luni, 26 aprilie 2010

Pe la prânz, în buricul târgului

La rugămintea cuiva din străinătate - care nu are cum să-mi achiziţioneze ultimul roman prin sistemul on-line al distribuţiei de carte româneşti - am trecut pe la Librăria Eminescu, de la Universitate. Cum mai erau trei volume în raft, pe unul l-am cumpărat eu întru rezolvarea respectivei probleme. Apoi, cu poftele şi curiozităţile mele, m-am gândit să dau un mic ocol şi pe la câteva galerii de artă şi expoziţii, să-mi mai bucur ochiul, dacă tot eram în zonă.
Mă duc la cea mai apropiată - cea de pe strada Academiei, vizavi de Arhitectură, numită pe vremuri Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti (azi nu ştiu cum s-o mai fi numind) - şi, intrând, am o surpriză. Pe pereţi mă întâmpină un soi de expoziţie de grup cu o temă comună: Balcicul. Lucrările nu oferă nicio surpriză agreabilă. Cel puţin nu mie. Mai degrabă dezagreabilă, prin calitatea lucrărilor. În afara unei pânze mai de Doamne-ajută, în rest erau numai platitudini şi fuşăraie. Un aer de încropeală pluiteşte peste sală. Bine că baremi era curat. Dar adevărata surpriză nu se află pe simeze, ci pe poliţele din dreptul ferestrelor. Aici se găseşte o bogată colecţie de pliante turistice cu aceeaşi ofertă ca şi tema expoziţiei, plus niscaiva tipărituri de prezentare a unor plasticieni ce-şi făcuseră vacanţele tot pe litoralul bulgăresc. Părea că de fapt scopul aşa-zisei expoziţii este de a momi bucureşteanul spre acea zonă turistică, decât să constituie un eveniment artistic. Într-un colţ exista un birou la care stătea o doamnă procupată să-şi aranjeze niscaiva acte, în spatele căreia se afla un automat care furnizează pahare de plastic cu apă rece. Automatul făţos şi impozant părea să fie bine poziţionat pentru a fi admirat, dar de neatins pentru publicul care ar fi putut avea dorinţe excesive. Oricum, cea mai parte a timpului doamna nu mi-a dat absolut nicio atenţie, nederanjându-se nici măcar să-mi răspundă la timidul meu salut. M-am retras în momentul în care, probabil sâcâită de umbletul meu de la un tablou la altul, de prezenţa mea, doamna mi-a aruncat o privire scrutătoare şi a făcut o schimă nemulţumită.
M-am dus la doi paşi mai încolo, la Căminul Artei, acolo unde se organizase o expoziţie mai deosebită, una de care se vorbise laudativ în paginile revistei Caţavencu. Aici altă surpriză: uşa galeriei era închisă, iar interiorul, privit din amiaza unei însorite zile de sfârşit de aprilie, părea să se afle într-un clar-obscur melancolic, unul menit a proteja exponatele de privirile vulgare ale publicului. Acum, deh, şi ora era mai potrivită unui prânzişor...
Să trec pe la galeriile DOMINVUS, cele aflate la dreapta intrării Teatrului Naţional, poate oi avea mai mult noroc. Cam ezitam. În urmă cu vreo două luni intrasem acolo şi mi se întâmplase o chestie care-mi cam tăiase cheful de a o mai vizita prea curând. Atunci intrasem şi, la o măsuţă, o duduiţă se muncea să sorteze, aşezând pe căprării, în nişte mape, o sumedenie de hârtii. (Of, actele astea omniprezente!) Îmi plăcuseră câteva picturi care vădeau aceeaşi mână şi aceeaşi viziune. Am întrebat-o pe tânără cum se numeşte artistul respectiv, tablourile neavând alăturat decât un număr, probabil al celui de găsit într-un catalog. Un catalog care nu e, fireşte, la îndemâna soioasă a vizitatorilor. Tipa s-a uitat la mine ca la o amendă şi mi-a zis scurt:
"Da', de ce-ntrebi?"
"Păi, mi s-a părut interesant...", am răspuns fâstâcit.
Abia atucnci a stăruit cu privirea mai mult asupra mea, evaluându-mă rapid, după care m-a întrebat ironic:
"Da' ce, vrei să cumperi?"
"Nu, eram doar curios să ştiu cine e..."
"Aaa, erai curios, care va să zică!... Nţ, nţ!", a făcut ea zeflemitor. Până la urmă, a catadicsit să mă lămurească: "E unu', Zamfirescu, parcă." Apoi cu o solicitudine plină de maliţie dar oarecum ultimativ: "Al'ceva?"
"Nu, mulţumesc!"
Şi-a plecat din nou privirile pe hârtiile acelea oftând, iar eu mi-am luat discret tălpăşiţa.
Acum, învingându-mi ezitările alimentate de acea amintire, am intrat din nou. Din fericire, cuconiţa nu era. Poate se afla în anexa de unde răzbătea o voce feminină, dar în spaţiul public al expoziţiei nu o zăream. În scimb, era un bărbat în jur de treizeci de ani care m-a salutat şi nu a părut deranjat în vreun fel de faptul că voiam să mă uit la diversele lucrări de artă de pe acolo. Am întâlnit câteva pânze noi ale artistului remarcat de mine la vizita anterioară şi le-am privit cu atenţie. M-am întors întrebător spre galerist, iar acesta mi-a spus că pictorul se numeşte Zamfir Dumitrescu. Deci nu Zamfirescu...
Când mă uitam eu mai atent la detaliile unei lucrări, în sală pătrunde cu aplomb o jună vorbind tare la telefonul mobil. E o vizitatoare hotărâtă, femeie de acţiune, scump îmbrăcată, scump şi abundent parfumată. Strigă în receptor:
"Stai aşa! uite, fac nişte poze şi ţi le trimit imediat, să-mi zici dacă se merită..."
Face într-un minut vreo douzeci de instantanee cu camera de pe mobil. Butonează la aparat, apoi zice nerăbdătoare:
"Gata? Ţi-au ajuns?"
Se impacientează:
"Ei, îs prea mici acuma! Descărcă-le şi tu pe lap-top, în puii mei, dacă-s prea mici! Da' vezi să nu-ţi ia şapte ore acu', că doar ţi-am zis că la pai'şpe treizeci trebuie să fiu la machiaj, că p-ormă intru în platou, la emisiune. Hai, bagă mare!"
Se plimbă ascultând o vreme. Întreabă în timp ce-şi mângâie sprâncenele subţirele:
"Ilfoveanu şi Piliuţă au cotă bună? Care-s ăştia, că n-am luat catalogu'?"
Primeşte oarecari desluşiri, aşa că se opreşte în dreptul autorilor indicaţi:
"Hm! Ilfoveanu e ăsta cu moşii ăia ciudaţi... parcă-s cam caricaturi, aşa. Aş fi vrut nişte peisaje pentru dainingrumu' principal. Piliuţă, cu copacii ăia parcă-i mai potrivit, da', nu ştiu cum, parcă tablou-i un pic murdar. În plus are şi nişte pătrăţele cam naşpa... Tot Piliuţă are şi nudu' ăla gălbui... Ăla ar merge-n dormitoru' de oaspeţi. îhî, da!"
Se uită la ceas. Urmează aşadar grăbită:
"Bine, hai că-i târziu. Hotărâm diseară, cân' ne vedem. Nu ştiu, momentan, la ce local, las' că stabilim după ce ies din emisiune. Hai, te pupic!"
Nu ma pot abţine şi gândesc cu glas tare, după ce duduia iese la fel de pempant cum a intat:
"O admiratoare a artei..."
Galeristul răspunde cu un zâmbet discret, subliniind subtil:
"Da, dar în acelaşi timp şi o foarte, foarte potenţială clientă..."

duminică, 18 aprilie 2010

Zicerea zilei

Două precupeţe, duminică dimineaţa, sporovăiau. La un moment dat, văzând o bătrână că trece cu o colivă către biserică, se opresc din vorbă, privind cu luare-aminte la posibilul client. Însă femeia trece, iar gândurile le alunecă pe un nou făgaş. Astfel încât una îi spune celeilalte cu un aer preocupat:
"Fă, Ilinco, îţi dai tu seama, după doliu' ăla naţional dă şapte zile, după înmormântarea aia cu atâţia popi şi jupâni, ce parastas o să tragă polonejii ăia?"

luni, 12 aprilie 2010

Comentariul unui măgar patetic

Îmi flutur urechile şi zic ca un măgar ce sunt, începând astfel:
"Iubirea iubeşte să iubească iubirea", mă simt dator sa-l citez, dintr-un pasaj din Ulysse, pe James Joyce. Tot astfel iubesc mulţi tragedia. Tragedia altora, evident. Tragedia altora care devine un spectacol ce nu trebuie ratat, ceva care adaugă sare şi piper sporovăielii cotidiene. Ea naşte spectacolul pe care-i musai nu-l ratezi. Aşa cum, întâlnind un om lovit de o nenorocire, orice matroană adevărată nu se poate abţine să nu-l întrebe, mustind de o curiozitate fără saţiu, pe năpăstuit: "Da' cum ţi-a murit, dragă, copilaşul, că am auzit tot felu' de chestii?..."
Pentru satisfacerea acestui tip de curiozitate - care, iată, nu e câtuşi de puţin una specifică doar balcanicilor - televiziunile muncesc din greu, alimentând-o cu imagini cât mai mişcătoare şi cu comentarii care să stârnească emoţia, cu scopul de a ridica ratingul pe culmi cât mai înalte. Analiştii de serviciu glăsuiesc cu voci sobre, plini de o compasiune de tinichea, iar alţii o iau pe arătură cu teorii conspiraţioniste. Din când în când, show-ul se întrerupe şi cu o voce încercănată, gazda emisiunii - neapărat "ediţie specială" - zice lăcrimos: "Întrerupem pentru o scurtă pauză publicitară". Cât să se ducă telespectatorul transportat sufleteşte până la frigider să-şi ia o bericică, uscându-i-se dumnealui gâtul de de atâta prinos de simţire. Fotbaliştii ţin şi ei un moment de reculegere, înaintea derbiului. Apoi, când s-a ajuns la o culme a circotecii, preşedintele Băsescu, prim-ministrul Boc, un ciopor întreg de politicieni, cu toţii ţin şi ei să-şi exprime profunda aia şi adânca ailalltă.
"Splendidă catastrofă!", ar exclama sute de mii de exemplare ale coanei Chiriachiţe, vajnica soacră a cumsecadelui Spirache Necşulescu, eroul din Titanic vals. Iar toate aceste Chiriachiţe n-ar face-o cu ironia autorului, ci cu entuziasmul şi sincera încântare a personajului.
Dar cum patetismul meu funciar nu mă poate slăbi, în loc să mă opresc aici, simt nevoia să mai adug ceva.
Pe coasta de est a Statelor Unite, în oraşul Baltimore, există o statuie. Ea a fost ridicată de urmaşii emigranţilor polonezi, în memoria - absolut adevărat, nu-i fantazare scriitoricească - martirilor din pădurea Katyn. Duminică seara, o mulţime de oameni a trecut pe acolo. Nici vorbă să fie numai dintre cei de origine poloneză. Erau mulţi oameni de culoare, mulţi cetăţeni cu ochi migdalaţi, un smead Ibrahim cu un mic Ali de mână. Unii făceau o cruce, alţii se înclinau ceremonios, alţii îşi îndrptau palmele către cer, alţii priveau tăcuţi. Dar toţi lăsau o floare sau un buchet în faţa monumentului statuar. Nimeni nu-i filma, nimeni nu-i adunase cu tabel convocator la o anumită oră, nimeni nu le ceruse asta. În urma lor a rămas o mare de flori. Una a cărei linişte era mai puternică decât miile de discursuri ce colcăiau prin eter. Prin acelaşi eter în care picurau acordurile unei melodii de Chopin.

marți, 6 aprilie 2010

O dilemă nouă - pseudopredoslovie pentru un ipotetic volum de proză scurtă

M-am gândit că "Poveste oarecare" ar putea sa facă parte dintr-un volum, dintr-o cărţulie cu istorisiri d-astea, d-ale noastre, româneşti. Dimpreună cu "Poveste din Brăila" sau "Poveste din Militari". Iar cărţulia asta ar trebui să aibă şi ea un titlu. Sigur, pot să o intitulez impersonal şi anost: Povestiri. Dar parcă n-are niciun chichirez şi nu atrage atenţia potenţialului cititor prin nimic. Şi atunci trebuie să existe o sursă de inspiraţie pentru titlu pe undeva, în bogata şi efervescenţa noastră contemporaneitate. Să mă ancorez şi eu în realitatea cotidiană, cu trendurile ei, dacă nu vreau să rămân de căruţă. (Uf, fir-ar să fie, tocmai acum nu găsesc ancora aia! Pe unde oi fi lăsat-o, frătimeagule?) E clar, îmi trebuie un brend, domnule! Unul care să ilustreze scrierile aflate dincolo de copertă şi care, prin forţa lucrurilor, dacă tot m-au lovit subiectele astea, cu un iz naţional destul de pregnant. Asta, aşa, că tot suntem de ceva timp apăsaţi de problema brendului de ţară. Cum vin de se leagă toate, ceva de speriat! (O voce din off îmi şopteşte insinuant: "O fi şi asta o mişcare ocultă, cu vectori subliminali, căreia i-ai căzut victimă?" Îmi dreg glasul interior şi-mi spun sobru că nu, categoric nu aud voci, poate-i doar o micuţă manifestare de schizoidie uşoară, tipică unui scriitor. Apoi întreb şovăielnic vocea aia pe care de fapt, normal, n-am auzit-o: "Ce zici, bre? Oculta internaţională?" Dar nu primesc niciun răspuns, aşa că decid să merg mai departe.)
Ia să vedem cum e la alţii cu brenduirea asta, pentru o lejeră orientare.
Statele Unite - încep şi eu cu number one, nu? - e ţara tuturor posibilităţilor. Mare şmecherie! La americani trei puşti, nişte neica-nimeni tipici, adunaţi într-un garaj, au pus de inventarea computerului personal şi au devenit miliardari, în dolari. Şi ce? La noi o fătucă blonduţă care n-a inventat nimic - probabil fiindcă ai ei nu aveau garaj -, care n-a făcut niciodată ceva deosebit, care n-a vădit nici cel mai mic talent, a ajuns cel mai important ministru şi e, în modestia ei, doar milionară, în euro. Bravo ei! Mai subţire, deci, cu ţara asta a tuturor posibilităţilor, că nu ţine. După cum se vede cu ochiul liber şi noi am putea să avem brendul ăsta, ba chiar cu mai mult temei.
China? În traducere, din vechime, numele ţării ăsteia ar însemna Imperiul din Mijloc. Din mijlocul lumii, fireşte. Adică, mai clar, buricul pământului. Hm!... Păi şi atunci România ce-o fi, mă rog? N-am fost noi, protoconiştii-protocroniştilor în tot şi-n toate? Nu am fost noi autorii anonimi sau nerecunoscuţi ai majorităţii invenţiilor, găselniţelor ce vor fi schimbat faţa lumii? Până şi coada la prună - cum spune o zicere de pe la noi - se pare că tot strămoşii noştri daci au făcut-o, după ce Burebista dăduse ordinul meschin de tăiere a viilor, ca să aibă cel mai vitaz dintre traci din ce face o ţuică menită să-i alimenteze curajul ăla al lui legendar. Şi să ne oprim aici, că dacă dăm citatul integral din Herodot - trecând şi la următoarele fraze din pasajul cu pricina -, mândria s-ar putea să ni se ofilească rău de tot...
Coreea e ţara dimineţilor liniştite. Mai ales cele din Coreea de Nord, unde e o tăcere de mormânt. Dar cine naiba are nevoie de dimineţi liniştite? Ei da, admitem cazul că mai e nevoie şi de o dimineaţă liniştită, întinsă până dincolo de prânz, în situaţia că urmează unei nopţi de chef abraş, chestie la care suntem mari meşteri. Dimineţi indicate zilelor de luni, când, se ştie, nici iarba nu creşte.
La France eternelle (scuzaţi lipsa accentelor!)... Mda, aici ar fi ceva. Un timp am avut şi noi "Eterna şi fascinanta Românie", noi fiind, normal, mai cu moţ decât sora noastră de gintă latină. Cu etrnitatea e-n regulă. Că românii, vorba aceea, de două mii de ani, ehe!... Nasol e că am cam rămas fascinaţi tot de două milenii şi nu dăm semne că ne-am reveni din fascinaţia asta. Ceea ce, să recunoaştem, are un vag iz de încremenire în proiect. Acum e greu de spus dacă e vorba de un proiect cu hibe sau de o grea moştenire pe care ne-o tot pasăm de la o generaţie la alta.
Verdea şi vesela Anglie... De verde, bun, o fi verde Anglia, dar şi noi avem destui români verzi. Unii care iau foc în gură pentru ţărişoară - mai ales în întruniri publice - şi pe care, după ce le trece respectiva fierbinţeală, îi doare-n cot, ca să nu zicem în altă parte, de limba, istoria şi cultura română, atâta cât o fi ea. Iar la veselie, să ne fie cu iertare, nu cred că se pot compara englezii cu noi, chiar dacă ei i-au inventat pe vestiţii hooligans, cei care au lăsat amintiri de neşters prin tot felul de locuri din lumea asta mare. Dar aceia sunt doar o minoritate în masa de politeţe, de atitudine flegmatică şi de spleen cenuşiu. Noi suntem cei cu adevărat veseli! În aşa măsură încât chiar şi parastasele le-am făcut dansante, asezonate cu chiuituri şi cu glume porcoase. La noi nu există ceva care să nu poată fi luat în băşcălie, să nu poată fi aruncat în derizoriu, în faţa căruia să nu facem vreo schimă, cum că, sanchi, ce să-ţi spun, o fi mare tragedie.
Părem - subliniez: părem - imuni la bun-simţ, de atâta veselie câtă avem.
Încercând o atitudine mai serioasă, poate că ar trebui să apelăm la statistică pentru a ne clarifica brendul ăsta de ţară. Dar dacă luăm prea în serios această statistică, atunci ar trebui să ne numim ţara lui "mă dusei în fundul curţii, galben ca lămâia".
Vai de mine, ce prost, ce urât sună! Cum să dai unei cărţi titlul "Ţara lui Mă-dusei-în-fundul-curţii-galben-ca-lămâia"? Ce? Chiar aşa să fim noi, românii? Păi, cum suntem?
Unii ar spune că da, suntem nesimţiţi şi falşi, prostovani dar fuduli, leneşi de pute pământul sub noi, buruienoşi şi cu păr pe limbă de nu se poate, mitocani prin excelenţă, abili întorcători de arme, cusurgii şi mari maeştri ai râgâitului cu subînţeles. No, fain di tăt! Pe deasupra, na, ce să fac, şi eu sunt tot român.
Alţii ar spune că nu, noi suntem un adevărat neam de piatră, supravieţuitori prin toate stihiile istoriei noastre, că suntem buni în esenţa noastră, că suntem sensibili la frumos şi că avem o fibră morală şi de credinţă, dincolo de toate năravurile noastre.
Dar toate acestea nu sunt nimic altceva decât generalizări, fiecare în parte mai mult sau mai puţin discutabile. Or eu sunt scriitor, adică un tip care scrie nişte poveşti, alcătuind din cuvinte lumi pornite de la cazuri şi întâmplări particulare. Iar poveştile, indiferent că sunt mari, complexe, până într-atât încât se numesc romane - deşi experţii în critica literară nu s-au decis în conceptualizarea definitivă a acestora nici până azi -, fie că sunt micuţe, de încap într-o pagină, două, trebuie doar să-l facă pe cititor să nu aţipească cu cartea în mână. Poveştile trebuie să trezească interesul cititorului, să-l facă să râdă, să îl emoţioneze, să-l facă să zâmbească, să plescăie de plăcere în faţa unei expresii sau să-l pună pe gânduri, oprindu-se din lectură pentru a reflecta la cele scrise, iar apoi să-l facă să se reîntoarcă, cu atenţie sporită, asupra textului. Atâta tot doar...
Despre cum sunt românii, oamenii în general, asupra moralei şi pedagogicului "ce desprindem noi de aici", îi las pe alţii să emită judecăţi de valoare.
Şi cu titlul volumului de povestiri cum rămâne? Deocamdată, hm, nu prea ştiu - când un om, nu neapărat un român, spune nu prea ştiu, înseamnă că de fapt habar nu are. Să scriu toate poveştile alea şi la urmă o să văd eu. Parcă, totuşi, acum nu-i momentul pentru asta. Până una-alta, merge şi aşa.
V-am spus doar că îmi asum şi eu condiţia de român, nu?

sâmbătă, 3 aprilie 2010

O poveste oarecare

Mergeam să fac niscaiva cumpărături în ajun de Sărbători, ca tot bucureşteanul. Urc fumuşel spre hipermarketul Cora - cel care are numai hiperoferte şi hiperocazii - şi, pe la jumătatea scărilor, aud nişte mârâituri nervoase care se transformă iute într-un cor de lătrături isterice. Căţeaua care dăduse tonul întregii haite se repede la mine. Îmi scot rucsăcelul şi-l folosesc ca pavăză între mine şi agresoarea cu cercel de câine comunitar sterilizat. Adică de câine socialmente onorabil. Un paznic se îndreaptă agale spre scenă. Se uită apatic, după care şuieră scurt, zicând mai apoi:
"Gura, Fetiţa! Ţi-a venit pasmoasele pă tine? Acu' te-a apucat, bagaboanto, să te dai în stambă? Proasta dreacu', te-a găsit vigilenţa!"
"Mulţumesc pentru intervenţie!", zic sastisit. Nu pot să mă abţin şi adaug, cu un soi de uitare de sine: "Totuşi, câinii ăştia, dacă tot aveţi porniri irepresibile de-astea legate de târla ancestrală, ar trebui, măcar în timpul cât magazinul e deschis, să-i mânaţi pe undeva, într-o zonă unde să nu atace clienţii...", mă trezesc eu vorbind, evident, total inadecvat.
Omul se uită la mine lejer blocat. Era pregătit să ripostzeze la o înjurătură cinstită, sau la alte vociferări abraşe, dar la reacţia asta nu se aştepta. Singura chestie care îi trezea bănuieli era cuvântul târlă, însă contextul şi celelalte afirmaţii îi rămăseseră destul de nelămurilte.
Când între noi se lăsase tăcerea, domnul paznic adâncindu-se încruntat în analiza spuselor mele, iar eu oftând şi aruncându-mi rucsacul pe spinare, o doamnă plinuţă şi proaspăt vopsită interveni cu un aer pilduitor. Îşi ridică arătătorul, întrerupându-se din descărcatul căruţului, şi-mi zise socratic, simţind nevoia de a-mi oferi o mostră relevantă din înţelepciunea dumisale:
"În loc să vorbeşti aiurea şi să te iei de omu' ăsta care-şi exercită decât meseria, poate că ar trebui să te gândeşti cum de se face că câinii ăştia, săracii, din tot puhoiu' ăsta de lume care circulă p-aci, tocmai la tine s-au repezit. Io zic că asta-i întrebarea fundamentală pe care ar fi cazu' să ţi-o pui!"
Era rândul meu să rămân cu gura căscată. Am exclamat, vag extaziat, dar şi ironic, recunosc:
"Abisală observaţie!"
"Abisală, neabisală, io zic să-ţi vezi de treaba ta şi să te gândeşti la ce ţi-am zis!", spune ea pe un ton ferm şi asumat doctoral. Dă din cap, subliniind: "Mai ales că azi e Vinerea Mare!".
Îmi zic să nu ma enervez şi să număr mai bine până la zece, în loc să scap cine ştie ce chestie necuviincioasă la adresa matroanei. În fond ce pot să fac? Să-i explic vreo câteva noţiuni de etologie care să-i desluşească comportamentul canin? Ar fi o prostie, poate la fel de mare ca şi modul în care-i vorbisem paznicului.
Şi atunci, nu ştiu cum, îmi amintesc de Tiberică, înţeleptul din Giuleşti, omul cu şcoala vieţii - cursul complet. Cândva asistasem la ceva asemănător, numai că atunci Tiberică fusese protagonistul, nu un fraier ca mine. O cuconiţă se tot răţoia la el, pretinzându-i o mulţime de lucruri. O ascultase răbdător, după care-i dăduse nişte explicaţii clare, unele care ar fi lămurit definitiv orice om cu un minim bun-simţ. Evident, nu şi pe duduia respectivă care o ţinea pe ei, sfidând cea mai elementară logică. Aşa că înţeleptul din Giuleşti îi spusese cu un zâmbet de lup:
"Vreţi să vă fac o schemă?"
"Ce schemă?", făcuse doamna, mijindu-şi ochii.
"Una care să vă ajute să vă mai dezumflaţi puţin, că prea sunteţi plină de dumneavostră şi vi s-au înfundat urechile", explicase pe un ton amabil giuleşteanul.
Tipa l-a înjurat scurt. Dar el s-a mulţumit să dea din umeri şi să-i replice senin:
"Bine, tanti. Da' ce-mi doreşti tu mie să ţi se întâmple ţie, pe la chindie, pe năsălie!..."
Apoi îi întorsese spatele nepăsător lăsând-o să spumege la pereţi.
Mda... numai că eu nu eram capabil de aşa ceva. Categoric nu!
Continuam să o privesc din inerţie, tăcut. O femeie cu frica lui Dumnezeu, fără umbră de îndoială. Parcă o şi vedeam, mâine seară, cum merge la Înviere cu nişte vecine. Cum sporovăiesc şi se salută cu altele în timp ce preotul vorbeşte - "da' zău aşa, tu, prea s-a lungit şi părintele cu predica asta!" - despre sacrificiul Mântuitorului pentru noi, oamenii, pe care atât de mult ne-a iubit şi, culmea!, ne mai iubeşte şi azi. O tanti care a ţinut postul întreg, nu ca alţi păcătoşi. Care azi o să ajuneze, chemând amicele să guste ele mâncarea de Sărbători, fiindcă, vezi bine, ea nu poate. O femeie serioasă, o mamă de familie, ce mai, un om de bine responsabil care ştie întotdeauna ce şi cum.
Iar eu, un închipuit, un cârtitor, ce-aş fi putut să-i spun? Până şi câinii ăia sărmani, orfani de stăpân, săriseră să mă muşte de rău ce eram. Păi, n-o fi fost ăsta vreun semn? O fi fost, dar uite că pe mine nu mă ducea mintea sau eram prea orb ca să-l văd.
Nu, hotărât lucru, nu mă simţeam capabil să-i mai dau vreo replică. Am decis aşadar s-o las baltă şi să-mi văd de ale mele, aşa cum de altfel mă povăţuise şi dumneaei.
Când să intru în incinta magazinului, aud hărmălaie. Mă întorc şi-o văd încăierată de câini. Paznicul sărise din nou, de data asta învârtindu-şi pulanul din dotare deasupra capului şi răcnind la patrupede:
"Ia-n căraţi-vă, bă, d-acia şi lăsaţi-o pe doamna în pace! Fetiţa! Mare nenorocită eşti. Ai înnebunit de tot cu capu' ăla al tău, fi-ţi-ar pielea jurată, dar!"
Câinii o lăsară în plata Domnului pe spiritualizata cetăţeancă, cum atât de convingător le ordonase bodygurad-ul, şi se pitulară undeva, dincolo de raza mea vizuală.
Femeia îşi cercetă picioarele cu urme de gherăială, unele oarecum neobişnuite pentru un atac canin. Nu erau vătămări serioase, în afara câtorva zgârieturi, dar ciorapii îi erau ferfeniţă. Iar asta o enervă foarte tare:
"Ei, acuma cum mă duc io acasă în halu' ăsta?" Pufni şi mai supărată, socotindu-se cu glas tare: "Şi erau dresuri d-alea bunele, din Italia, de la fiică-mea. Tii, ce porcăria naibii!"
Îşi ridică ochii şi atunci mă zări cum stăteam în uşă şi mă zgâiam la ea, mărturisesc, cu un zâmbet cam obraznic pe faţă. Drept care se stropşi la mine, furioasă la culme:
"Ce te holbezi, mă, ce te holbezi aşa? Ă? Că numa' din cauza ta, s-au inervat câinii. Tu, tu i-ai stârnit, deocheatu' dracu', Doamne-iartă-mă, cu uitătura aia reaua a ta! Că al'fel pe mine toţi mă iubesc, că am suflet bun."
Însă, deh, nici eu nu-mi amintesem degeaba de Tiberică. Aşa că, înainte de a-i întoarce spatele, i-am zis doar atât:
"Poate că da, numai că, vezi dumneata, de atâta evlavie şi pilde cred că n-ai observat că şi pentru mătăluţă e tot Vinerea Mare..."