Un mărţişor pentru cetăţenii de ambe sexe

România e o ţară extrem de interesantă. Suntem cu adevărat buricul pământului, aici petrecându-se ce cu gândul nu gândeşti. Avem cea mai mare inflaţie din întreaga Uniune Europeană, dar leul se întărşte pe zi ce trece în faţa valutelor străine. Cetăţenior li se reduc salariile şi pensiile, alimentele se scumpesc de la o săptămână la alta vertiginos, guvernul taie fondurile Primăriei bucureştene, văduvind-o de posibilitatea de a finaliza nişte lucrări necesare oraşului, partidul de guvernământ pregăteşte o nouă lege a votului - nebăgată în seamă de mai nimeni - cu care să ajusteze alegerile, iar tabloidul Libertatea devine expert în istorie şi în lingvistică, găsind un nene care a descoperit că vorbitorii limbii punjabi sunt urmaşii unui trib dacic. Lumea românească însă este profund cutremurată de marea, incredibila şi atât de surprinzătoarea dramă a lui Moni şi Iri care umblă să divorţeze. Poporul, răvăşit de o asemenea ştire, este divizat de marea dilemă a încredinţării finale a copilului, chestiune de cel mai înalt interes naţional, care lasă în urmă oriece altă problemă. În acest cadru cum nu se poate mai zglobiu şi feeric a venit şi 1 Martie, strămoşeasca noastră zi a Mărţişorului. În atari condiţii şi la aşa mare sărbătoare, m-am gândit să ofer tutror celor ce trec pe aici un dar realmente deosebit, unul pe care eu îl preţuiesc şi cu care mă mai înveselesc când şi când. Cred că acest text este totodată un simbol sacru al frăţiei de nezdruncinat româno-absurdistaneze (deigur, tot o urmaşă a dacilor!). Iacătă-l, copiat cuvânt cu cuvânt de mâna mea, potrivindu-se perfect ocaziunii:

Ismail şi Turnavitu

de Urmuz

Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 1/2 dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie... Alţi viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismail nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic, cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele.. Acesta, din prea mare dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale.

Totuşi, Ismail reuşeşte să scape de acolo trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari, cărămizii, şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul de a fi oferit proprietarilor ca recompensă şi împărţit la lucrători. În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti. Ismail primeşte şi audienţe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sunt mai întâi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sunt obligaţi să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiţi în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă până sus la Ismail, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitanţilor să i se promită corespondenţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri "Radu-Vodă".

La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismail. Expunându-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri, Ismail, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată câte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-i iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismail să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i prosperitate şi fericire...

Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obicei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spânzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie...

În una dintre aceste călătorii, Turnavitu, contractând un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încât, din cauza deselor lor strănuturi, Ismail nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.

Fire din cale afară de sensibilă şi neputând suporta o atare umilinţă, disperat, Turnavitu îşi puse în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întâi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură...

Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismail, căci punând să i se fure toate rochiile, cu gaz dint-însul le dădu foc pe un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămâne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismail abia mai avu puterea să se târască până la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decreptitudine şi în această stare a rămas până în ziua de azi.