică, fără să reţină nimic din tema propusă, poate să ia nota zece. Asta deoarece - culmea-culmilor! - nici profesorii nu citesc temele efectuate de elevi, socotindu-le strădania şi meritele după cantitatea de hârtie adusă şi după calitatea print-ului (color e mai cool). În final, nici elevul care a greşit prima dată canonindu-se să studieze ceva şi să pună bazele unui tip de învăţare mai adaptat lumii în care trăim nu va mai repeta eroarea. Şi se va lăsa de studiu învăţând şi el cum să se descuce. Închei aici cu povestea uneia, doar a uneia, dintre noile şi multele metehne ale învăţământului românesc.
O acuzaţie obsedantă şi aproape uniformă pe care o tot aud spune aşa: învăţământul nostru e prost fiindcă, după bacalaureat, tinerii ies de pe băncile şcolii fără o specializare, total nepregătiţi pentru ocuparea unui post care se cere pe piaţa muncii. Nu zău!? Şi ce aţi vrea să iasă, geneticieni, specialişti în fizica cuantică sau analişti bursieri? (Oricum, chestiile astea nu se caută de-adevăratelea prin România. În Occident, da.)
Cam toată lumea uită că liceul şi, implicit, şcoala primară şi cea gimnazială, nu oferă decât o instruire de bază şi o cultură generală. Specializările se fac ulterior, fie în facultăţi, fie în şcolile de specialitate postliceale. Cine doreşte să devină bucătar face o şcoală postliceală de bucătari, cine doreşte să fie medic, face o facultate de medicină, trecând ulterior şi prin alte forme de specializare profesională specifică. În ce măsură aceste forme de învăţământ satisfac cerinţele şi necesităţile oamenilor şi ale pieţei muncii, asta deja e o cu totul şi cu totul altă poveste. Însă în clasele I-VIII înveţi noţiunile de bază, te familiarizezi cu disciplinele fundamentale şi... înveţi să înveţi! În liceu îţi pui la punct, cât de cât, cultura generală. Or, la noi se consideră cultura generală ca fiind ceva insignifiant, o sclifoseală, o treabă care, la o adică, poţi să ţi-o completezi din fugă urmărind Teleenciclopedia sau Discovery şi citind rubrica ştiaţi că... din cotidiene. Iar dacă n-ai chef nici de astea şi te pretinzi intelectual, dai un clic pe Wikipedia şi te-ai pus la punct cu orice, sau cel puţin aşa îţi închpui.
Nu iau apărarea profesorilor. Destui dintre ei, prea mulţi chiar, sunt jalnici sub raportul pregătirii, exprimării, ba chiar şi sub aspectul unui minim de civilitate necesar. Cât se poate de adevărat. La fel de adevărat e însă şi faptul că o importantă parte dintre cei buni sunt siliţi, de-a dreptul programatic, să părăsească învăţământul, atât din cauza salariilor mizerabile cât şi a sistemului sufocant pentru un om de o anumită valoare. O parte a celor capabili rămân din varii motive, fiind totuşi constrânşi să-şi modereze aspraţiile profesionale de mediul, colectivul şi habitudinile locului lor de muncă. Pe undeva, aceşti oameni sunt realmente într-o situaţie foarte grea. Restul s-au adaptat pur şi simplu sau se complac într-un loc aparent călduţ şi relativ sigur, devenind clasicii profesori-funcţionari.
Dar elevii? Ei n-au nicio vină? Văd că nimeni nu vorbeşte despre lenea aşternută peste mulţi dintre ei ca o păturică confortabilă. Nimeni nu vorbeşte despre această nouă generaţie plictisită din naştere, căreia i se cuvine totul în mod natural, fără să depună un minim de efort, care a învăţat de la părinţi că realizările în viaţă sunt date de arta de a te descurca.
Nimeni nu pare să bage de seamă că ţinta fundamentală, scopul existenţei multora dintre adolescenţi este un anumit tip de distracţie, cam de pehlivani şi de joasă calitate, precum şi satisfacerea unor orgolii de natură materială. Unele, pe care, nu-i aşa, părinţii le alimentează din greu, socotind că instrucţia progeniturii e ceva mult mai puţin important decât un telefon mobil pe care ăla micu' şi-l doreşte obsesiv.
Nu spun că toţi sunt aşa. Dar sunt mulţi, foarte mulţi, dacă-i iei bob numărat. Iar anul acesta am început să ne facem o idee despre mulţimea lor. O idee încă destul de vagă, să nu ne facem iluzii.
Iar părinţii? E suficientă indignarea lor de victime? Cine le cumpără sau le dă bani copiilor să-şi cumpere oja, fondul de ten, gelul, anabolizantele, telefoanele mobile, diversele gadgeturi, hainele şi accesoriile treny, în schimbul niciunei alte obligaţii care priveşte tocmai viitorul acestor odrasle? Câţi dintre părinţi pot spune unde se află, cu cine şi ce anume fac copiii lor? Timpul mereu prea puţin, ca duşman al părintelui, indiferent că acesta e motostivuitor sau manager într-o companie de vârf, este o realitate. Numai că nu ne putem ascunde mereu, mereu, în spatele ei. Mai sunt şi comodităţi, mai sunt şi laşităţi, mai sunt şi atâtea "aşa se obişnuieşte acum", cu care ne amăgim.
În plus, mai e şi măria sa societatea. Cu fluxurile şi refluxurile ei, cu tendinţele şi uzanţele ei, cu marile sale ipocrizii. Ea îţi impune să munceşti până crăpi, stabilindu-ţi priorităţi pe care poate că ai surpriza să constaţi că de fapt nu sunt ale tale. Ea îţi spune să-i dai odraslei aia şi ailaltă, că aşa fac toţi părinţii responsabili, altminteri copilul o să rămână traunatizat socio-emoţional, dacă n-are şi el, ca toţi ceilaţi, cutare sau cutare prostie. În schimb, îţi recomandă să-l slăbeşti cu sfaturile, cu cerinţele, cu atribuirea de responsabilităţi copilului pe care, iarăşi, umbli să-l traumatizezi cu severitatea ta tradusă ca excesivă şi anacronică. Fiindcă, fireşte, azi trăim în alte vremuri.
Iar când tragi la răstimpuri linie, vezi că ieşi pe minus. Un minus adesea extrem de dureros. Bacalaureatul lui 2010 este un asemenea minus. Sigur, mâine va trece şi problema asta pe unul din nenumăratele planuri secunde ale actualităţii naţionale. Mai dă o declaraţie primul-ministru ori preşedintele-jucător, mai se mărită Magda Ciumac, mai divorţează Luluţa-Panseluţa.
Părinţii rămân să se descurce şi o s-o facă ei cumva ca să rezolve problema progeniturilor. Cum? Odraslele noastre pot oricând să ne explice ceea ce tot noi i-am învăţat: "Păi, rezolvaţi-o româneşte. Adică fiecare cu relaţia lui, cu o şpagă, cu o atenţie, o măslină, că doar oameni suntem. Şi mai repede! Că doar e de datoria voastră!" Iar noi aşa o să facem, mândri să demonstrăm că n-om fi mai proşti ca alţii. Şi o să fie bine şi la vară cald.
Desigur, ar mai exista şi alte posibilităţi, însă aceasta pare cea mai probabilă şi cea mai la îndemână. După ce vom rezolva şi trebuşoara asta, o să mai avem de trecut un hop: bacalaureatul nepoţilor...
Până atunci însă o să mai fie timp, căcălău. De ce să ne îngrijorăm? Ia mai bine să curgă berea-n valuri şi să cânte muzica! In cinstea treimii ăleia de liceeni care tocmai au picat la bac. Păi, ce vrei, soro, să cază săracii la depresie? Oricum, vorba ăluia care nu pupă niciodată să fie ales ca subiect al acestui examen: "Splendidă catastrofă!".

luni, 5 iulie 2010

Fericitul Titus - fragment din roman (III)

Patru oameni în halate albe parcă se aflau într-o procesiune solemnă şi degajând un aer ezoteric. Atmosfera avea categoric ceva mai ireal decât visul din care tocmai se înapoiase. Dintre toţi, numai pe rezidentă o recunoscu. Încercă să-i zâmbească şi să salute politicos lumea. Evident că nu-i reuşi mare brânză, dar asta nu avu absolut nicio relevanţă în economia generală a solemnităţii.

O tipă mai dolofană părea să fie starostele incontestabil al ceremoniei, fiind urmărită de celelalte halte albe cu un respect vâscos, privind în aceeaşi secundă unde privea ea, dând obositor din cap în semn de aprobare la tot ce spunea dumneaei. Părea că nişte fire nevăzute animau acele personaje care copiau întocmai mişcările şi gesturile cucoanei din frunte.

Doamna cea solidă se opri în faţa patului său şi făcu o figură de parcă faptul că pacientul deschisese ochii ar fi uimit-o peste măsură. Ramona o imită întocmai, în timp ce ceilalţi doi nu reuşiră decât o holbare nu prea marcată. După câteva clipe de adâncă meditaţie, doamna medicprimardoctorînştiinţemedicale Rocescu – Delia pentru apropiaţi – întrebă, cumpănindu-şi solemn cuvintele:

„E cel nou, cel de azi-noapte, nu?”

„Da”, sări plină de solicitudine Ramona, asumându-şi cu aplomb rolul de cea-dintâi-dintre-rezidente. „E cel cu aveceu’ hemoragic capsulolenticular stâng”, adăugă în chip de lămurire obiectivă, ştiinţifică, serioasă adică, aşa cum ea însăşi o degaja prin toţi porii.

Doamna medic primar dădu din cap aprobator şi se aplecă uşor către pacient, dar retrăgându-şi precaut mâinile la spate, ca nu cumva să se atingă din neatenţie de patul acestuia sau de cearşaful cu care era acoperit bolnavul. Lui Titus, în absenţa oricărei alte explicaţii pertinente a comportamentului înaltului cadru medical, i se părea pur şi simplu o tentativă de a-l mirosi, de a-l adulmeca precum un copoi. Un copoi cam miop, după cum îşi mijea ochii şi, desigur, bine împlinit, depăşind lejer faza de simplă împănare.

Era un gest pe care nu putea să-l înţeleagă, ca şi mimica uimită pe care o afişase dând cu ochii de el. Nu-şi amintea s-o fi întâlnit sau să o fi cunoscut vreodată, în aşa fel încât femeia să se mire în halul ăla văzându-l în salon. Poate faptul că mai trăia constituia o surpriză – nu tocmai plăcută, după feţele pe care le făcuseră doamna şi domnişoara doctor.

„Arată bine”, concluzionă, oarecum neaşteptat – cel puţin pentru Titus –, doamna Rocescu după ce-l privi un timp.

„E o consideraţie strict estetică?”, era tentat pacientul să o chestioneze, însă se gândi că o asemenea întrebare ar fi fost socotită o măgărie. În plus, era conştient că dicţia lui nu ar fi din cale afară de bună. Se mulţumi deci să tacă şi să privească totul foarte atent.

Doctoriţa sesiză că privirea pacientului o urmăreşte cu interes, aşa că decise că acum e momentul unei prime luări de contact în vederea unor directive medicale precise. Ridică mâna dreaptă şi, după ce mimă gestul de a ciocăni într-o uşă imaginară, începu să o agite ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun în gară, în timp ce zicea repede:

„Alo! Alo, domnu’! Alo!”

„Vă ascult, doamnă”, dădu să zică Titus amabil. În loc de asta îi ieşi: „Vî ăăsssăşlît, dalmîîăă, mmîpff!”. Dar rostit cu convingere, nu aşa!

Când se auzi, încercă în acelaşi timp două senzaţii la fel de intense. Una de ruşine, urmată imediat de una de groază. Aşa era el în stare să vorbească? Aşa va vorbi de acum încolo? Dar doamna doctor insistă, înţelegând că bolnavul era pe recepţie:

„Alo! Lasă vorba şi fii atent aici la ce-am să-ţi spun eu! Da?”

Conştient că nu se poate baza pe cuvinte, bărbatul dădu din cap, în semn că o ascultă cu toată atenţia.

„Deci! Nu te ridica, da? Nu te ri-di-ca! Stai la orizontală! La o-ri-zon-ta-lă!”, accentuă ea mesajul silabisindu-i-l şi repetându-i-l. „Nu sunt prea sigură că ăsta a înţeles ceva. Bine, nici când era sănătos probabil că nu-l dădea deşteptăciunea afară din casă”, hotărî în sinea ei, aprioric şi kantian, doamna doctor. Oftă şi mai adăugă cu asprime, subliniindu-şi cuvintele cu arătătorul:

„Ai făcut un accident cerebral”, zise, apoi continuă lămuritor şi întrucâtva aristotelic, fireşte fără să peripatetizeze. „Ţi s-a spart un vas în cap, o vână, mai pe înţelesu’ tău. Aşa. Bun! Noi ţi-am pus perfuzie, uite, sticluţa aia din care coboară un furtunaş prin care se scurg nişte medicamente ca să te faci bine, da? Ei, mata ce trebuie să faci? Să stai întins aşa în pat şi să nu te scoli. Nici măcar în fund. Nici mă-car în fund, da? Stai frumos în-tins. Numai aşa! Dacă nu stai aşa şi te ridici, poţi să şi mori. Asta, fie vorba-ntre noi, în cel mai fericit caz”, zâmbi şăgalnic doamna Rocescu. Urmă amuzată: „Fiindcă altfel ai şansa, ca să zic aşa, să-ţi mai plesnească, naibii, alte vase-n cap şi să ajungi legumă. Salată ajungi, dacă nu mă asculţi. Varză, nu alta! Mă, ai înţeles?”

Titus înţelesese cu mult înainte de discursul ei ce se întâmplase cu el. Alte nelămuriri avea el, iar cuvântarea medicului nu avu darul să i le clarifice în vreun fel. Fără voie, însă destul de expresiv, chiar şi pentru doamna doctor, se încruntă în semn că anumite probleme nu erau deloc rezolvate. Cea mai stringentă întrebare era dacă avea să-şi revină şi în ce măsură. O să poată vorbi ca lumea din nou? O să poată să-şi folosească ambele mâini, ambele picioare? Dacă asta ar fi posibil, când se va produce recuperarea?

Doamna adjunct de şef de secţie observă încruntarea pacientului şi se enervă, interpretând în felul ei nelămurirea evidentă care se citea pe mutra bărbatului. „Ce mama dracu’ nu înţelegi, mă, Spafanache? Cum să-ţi spun mai clar? Ei, comedie! Ia uite, dom’ne la el! Da’ eu sunt fraieră, că mă pun la mintea lor să le dau explicaţii, că ce şi cum. N-are dreptate Cacoveanu? Are, măcar în chestia asta... Bine zice: «Cu bolnavu’ nu stai de explicaţii şi poveşti medicale că, după aia, crede că are dreptu’ consfințit prin constituţie să se bată pe burtă cu tine. Distanţa dintre noi şi ăştia trebuie să fie sfântă!» Corect, dom’ne, corect!”

Aşadar, hotărî că pierduse cam mult timp cu prostovanul ăsta. Îşi făcuse datoria cu vârf şi îndesat. Se întoarse şi se îndreptă iritată spre uşă. Ramona i-o deschise repejor şi toţi ieşiră într-o ordine ce respecta o ierarhie subînţeleasă. Ramona era mulțumită, ea păşind în hol imediat în urma şefei. Ultimul era un rezident cu ochelari. Când să închidă în urma tuturor, fu cât pe ce să spună bună ziua amărâţilor din salon. Îşi reveni însă imediat, păşind afară într-o tăcere distantă. Ceilalţi, inclusiv şefa, nu ziseseră nimic la plecare. Păi ce, nene, el era mai prost!?