sâmbătă, 30 ianuarie 2010

O biografie onesta, echilibrată şi obiectivă - partea I

În partea I se va face o introducere şi o prezentare a celei mai dulci perioade a vieţii, respectiv copilăria.

Introducere

Toate blogurile au o chestie enervantă - cel puţin aşa o găsesc eu - care se intitulează "despre mine". De ce o fi necesară chestia asta, nu ştiu. La fel cum nu ştiu de ce fiecare editură îţi cere un CV. Musai! Altminteri nu se poate. În zadar îţi zici tu ca autor că important ar fi ce scrii şi nu cine anume eşti sau ce prestaţie ai avut pe la locurile anterioare de muncă, că trebuie să te supui acestei proceduri. De fiecare dată am făcut-o fără nicio tragere de inimă, trimiţând un CV onest, cât mai funcţionăresc cu putinţă, deşi i-am explicat editorului că vreau să public ceva, nu să mă angajez în întreprinderea dumisale.
Aşa că am hotărât, pentru satisfacerea curiozităţii publicului larg, să-mi aştern în rânduri pline de simţire o lungă, scrupuloasă şi mai ales cinstită biografie. Sper că ea va putea fi folosită şi pe post de CV în ocazii mai oficiale, cu succes garantat, desigur. Deci...

Copilăria lui Anton Marin

Marele nostru scriitor Anton Marin a văzut lumina zilei - exegeţii au stabilit că s-a născut dimineaţa, altminteri probabil că ar fi văzut lumina nopţii - în data de 2 mai 1960, în Bucureşti, prestigioasa capitală europeană a României. Mai precis în raionul Tudor Vladimirescu, pe strada Samuel Vulcan. Ei, adevărul e că nu s-a născut chiar pe stradă, ci în maternitatea de la Spitalul Brîncovenesc, azi demolată.
Oricât de surprinzător ar părea, tot pe 2 mai a murit şi Leonardo da Vinci. Iată cum ştafeta de om universal se transmite, plutind ocult într-un mister de nepătruns, peste secole. Un alt aspect de mare subtilitate este acela că Marin este numele de familie al vestitului romancier, pictor, topometru riguros (aici are o asemănare vagă cu celebrul florentin, dar în rest nu, categoric nu!), instrumentist autodidact, laborant-geotehnician de excepţie, grafician fin, poştaş devotat clienţilor şi nobilei instituţii, recuperator bancar de mare caracter şi în fine, riguros corector. Aşa cum vă puteţi imagina şi singuri Anton este de fapt prenumele. Modestia sa nativă l-a făcut să-şi semneze lucrările literare exact aşa cum era strigat pe vremuri la catalog, declarând stânjenit că inversarea artistică a numelor ar fi fost o frivolitate fără sens. Bine, ce-i drept e drept, i-ar fi plăcut lui să se numească James Joyce, dar se pare că mai există şi ghinioane în viaţă. Până la urmă a fost nevoit să o lase încolo de purtare a numelor ca la catalog, când un editor i-a spus ferm că asta e uzanţa şi că altfel nu se poate. Aşa a devenit din anonimul Marin Anton, vestitul Anton Marin. Asta da schimbare!
Prima clasă a absolvit-o cu foarte mare greutate, mai mult mulţumită biletelor de favoare pe care tatăl său le furniza învăţătoarei la Opera Română - unde acesta era organizator de spectacole - decât activităţii şcolare pe care micuţul o presta. Având în vedere că nici la grădiniţă n-a prea stat, fiind dat afară datorită unei copăilăreşti şi spontane iniţiative de a-i da foc, chestia asta nici n-a constituit o prea mare surpriză. Ştim că unii biografi ar ascunde această rătăcire infantilă, dar am promis să fiu cât mai exact, iar lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. Din fericire, nimeni n-a fost rănit, pagubele au fost minore, iar lucrurile s-au muşamalizat, copilul fiind socotit însă nu tocmai potrivit cu restul colectivităţii şi retras din cadrul acestei prime instituţii de educare. Având în vedere tot acest istoric zbuciumat, părinţii disperaţi au hotărât să-l mute pe Marin Anton (încă nu devenise Anton Marin, fiind în perioada de acumulări, după cum se putea vedea cu ochiul liber) la Liceul de Franceză. Aici a reuşit să recupereze lacunele din anul anterior graţie mătuşii sale care îl medita la scriere, la caligrafie şi citire, precum şi datorită unchiului său ce-i desluşea tainele aritmeticii, ajutat uneori în această activitate pedagocică de o straşnică şipcă solidă şi noduroasă de brad. Dintr-a treia s-a mutat în cartierul muncitoresc Titan-Balta Albă. Aici, în moderna şcoală numărul 82, îl va găsi pe aprigul învăţător Bălănuţă, a cărui amintire de neşters se va proiecta realist în începutul romanului său Corăbii de fum, corăbii de lumină. Isprăvind cu chiu, cu vai, şi cea de-a cincea clasă, va fi mutat, spre neţărmurita satisfacţie a dascălilor săi, la o şcoală şi mai modernă, aceea ce va purta numărul 149, dar care cât de curând se va numi, dintr-un prinos de recunoştinţă, Anton Marin.
Clasa a opta a fost cea a marilor şi, fireşte, irepetabilelor izbânzi şcolare, scriitorul obţinând premiul trei la învăţătură, dar şi o jardinieră din fier forajat pe post de medalie de aur la olimipiada de istorie pe şcoală. Impresionaţi de toate aceste realizări, bunicul i-a cumpărat o bicicletă Tohan (singurul vehicul ce i-a aparţinut vreodată), iar unchiul şi mătuşa un ceas Pobeda (care nici măcar în armată nu i s-a furat).
În toată această perioadă, făurindu-şi un şperaclu - chestie pe care avea s-o înveţe de la nişte băieţi din cartier care mai târziu aveau să facă puşcărie la greu, iar mai apoi, după Revoluţie, să devină oameni de bine - a reuşit să intre în camera părinţilor, cameră închisă cu cheia în absenţa acestora. Acolo, se afla biblioteca bine garnisită a tatălui său. Spre deosebire de multe biblioteci din actualitate, care sunt utilitare, frumoase şi trendy, garnisite cu bibelouri, cu impresionante colecţii ale revistelor Felicia, Ioana, Povestiri adevărate, Libertatea de weekend, Click Magazin şi Top 500, miliardarii României, aceasta era umplută până la refuz cu cărţi pe care care s-a apucat să le citească în prostie, deşi nu erau nici de vârsta, nici de nasul lui, pierzând astfel timpul absolut aiurea şi neglijând pe deasupra şi utila programă şcolară. Cu toate acestea, avea să-şi uimească din nou profesorii şi familia, care-i întrevedeau un viitor pe şantierele ţării, intrând la liceul teoretic numărul 43, care şi el se va numi în viitorul apropiat - nu-i greu de ghicit - liceul Anton Marin.
Ca să n-o lungim, aici se încheie partea cea dintâi a biografiei marelui nostru scriitor.

Va urma...

miercuri, 27 ianuarie 2010

Poveste din Brăila


Un foarte bun prieten al meu care trăieşte în Statele Unite îmi spunea vara trecută că viaţa în America este una cât se poate de cuminte. Adevărata frenezie a ştirilor şi a unor chestii uimitoare, însă preponderent neplăcute, o întâlneşti în România. Ce Washington, ce Hollywood, lucrurile cu adevărat tari se întâmplă în România! Aici e buricul pământului şi aici se petrece mereu ceva de-ţi stă mintea-n loc. Pentru cine se mai îndoieşte încă de o asemenea afirmaţie o să dau imediat un exemplu elocvent.
Personajul principal al poveştii - absolut reală altminteri - e un porc. Acum, sigur, nu-i vorba despre un porc ordinar, ci despre un porc mistreţ. Acesta hălăduia pe câmpurile şi prin rariştile de prin jurul Brăilei, originar fiind dumnealui chiar din Insula Mare a Brăilei - zic unii citând aceste date de pe surse. Bun!
Porcului ăstuia - să-i zicem simplu Mistreţoiu' - i se cam acrise de atâta viscol, ger şi ghindă îngheţată. Aşa că şi-a spus într-o zi, săptămâna trecută: "Măi, frătimeagule, da' io mi-s şel mai fraier dîn pădurea aiasta!? Stau ca un animal pi aişi şi mă tot aleargă foamea. Păi, o lecuţă di bataie cunosc, zdravăn îs, ia-n să mă duc io într-o plimbărică pi la oraş, ăi!"
Zis şi făcut. Nici nu şi-a dat seama când a pătruns în Brăila, marginea acesteia nefiind cu nimic mai brează decât marginea unor sate prin ale căror porumbişti mai dăduse el iama prin toamnă. Ajuns printr-un cartier de blocuri văzu că oamenii strigă şi se ascund, dar nci nu se sinchisi de aceştia. Le auzi însă pe două doamne discutând în timp ce arătau spre el speriate:
"Fă, Florico, să mor dă porcu' ăla dă merge pă mijlocu' bulevardului nu-i unu' d-ăla sălbaticu'!"
Numita Florica îşi miji ochii, punându-şi dreapta streaşină împotriva viscolului şi se uimi şi ea:
"Să dea dracii, mă, Sando, da-i mistreţ în toată legea! Un' s-o ducea aşa chitit pă treabă?"
Sanda râse ştirb, după care, sprijinindu-se-n lopata din dotare, făcu ranchiunoasă:
"Un' să să ducă un porc, p-aci pă la Brăila? La alţi porci..."
"Cum adeca, măi, fată?"
"Păi, cine ne-a trimeseră pă noi, pă canceru' ăsta dă vreme, să dăm zăpada, ai?"
La această întrebare retorică Mistreţoiu' se oprise şi el atent să audă răspunsul întreg. La alţi porci, la alţi porci, dar cam pe unde s-or fi aflând aceşti fârtaţi ai lui, ei?
Curiozitatea îi fu satisfăcută imediat, fiindcă Sanda urmă mintenaş, cu acelaşi dispreţ în glas:
"S-o duce la frac'su, la orfanu' ăla dă şef al nostru, la Primărie! Că porcu la porc trage, îţi spui io!"
Mistreţoiu' căzuse pe gânduri, dar cum gândirea nu era partea lui tare, nu se lovise cine ştie ce. Aşa că porni hotărât mai departe, fără să-l mai supere nimeni. Ajunse în centrul oraşului, chiar în faţa vestitului Palat Administrativ al Municipiului Brăila. Probabil că era atât de pătruns de farmecul inefabil al edificiului şi de importanţa plină de majestate pe care acesta o degaja, încât îşi uitase de fraţii lui cei neştiuţi, aflaţi chiar în buricul târgului. Emoţionat, privea şi ochii lui suini se umpluseră de lacrimi. Unii ziceau că din cauza viscolului, dar eu cred că totuşi coarda lui lăuntrică, acea coardă lirică ascunsă în sufletul fiecărui porc, tocmai aceea prisese a rezona.
Dar chiar atunci uşa de la Prefectură se dădu în lături şi nea Silică de la poliţia comunitară se luă de nea Tase, care, ca de obicei, se cam îmbălsămase cu niţeluş mitilic şi făcea garagaţă, zicând ceva de primar şi de autorităţi.
Mistreţoiu' se încrută şi pufni deranjat că oamenii ăia nu puteau sta şi ei liniştiţi pentru o secundă măcar, moment în care lui unuia i-ar fi venit să guiţe din toţi rărunchii: "Clipă stai!" Dar cetăţenii începură să vocifereze şi mai tare. Poliţistul zbiera către nea Tăsică să se care imediat d-acolo-şa, că dacă nu o să-i dreseze el o amendă de n-o s-o poată duce, iar după aia, cân' s-o trezi, o să-i pară rău. Dar Nea Tăsică îi replica supărat că el e erou al oraşului, fiind unul din cei ce înfăptuise revoluţia din 1989 de la Brăila, ca atare nu-i era dumnealui frică de unu' ca plutonierul Sile, făcut subofiţer la apelu' bocancilor. Hârâiala dintre cei doi îl scoase de-a binelea din răbdări pe Mistreţoiu' care scurmă nervos cu copita în gheaţa de pe trotuar. Abia atunci cei doi se întoarseră cu privirea spre animalul ce-şi sticlea colţii ca pe două semiluni mortale. Unul se albi, iar celălalt se înroşi şi mai tare. Dar amândoi exclamară într-un glas:
"Văleu, măi, frati, mistreţu', ăi! Ferea că-i pă nasoale!"
Şi o tuliră la fugă. În timp ce alergau, omul legii cugetă iute, în timp ce-şi ţinea cu o mână căciula, nu de alta, dar să nu-i sară din cap împreună cu ideile. Cu toate acestea, fiind evident antrenat să facă o analiză rapidă şi la obiect a situaţiei, zise gâfâind:
"Măă, da' urâtă uitătură mai are, uliuu!"
Nea Tăsică aprobă şi mai lapidar observaţia plină de miez a plutonierului, zicând cu gravitate, printre icnetele asociate efortului de a fugi cât mai iute:
"Îhî! Păi, dar!"
Apoi amîndoi se ascunseră înăuntrul Prefecturii, după uşa solidă a acesteia, ştiut fiind - istoria ne stă chezăşie! - că nimic nu-i uneşte pe români mai mult decât un duşman comun.
Iar duşmanul se repezi cu toată greutatea în uşa ce abia se închisese. O dată, de două ori...
Când să se repeadă şi a treia oară, porcul se opri că doar nu era bou. Socoti mulţumit că le arătase el jegoşilor ălora cine-i el. Aşa că se îndreptă spre Palatul Agriculturii, ca să privească dintr-o perspectivă mai largă la clădirea dinaintea căreia se emoţionase cu puţin mai înainte.
Profitând de această retragere a inamicului, subofiţerul Sile, secondat cu prudenţă de nea Tăsică, îşi iţi capul pe uşă şi lansă un strigăt războinic, organizând rapid o contraofensivă bazată pe târla de maidanezi pe care poliţiştii comunitari îi oploşiseră pe lângă falnicul Palat Administrativ. Sigur, aici trebuie făcută paranteza că anumiţi brăileni fac confuzii categoric incorecte politic, numind greşit uneori pe poliţişti maidanezi şi pe câini comunitari. Dar să revenim la acţiune.
Domnul plutonier strigă cu glas mare, ca un adevărat comandant de oşti din vechime:
"Şo pă el Recsică! Rupe-l Fetiţa!" Apoi niţel contrariat şi cumva mustrător: "Ţurţurică, muşcă-l, frate, şi tu!" Şi toată hoarda, cu entuziasm căţelesc se porni să hămăie şi să se învârtă după mistreţ, dar păstrând inteligent distanţa. Erau ei câini, dar răutatea nu-i orbea până într-atât!
Mistreţoiu' nici nu-i băgă în seamă pe ceilalţi patrupezi. Ba, ca să se dea mare, sparse şi două geamuri de la Palatul Agriculturi, numai aşa, ca să arate că-i şmecher cu acte, e bazat şi face ce vrea.
Apoi, la fel de liniştit precum venise, porni satisfăcut către Insula Mare a Brăilei. Avea ce povesti celorlalţi, până hăt, la primăvară.

Dacă vă închipuiţi că aceasta-i vreo altă fabulă, vă înşelaţi categoric!

marți, 26 ianuarie 2010

Eu, gândacul - fragment


Deodată, am simţit că sunt privit şi am îngheţat. Totuşi, nu ştiu cum să explic, dar instinctul meu gândăcesc - cel pe care abia mi-l însuşisem de câteva ore doar - îmi spunea că nu-i vorba de un om, ci de un semen de-al meu. Aveam să aflu cât de curând că libărcile nu vorbesc, dar comunică şi încă într-un mod destul complex. Nu pot să dau detalii asupra chimismului, fizicii vibratorii sau a gestualităţii cuprinse în acest tip de comunicare. Frate-miu – semantician, de! – ar fi înnebunit să afle mai mult despre tărăşenia asta, numai că deocamdată nu-mi propun să redactez o lucrare ştiinţifică, oricum, greu de susţinut prin probe concrete în faţa unei comisii universitare. Aşa că, vorba domnului Pleşu: a se slăbi!
Chestia cea mai importantă era că puteam înţelege şi puteam replica. Această dublă capacitate nu o voi putea altfel exprima decât printr-un dialog, o traducere cât mai adecvată din gândăcească în română. Sigur, peste secole, când vor fi izbutit şi ghiduşia asta, filologii viitorului vor putea contesta exactitatea traducerii mele. Mai ales dacă vor fi români, n-am nicio îndoială. În sprijinul meu ţin să le reamintesc de pe acum că orice limbă e un organism viu (a nu se gândi, vorba lui tanti Cateluţa, la prostii), un organism care evoluează în timp. Numărul de generaţii de libărci ce se vor succeda din acest moment până la epocala traducere din viitor, chiar dacă se va produce peste un secol, va fi de sute de ori mai mare decât al generaţiilor de oameni care va fi trăit pe Pământ de la înălţarea piramidelor şi până azi. Iată, deci, că nepotrivirile de natură lexicală, sintactică, morfologică şi de topică, vor fi cât se poate de explicabile. Uite că, dacă vreau, pot să demonstrez că sunt şi profund! (Doamne, sunt surprins de ce obsesii mai am şi eu! Ei, recunosc că din când în când, chiar şi dinaintea mea apare viziunea bântuitoare a unei posterităţi glorioase.)
Trecând dincolo de această divagaţie ideatică şi, evident, elitistă, lucrurile s-au întâmplat cam aşa:
„Bă! Băă! Tu nu eşti dă p-aci!”, l-am auzit spunând cu o nuanţă de uimire pe gândacul cu care mă întâlnisem.
„Da. Nu sunt de pe aici, deşi pot spune că din punctul tău de vedere mi-am cam făcut veacul şi prin această cameră”, am simţit eu nevoia să precizez.
Atitudinea insectei, tradusă în mimică umană, ar fi arătat ca o holbare. După o scurtă revenire din uluială, nu putu să emită decât atât:
„Da’ p-aci toţi e d-acia!”
Profund, domnule! Reamintesc că era un gândac românesc.
„Miroşi altfel decât orice gândac”, face el, frecându-și nedumerit antenele.
„Probabil...”, am zis aşa, ca să nu i se pară că-l sfidez cu tăcerea mea.
Se învârti de câteva ori în jurul meu şi enunţă, parcă surprins:
„Deşi eşti la fel, eşti altcumva...”
„Normal”, am zis cu aplomb. „Sunt cel mai deştept gândac din lume!”
Aş putea spune că clipit de câteva ori cu mulţimea aia de oceli şi a scos ceva de genul unui „hâc”. (Sigur că n-a clipit, domnilor entomologi, dar fac această afirmaţie pentru a descrie cât mai sugestiv atitudinea lui, iar de acum înainte vă rog să nu mai luaţi ad litteram expresiile mele!)
Şi-a prins cu lăbuţele din faţă capul, părând că vrea să şi-l smulgă de la locul lui, dar încercarea nu i-a reuşit şi atunci m-a întrebat de-a dreptul şovăielnic:
„Ce înseamnă deştept?”
„Inteligent. Care ştie foarte multe lucruri şi iese cu bine din o mulţime de situaţii, rezolvând o mulţime de probleme”, am explicat eu cam emfatic.
„Inteligent? Situaţii!? Probleme!?!”, păru el să se isterizeze cu fiecare interogaţie. Şuieră de câteva ori prin orificiile abdominale şi explodă:
„Adică, tălică, mata vrei să zici capabil să să scoaţă din belele? Astea-s problemele, nu?”
„Ei, da. Asta vreau să zic. Acum ai înţeles?”
Aprobă, înveselindu-se brusc:
„Îhî. Mişto!”
Am tresărit. Dar am trecut repede peste asta şi l-am întrebat:
„Cum te numeşti?”
„Cum adică?”
„Cum îţi spun ţie ceilalţi gândaci?”
„Cum să-mi spună? Îmi zice: «Bă, gândacule!» Aşa-mi zice toţi. Şi io la fel.”
„Dar n-aveţi şi voi nume ca să vă deosebiţi unii de ceilalţi?”
„Păi, e ăia albii, dă-i mai amărâți, mai belalii, e alilalanţi roşii, mai e maroniii şi negrii. Ăştia e toţi! Io sunt maroniu.”
„Bun!”, fac eu răbdător. „Dar, aşa, fiecăruia în parte nu i se spune într-un anume fel?”
„Nu. Nu-i zice alilanţi dăcât «băi, gândacule». Atâta. Da’ dă ce? Matale îţi zice al’fel?”
„Da. Mie o să-mi ziceţi toţi Şefu’!”, am spus eu solemn şi fără vreo urmă de paranoia, aşa cum ar putea gândi vreun rău-voitor.
„Şefu’?”
„Da, Şefu’. Asta fiindcă sunt unic şi de departe cel mai deştept dintre voi toţi. Iar pe tine, că-mi eşti simpatic şi te văd avid de cunoaştere, te numesc... Dorinel.”
„Dorinel?”
„Da, Dorinel. Nu-ţi place?”
„Nu ştiu. Mie cel mai mult şi mai mult îmi place brânza...”
„Lasă brânza! Ăsta e numele tău. Numele prin care devii unic în masa celorlalţi gândaci. Ai înţeles?”
„Nu prea...”
„Păi, ia gândește-te! O să mai fie alt gândac Dorinel?”
„Nu prea ştiu ce vrei matale, Şefu’, să spui prin «gândește-te», da’ ai dreptate cu treaba ailaltă, n-o să mai fie niciun alt gândac Dorinel.” A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a exclamat cel puţin mulţumit, dacă nu chiar mândru:
„Da’ asta chiar că-i mişto!”
De sub nişte foi din apropiere se iţi un alt gândac. Spuse cu o voce mai subţiratică şi oarecum miorlăită:
„Şefu’, Şefu’, da’ vreau şi eu să mă numesc.”
Părea ceva genul domnişoarei secretare de la decanat. Nu era chiar gândac. Hm! Aş fi zis, dincolo de teoria aia cu hermafroditismul libărcilor, că era mai degrabă o gândăciţă. M-am întors spre ea cu curiozitate:
„Şi cum vrei să te numeşti?”
S-a blocat toată. Dar imediat a găsit o replică neaşteptat de linguşitoare. Sau, la naiba, sinceră. În fond, discutam cu o biată insectă, nu? A zis:
„Nu ştiu Şefu’. Eu nu sunt deşteaptă ca matale. Dă-mi mata un nume!”
Spusese „deşteaptă”, deci îşi asuma condiţia feminină, aşa cum intuisem. Şi gândăciţă, gândăciţă, dar părea unsă cu niscaiva alifii. Ori eram eu prea bănuitor? În sfârșit, o să văd eu mai încolo ce fel de...tipă e. Nu-mi era tocmai simpatică, aşa că am început să mă gândesc la un nume mai haios şi care să i se potrivească.
„Ia să vedem ce nume să-ţi găsesc eu?”, am făcut sobru. Am fixat-o majestuos cu privirea – am fixat-o, vorba vine – şi am spus: „Te vei numi Ţonţi!”
„Ţonţi?”
„Da, Ţonţi. Nu-mi spune că nu-ţi place!”, am făcut zeflemitor.
„Ba da, Şefu’”, zice ea zglobioasă şi începe să repete ritmat, încropind de un cântecel simplu: „Ţonţi-Ţonţi-Ţonţi, Ţonţi-Ţonţi-Ţonţi...”
Era de-a dreptul încântată. Era mai isteaţă decât Dorinel, fără îndoială, ba pe deasupra vădea şi anumite înclinaţii artistice. Cam rudimentare, ce-i drept. Dar Dorinel, în simplitatea lui, degaja un anume tip de onestitate. Acum stătea şi o privea, dând senzaţia că s-ar gândi foarte preocupat la ceva, aşa cum lasă impresia şi o grămadă de oameni. Spre deosebire de aceştia, el chiar era încercat de oarecari dubitaţiuni:
„Auzi, bă, gândaco...”, spuse el tărăgănat.
Dar ea îl contră imediat, cu aplomb, evident iritată:
„Nu-mi zi tu mie «Auzi, bă, gândaco», da? N-ai auzit că Şefu’ mi-a dat numele Ţonţi? Ia te poftesc!”
Hopa! Parafrazându-l pe Lenin: iată, tovarăşi, cum se trezeşte conştiinţa pentru sine a individei. Şi încă rău de tot.
Dorinel se cam blocase dinaintea replicii ei. Iarăși şedea şi cugeta. Rezultatul acestei acţiuni temerare se concretiză în ironicul:
„Ete scârț!”
Dar Ţonţi avea personalitate şi ţinea să şi-o afirme cât mai tranşant:
„Niciun «ete scârț». Mai subţire, da? De acu’ vorbeşti cu Ţonţi, nu cu un gândac ca orişicare altu’.”
Aş fi jurat că Dorinel s-a încruntat şi că i s-ar cam fi urcat sângele la cap:
„Te pomeneşti că acu’ oi fi şi tu deşteaptă!”
„Sunt, da”, afirmă dumneaei cu convingere. Se întoarse imediat către mine, reverențios şi cu un ton catifelat: „Sigur, nici pe departe ca Şefu’, da’ sunt şi eu un picuţ deşteaptă.”
Asta era o tipă care voia să ajungă departe. Cred că deja începuse să aibă viziunea unei cariere. Pentru început, îmi închipui că o funcţie de first assistent manager cred că era un obiectiv la îndemână. Sau îndegheară, după cum se prezenta situaţia.
„Iar eu sunt nedeştept?”, se simţi ofensat Dorinel.
„N-am zis asta”, îi răspunde în doi peri Ţonţi.
„Hei, hei! Ia terminaţi cu chestia asta! Ce v-a apucat?”, am simţit nevoia să intervin, punând cât mai grabnic capăt disputei. „Aveţi idee câți sunteți pe aici?”, am trecut rapid la altă problemă.
„Suntem mulţi”, afirmă primul întâlnit, în timp ce gândăciţa stătea în espectativă, neîncumetându-se să dea un răspuns.
„Mulţi? Ce înseamnă mulţi?”, am insistat.
S-au uitat unul la celălalt, neştiind în mod clar ce anume să-mi spună. Până la urmă, tot Dorinel se exprimă şi în această privinţă, desigur, în modul lui:
„Păi, suntem mulţi. Da’ nu chiar mulţi, mulţi!”
„O mie, două?”, am avansat eu un ordin de mărime.
Au amuţit amândoi. După vreo jumătate de minut, Dorinel întrebă timid:
„Ce-i aia o mie?”
Am încercat să-i luminez, luându-i pe departe:
„Acum câți sunteți în faţa mea?”
„Puţini. Ăăă. Adică foarte, foarte puţini”, veni răspunsul amicului.
„Sunteți doi. Unu”, am arătat spre Dorinel, „Doi”, am împuns aerul în direcţia lui Ţonţi. „Aţi înţeles”, fac eu ridicând prima labă din dreapta şi accentuând: „Unu!”, iar apoi pe cea din stânga cu acelaşi elan pedagogic: „Doi!”.
„După câteva clipe de analiză profundă, gândacul spuse vesel şi încrezător în judecata lui:
„Noi îi spunem lu’ asta dreapta, iar lu’ astalantă stânga!”
„Şi eu tot aşa. Numai că încercam acum să vă învăţ să număraţi.” Şi am luat-o, de la capăt, arătând spre fiecare în parte, terminând cu mine: „Unu, doi, trei!”
Mă priveau blocaţi. Acum Ţonţi preluă iniţiativa:
„E greu. E greu de tot cu număratu’ ăsta. Se vede că sunteți Şefu’ şi că sunteți, fuoarte, fuoarte deştept!”
„Noi nu suntem”, spuse cu o candoare senină şi dezarmantă Dorinel.
„Asta e”, am oftat.
„Şefu’, de la număratu’ ăsta mi s-a cam făcut foame. Matale nu?” zise simplu gândacul. Mi-am dat seama că, deşi mâncasem cu o oră şi ceva în urmă, mă atacase şi pe mine o senzaţie asemănătoare.
„Ba da. Unde mergem să mâncăm ceva?”
„Uite colea!” a zis Dorinel, făcându-mi semn spre sertar.
Mi-am amintit de covrigul – luam doi, pe unul îl mâncam la prima oră, celălalt... – pe care, mai mult ca sigur îl uitasem vineri acolo. Băieţii valorificau tot. Un exemplu demn de urmat dat ecologiştilor ce se zbuciumă pentru curăţenia planetei şi un consum raţional al resurselor, treabă altminteri bună. Numai că sunt unii dintre ei care ar dori să ne programeze – câte un litru de petrol şi o găletuşă de cărbuni pentru fiecare, să ajungă la toate generaţiile, chit că alea vor folosi fuziunea nucleară sau mai ştiu eu ce altă minune. Cum am mai spus, de la Pleşu citire: a se slăbi! În sfârșit!
Am pătruns în sertar. Aici se desfăşura un adevărat festin la care participau vreo douăzeci şi ceva de fârtați.
„Salut, bă, gândacilor!”, face Dorinel. Ăilalţi îi răspund monosilabic, ca să zic aşa. Amicul meu adaugă, nu fără o oarecare emfază: „Am venit cu Şefu’, bă!” Concluzionează fără nicio tranziţie, surprinzându-mă chiar şi pe mine prin încrederea sinceră şi capacitatea lui premonitorie: „De acu’, o să se schimbe multe p-acia, o să vedeţi voi. Şefu’ e de departe cel mai deştept gândac care s-a văzut vreodată...”
Pentru o clipă toate antenele s-au întors către mine. Majoritatea nu au emis nicio remarcă. Doar vreo doi, trei, au zis neutru:
„Mişto.”

În loc de scuze, scuziţe şi scuzoaie

Nici n-am apucat bine să postez primul meu text, că, hop!, m-am şi poment cu o tragere critică de mânecă. Ca să nu-i zic direct palmă peste ceafă. Dată, altminteri, cu cea mai bună intenţie, sunt sigur. Şi, în mod cert, cu politeţe şi multă îndreptăţire.
După ce am clipit mărunt, cu gura căscată, în faţa comentariului venit atât atât de rapid şi surprinzător, a trebuit să-mi iau seama şi, strângând cu obidă din fălci, să-i dau drptate criticului meu. Păi, ce fac eu p-aci? Vorbesc aiurea-n tramvai despre un bolg defunct, care n-o mai interesa azi pe nimeni? Zic că o să fac aia şi ailaltă, mai ceva ca un politician dâmboviţean în campanie electorală? Destul de puţin atractiv, trebuie să admit.
Astfel că am pus şi eu pe blog, cu timiditate şi caznă - n-am deloc talente de-astea, calculatoristice -, coperta ultimului meu roman publicat. Apoi m-am blocat. Ce să fac mai departe? Să vorbesc chiar eu despre el, nu-mi venea deloc la îndemână. În fond, o carte vorbeşte ea însăşi despre sine mult mai bine decât autorul. Adăugirile scriitorului menite să aducă limpeziri textului propriu, cam seamănă cu explicarea unui banc, după ce acesta a fost spus cu stângăcie, în timp ce ascultătorul aşteaptă în continuare poanta fără să schiţeze niciun zâmbet.
Aşa că - mda, ce să fac? - o să trebuiască să pun un fragment din cartea proaspăt tipărită, pentru ca acesta să-i dea ghes cititorului să-şi facă singur o părere şi, eventual, să-l facă curios să afle cum e totul mai departe...

vineri, 22 ianuarie 2010

Un început poticnit

Am mai avut un blog. N-a fost chiar de neluat în seamă, având şi el, bietul, niscaiva vizitatori. Dar, mai ales în anul din urmă, trebuie să recunosc că l-am lăsat în paragină. N-am să explic aici de ce, deşi o oarecare dezamăgire voi fi produs printre cei ce aveau plăcerea să mă citească. Acestora nu-mi rămâne decât să le cer scuze.Totodată, o să mă străduiesc - o, nu-i o promisiune şi cu atât mai puţin un angajament! - să-l menţin pe acesta într-o stare ceva mai vioaie. În ce măsură voi reuşi, rămâne de văzut. În ce măsură va interesa el, aici chiar şi eu am o oarecare curiozitate.
Ce o să public pe noul blog? Păi, cam tot ce am publicat şi pe cel vechi, cel la care tot fac referire, deşi, mai mult ca sigur, puţini dintre noii eventuali cititori or fi făcut cunoştinţă cu acela. Bun. Deci, ce anume o să se găsească pe aici? Nişte scrieri literare, cel mai adesea fragmente din romanele mele, povestiri, articole, precum şi un soi de eseuri pe varii teme.
Ofertă bogată, ca atare, veniţi de vă plictisiţi!