vineri, 29 aprilie 2011

Cum e la debut?

Acesta este titlul noii anchete din Dilemateca lunii mai. La ea participă zece tineri scriitori. Citind-o, am rămas pe gânduri. Iată-le:

În fond, ce este acela un debut? Potrivit dicţionarului, debutul înseamnă începutul unei activităţi, primii paşi într-o carieră sau prima lucrare a unui artist. Hm! Ştiu şi eu ce să zic? Poate că este adevărat - nu contest definiţia de dicţionar - dar parcă nu este tocmai exact. În fond, orice artist produce niscaiva lucrări până să debuteze realmente. Adică, mai precis, până când anume? Un răspuns ceva mai precis ar fi până la marea întâlnire a unei lucrări cu publicul. Desigur, nici acest răspuns nu-i suficient de clar, fiindcă publicul poate fi alcătuit din cunoscuţi, confraţi, mă rog, tot felul de oameni situaţi într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns.
În cazul scriitorului debutul se produce - zice-se - când acestuia i se publică primul text. Chestia asta se poate întâmpla fie într-un ziar, gazetă sau revistă de specialitate, sau într-o formă mai concretă şi mai impozantă, când îţi apare prima carte, fie ea un volum de proză sau o plachetă de versuri.
Paradoxal, debutul meu în artă s-a făcut în cadrul unei expoziţii colectve, pe la treizeci de ani, din postura de grafician. La evenimentul de atunci a participat un critic de artă care - am aflat mult mai târziu deoarece, nu ştiu cum s-a făcut, dar eu am ajuns pe acolo după spartul târgului (bine, ce-i drept, eu n-am cotizat la cumpărarea celor necesare, o atenţie, o măslină, nişte fursecuri şi şampanie, recunosc!) - printre multe altele a spus şi o vorbă (bună) despre lucrările mele.
Dar lucrurile astea s-au întâmplat demult, prin antichitatea târzie...
Mai nou, în domeniul lterar am făcut primul pas după frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Adică de la o vârstă de la care, în general, eşti considerat "generaţie expirată" - cum atât de plastic s-au exprimat nişte domni serioşi de la un cotidian autointitulat de calitate.
Primul meu roman, Ce nu arde putrezeşte, a fost publicat la iniţiativa unui editor extraordinar de inimos, pe banii lui - precizare deloc inutilă! -, unul care a avut chiar mai multă încredere în proza mea decât mine. A fost scos într-un tiraj minuscul - peste ani va fi un obiect de colecţie pentru bibliofili -, iar azi nici manuscrisul acestuia nu-l mai am. Oricum, n-am îndrăznit să trimit nici măcar un exemplar vreunui critic.
Am făcut-o mai târziu cu cel de-al doilea, Corăbii de fum, corăbii de lumină, publicat graţie aceluiaşi editor cu adevărat extraordinar. Sigur, acesta a avut şi un tiraj ceva mai mare, unul care a depăşit lejer suta(!). Ei, pe acesta l-am trimis mai multor redacţii, câtorva critici sau personalităţi din lumea literară. Cu o singură excepţie, consumată în nişte aprecieri exprimate însă în particular - bune măcar pentru moralul meu, carevasăzică -, iniţiativa mea nu a avut nici cel mai mic ecou.
Pe vremea aceea eram suficient de naiv ca să fac asemenea demersuri. Nu de altceva, dar cartea era şi este şi acum, o ditamai cărămida de peste şapte sute de pagini şi aproape un kilogram. Cine naiba stă să citească o asemenea monstuozitate scrisă de un anonim?
Cu toate acestea, am avut două surprize extrem de agreabile şi onorante cu Corăbiile mele, carte la care, mărturisesc, ţin în mod deosebit. Şi pe care, acum, după ce au mai trecut nişte ani, mă gândesc s-o revăd întru îmbunătăţirea ei stilistică.
Prima, în ordine cronologică, a fost să aflu că romanul meu, printr-o întâmplare pe care n-am izbutit s-o lămuresc nici până azi, a ajuns în posesia Bibliotecii Caroline din Parga. A doua, a fost s-o văd analizată de-a lungul a trei postări (!) şi apreciată pe un blog de "păreri literare" ale unuia dintre cei mai subtili şi remarcabili seniori din blogosfera românească. Sigur, din punctul de vedere al criticii oficiale este foarte puţin. Pentru mine însă a însemnat foarte mult.
Cel de-al treilea roman, Eu, gândacul, mi-a fost publicat la o editură evident mai prestigioasă, la Editura Institutul European şi într-un tiraj mai substanţial. Sigur, şi din acesta am trimis unor critici, dar şi asupra lui s-au aplecat cu aceiaşi curiozitate şi interes ca şi asupra Corăbiilor.
Îmi dau seama că n-o să fiu crezut pe cuvânt, dar n-aş vrea să-şi închipuie cineva că e vorba de postarea unui individ frustrat, unui grafoman isterizat că nu e luat în seamă de personalităţi ale criticii româneşti. Nici vorbă. E doar o simplă constatare şi spun sincer că nu conţine nici cel mai mic reproş la adresa acestora. E o simplă consemnare a unei stări de fapt şi atâta tot. Sunt pe deplin conştient că oamenii rezonează diferit chiar în faţa aceluiaşi text şi că există pe lumea asta cele mai diverse afinităţi elective. În plus, sunt pe deplin conştient că şi hazardul îşi are rolul său şi încă unul care nu-i deloc minor.
Dincolo de aceste aspecte mai cenuşii, am avut plăcerea să primesc aprecieri din partea scriitorului Şerban Tomşa care mi-a citit, ba chiar cu încântare, după cum o mărturisesşte chiar domnia sa, acest roman. La fel şi din partea primului meu critic de pe bloguri, cel care a luat atât de serios în seamă Corăbii de fum, corăbii de lumină.
Lucrurile încep oarecum să se mişte în utimul timp. De o bună primire am avut parte şi din partea domnului Alex Ştefănescu pe care l-am surpins în mod plăcut cu un alt roman de-al meu, Manuscrisul lui Titus. Pe acesta i l-am trimis, nonşalant, în formă de manuscris electronic, nu de volum celulozic, şi domnia sa - pentru mine a fost o adevărată surpriză, recunosc - l-a citit şi chiar l-a recomandat cu căldură unei edituri spre publicare.
Până la urmă, la capătul tutror acestor întâmplări, dincolo de cele trei romane publicate, constat că n-am debutat cu adevărat în literatură niciodată. N-am avut parte de lansări de carte unde lumea se înghesuie la autografe, cu critici care să mă promoveze onest, cu confraţi care să mă elogieze cu sinceritate, şi nici măcar cu nişte amărâte de fursecuri şi-o şampanie. Ştiu doar că am scris cu pasiune şi cu o încăpăţânare vrednică, poate, de o cauză mai bună. Cum însă nu am găsit alta care să mă bucure mai mult, o urmez tot pe aceasta.

O surpriză îmi vine tot dinspre Eu, gândacul. Umblă vorba prin târg că foarte curând se va face o lectură publică din gândăcime undeva, printr-un club vestit prin ale sale veleităţi culturale din Centrul Istoric al Bucureştilor. Eveniment ce este posibil graţie străduinţelor domnului Liviu Drugă, cel căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
Poate că ăsta va fi fost să fie debutul meu în ale literaturii...

joi, 21 aprilie 2011

O neaşteptată satisfacţie şi o timidă propunere

Am deschis televizorul chiar când domnul Sorin Ovidiu Vântu îi povestea domului Ghiţă, cu mândrie, despre trecutul dumnealui de bărbat adevărat, cu puşcărie la bază. Şi am fost plăcut impresionat, simţindu-mă, pe undeva, răzbunat. De ce?
Fiindcă odată nişte cititori cu o viziune critică mai aspră mi-au spus că se îndoiesc că anumite personaje din romanele mele pot vorbi în halul în care vorbesc, argumentând că respectivele personaje nu erau oameni de joasă extracţie (sic!), ci ditamai oamenii serioşi, stâlpi ai societăţii, nu alta. "Limbajul nu corespunde poziţiei sociale pe care o deţin", susţineau ei sus şi tare.
Explicam atunci că stâlpii ăştia ai societăţii de pe la noi cam aşa vorbesc, mai ales în particular, când nu-i televizează nimeni. Iar când spuneam asta, mă refeream la experienţele mele directe, auzite şi văzute de mine, nu la chestiuni povestite de cine ştie ce cârcotaşi. În plus, aş zice eu acum, când iată am o exemplară dovadă, printre cei mai mediatizaţi oameni de pe la noi se disting imediat trei bărbaţi vajnici, care au trecut oleacă prin puşcărie, însusindu-şi deci şi limbajul metaforic şi proteic al acesteia.
Convorbirea dintre cele două mari personalităţi, SOV şi Ghiţă, - unul patron de media, iar celălalt manager al firmei celui dintâi -, după umila mea părere, ar trebui să fie introdusă în manualele de limba română destinate clasei a XII-a. Şi fără bip-uri pudibonde! Ea reperezintă, fără putinţă de tăgadă, limbajul dintre doi oameni de succes ai zilelor şi patriei noastre. Adică - ce mai încoace şi încolo! - un model viu şi veridic pentru tânăra generaţie.
Ce emisiuni culturale, ce atâta şcoală, cărţi şi sclifoseli? A venit timpul să renunţăm la aceste prejudecăţi vetuste. În societatea românească s-au afirmat noi valori, noi etaloane pentru un popor care, la o adică, trebuie musai să se modernizeze în spiritul novator al celor două mari focare de cultură Golden Blitz şi Bamboo.
Ca atare, aş sugera Academiei Române - e doar o sugestie, îmi dau seama că nu am calitatea de a face recomandări acestui for - ca domul Sorin Ovidiu Vântu să fie făcut membru plin al respectivei instituţii.

Apropo! Ştiţi cumva de câţi ani n-a mai fost ales academician în România cineva care să fie scriitor sau lingvist? Ei bine, în spiritul reformării societăţii noastre, SOV poate ţine loc şi de una şi de alta!

vineri, 15 aprilie 2011

Propunere vizând îmbunătăţirea referendumului pentru Bucureşti

Referendumul care să răspundă unei singure întrebări clare este o chestie depăşită şi jenantă. Doamna Udrea, care e cu mult mai bine pusă la punct cu chestiunile de modă decât imensa majoritate a concetăţenilor dumisale, a propus un referendum care să conţină şapte întrebări, unele capcană, altele de sondare a opiniei publice, aşa cum se găsesc în mult îndrăgitele chestionare din tabloide.
Acum, problema se pune de ce doar şapte întrebări şi nu şaptezeci şi şapte? Sigur, poate că-i vorba de o economie de cerneală tipografică şi de hârtie. Oricum, pentru a demonstra o mai largă deschidere faţă de bucureşteni şi problemele lor, propun adăugarea unui nou set de întrebări la referendumul-chestionar. În plus, pe lângă desuetele posibile răspunsuri "da" sau "nu", propun să se aduge alte două căsuţe, menite să nuanţeze mai bine opţiunile votanţilor, iar acestea să fie "cam aşa" şi "oarecum". Bine, s-ar putea suplimenta şi cu "naşpa" şi "cool". Iar acum iată noile întrebări propuse de mine şi care ar trebui neapărat adăugate celorlalte, deja existente:

1. Preferaţi ca o friptură bună să fie mai în sânge?
2. Legile termodinamicii afectează grav centralele termice. Consideraţi că ar trebui modificate?
3. Consideraţi că pisicilor vagaboante (comunitare), veveriţelor, aricilor, ba chiar şi şobolanilor ar fi bine să li se monteze crotalii*, pentru ca să nu existe discriminare între toate acestea şi câini?
4. Există semeni întru raţiune în spaţiu?
5. Nu găsiţi că e bizar faptul că un miriapod, deşi are atâtea picioare, nu se împiedică niciodată?
6. Găsiţi că e normal ca trotuarele să nu aibă borduri decât pe o singură latură?
7. Genţile Hermes sunt mai şic decât Vouitton?

* crotaliile sunt acei cerceluşi drăguţi, care vor fi mereu în trend, meniţi a identifica căţeii comunitari sterilizaţi şi animăluţele în general.

joi, 14 aprilie 2011

Un critic şi ale sale crezuri

În fiecare număr, în revista Dilemateca are loc câte o dezbatere pe anumite teme la care sunt invitate să răspundă diverse personalităţi din lumea noastră culturală. Luna aceasta au fost invitaţi criticii. Lor le-a fost pusă întrebarea: de ce lansează criticii cărţi? Nu comentez dacă tema este una de mare interes sau, dimpotrivă, este o falsă temă de dezbatere. Opiniile şi aici sunt împărţite.
S-au dat răspunsuri la temă - cam unitate în diversitate -, iar intervievaţii şi-au spus părerea, atingând şi alte subiecte, după voia şi verva fiecăruia. Unul dintre cele mai lungi şi mai "fuck the cool" răspunsuri a fost al domnului Costi Rogozanu. Cel mai bine este însă să-l las pe distinsul critic să se exprime:
"Dar văd în acelaşi timp că, aşa cum e alcătuită lumea de azi, loc pentru intransigenţă etică în lumea artistică nu prea mai e. Eu am făcut inclusiv "PR" atunci când am crezut că merită să las orice reţinere teoretică, de gust, critică, etc., ca să susţin un om sau o acţiune. Şi o să-l dau de exemplu pe Dan Sociu (deşi mai am şi altele, poate cele mai dragi mie), citat la începutul anchetei. Nu e un scriitor care să mă convingă în stil clasic: prin asta înţeleg să produci un text bun, rotund, care să mă determine să-l laud într-o cronică. Dimpotrivă, Sociu a înţeles noua realitate, noua sensibilitate, face parte din gama aia rară de artişti care ar trebui plătiţi, citiţi, susţinuţi pentru că există şi atât. Am prins şi feeling-ul ăsta ciudat cu sintagma "textul a murit". Sociu este exact sacriitorul care nu se poate dezvolata normal, care nu poate produce tipic "de manual", dar care e tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va şi veni la un moment dat. De aceea am fost cu plăcere "să-l lansez" - ba i-aş face şi PR dacă aş şti, ba i-aş cumpăra şi publicitate pe magazionul Unirea dacă aş avea bani. Nu aş face un gest de critic? Mi se rupe."

Poate că-i cam lung citatul, dar eu zic că-i foarte, foarte interesant. Pe mine unul m-a zguduit amarnic. Să mă explic.
Întotdeauna am crezut că nu poţi judeca un text literar decât prin prisma esteticii lui, înainte de orice. Întotdeauna am crezut că un text valabil sub raport literar este unul viu, bun (în sensul calităţii) şi rotund (în sensul unei arhitecturi bine gândite şi puse în operă). Aflasem - până şi eu - că s-ar fi speculat pe vremuri cum că "autorul a murit". Ei bine, se pare că acum şi textul şi-a dat obştescul sfârşit. Problema care se pune în cazul ăsta este simplă: atunci ce naiba i-a mai rămas bietului lector de citit?
Nu am nimic împotriva acestui critic, nu-l cunosc, nu i-am trimis niciodată vreun text de-al meu şi nici nu am beneficiat de vreo recenzie din partea sa. Aşa cum n-am absolut nimic nici împotriva scriitorului Dan Sociu. Numai că tocmai despre el ne vorbeşte criticul cu atâta pasiune, luându-l de model şi expunându-şi astfel opţiunile sale literare. Ceea ce se înţelege din aceste afirmaţii este că dumnealui îi plac scriitorii care sunt talente de viitor, dar care mor tinere speranţe, fiind însă elogiaţi de critic pentru că sunt"tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va veni la un moment dat". Acum, deh, dacă o fi şi-o fi să fie, bine, dacă nu, nu! Ce-i vreo supărare? (Am repetat citatul fiindcă prea-i frumos!)
Bine, nici cu intransigenţa etică n-am înţeles ce e prin literatură. Cel puţin în ziua de azi, că pe timpul lui Stalin am văzut prea bine ce anume va să zică aceasta.
Realizez că am cam multe nelămuriri şi ar trebui poate să fiu ceva mai rezervat, măcar în calitatea mea de autor, deşi nu acuz pe nimeni de nimic. Însă ştiu că oricum distinsului domn Rogozanu i se rupe.

miercuri, 6 aprilie 2011

România - file de poveste

A fost odată ca niciodată o ţară în care trăia un oarecare Ismail. Acesta obişnuia să se plimbe la ore mici - 5 1/2, mai precis - împreună cu un viezure, pe strada Arionoaiei. Dumnealui primea şi audienţe, dar numai pe culmea dealului, lângă pepiniera de viezuri ce-o avea. Sute de solicitatori de diverse chestiuni erau introduşi sub un abajur uriaş, fiind obligaţi să clocească acolo patru ouă.
Tot el avea şi un amic numit Turnavitu, de mai joasă extracţie, care-i servea ca salam şi ca ajutor în această ocupaţiune de folos obştesc. Sigur, acest Turnavitu mai funcţiona şi ca şambelan la viezuri şi, pe deasupra, îl mai şi măgulea pe Ismail pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i totodată prosperitate şi fericire. Ceea ce, să recunoaştem, nu era puţin lucru.
La fel de adevărat este că Turnavitu pleca la o dată pe an într-o călătorie în insulele Majorca şi Minorca, unde spâzura o şopârlă de clanţa uşii căpităniei, după care se întorcea în patrie. Din aceste călătorii i s-a şi tras nenorocirea, atât lui, cât şi prietenului şi protectorului său, pe care, din prea mare dramatism, n-o mai rezum aici pentru a nu stârni suferinţe sufleteşti persoanelor sensibile.

Pe de altă parte, mai nou, există o ţară unde o femeie de 41 de ani a fost internată într-un spital acuzând dureri mari de pântec şi o stare generală proastă. Fiind dumneaei mai plinuţă, i-a făcut o aşa impresie medicului care a studiat-o în amănunţime, un artist de bună seamă, încât acesta i-a spus că are o uriaşă tumoră abdominală.
Stând acea doamnă în acel spital şi simţindu-se, în mod bizar, tot mai rău, un alt medic i-a dat o veste îmbucurătoare, spunându-i că are pietre la rinchi, veste ce fireşte că a înveselit-o nespus.
Astfel, după un alt timp scurs cu impardonabilă şi implacabilă iuţeală, femeia aceea s-a retras cu discreţie într-o toaletă, unde a şi născut un băieţel voinic, de vreo cinci kilograme şi jumătate - adică iarăşi fix 5 1/2. Măsură pe care o regăsim uimitor şi în cealaltă poveste.
În timpul acesta, nişte cetăţeni însărcinaţi şi dânşii, dar cu dificila reformă a statului, luau cearşafurile de sub nişte muribunzi extrem de încăpăţânaţi dintr-un alt spital, de boli terminale. De asemenea, aceiaşi oameni responsabili, luau şi saltelele de sub aceiaşi exasperanţi bolnavi. După care le-au oprit, fireşte, şi apa, urmând să le întrerupă, la fel de responsabil, şi curentul electric. Cu toate acestea, deşi dezafectat într-un termen record, spitalul nu a fost încă demolat. Încă...

Prima poveste a fost plăsmuită de un maestru al absurdului numit Urmuz. Cea de-a doua nu este nicidecum o plăsmuire, ci o banală realitate petrecută într-o ţară membră a Uniunii Europene, ţară frumoasă, civilizată, cu oameni harnici şi buni, condusă de nişte înţelepţi destoinici, plini de onestitate şi clarviziune.

Şi, vorba unui poet, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus România.


vineri, 1 aprilie 2011

Nevricale de primăvară în lumea literară

Dacă răsfoieşti revistele literare sau parcurgi rubricile de acelaşi gen din alte gazete, nu se poate să nu remarci o acutizare a dării la gioale între confraţi. Fie că sunt scriitori, fie că sunt critici, lumea e cuprinsă de învolburare şi fierbe mai ceva ca mustul toamna.
O parte din supărări provine chiar din iarnă, când domnul Nicolae Manolescu a propus o dezbatere asupra criticii, dar venind în primul rând din partea celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei, adică susţinută de poeţi, prozatori, dramaturgi, adică de scriitori în general. Urmarea a fost articolul domnului Cimpoieşu, sau şi mai dur, cel al domnului Komartin, ca să vorbim doar de vârfurile de lance ale acestei ofensive. A urmat o contraofensivă la baionetă din partea unora dintre criticii vizaţi de cei doi scriitori, iar ecourile acestei dispute reverberează puternic şi azi. Evident, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu a greşit vreo dată cu ceva şi fiecare este dispus să moară cu dreptatea în mâna lui, cum se zice pe la noi. Nu adâncesc acum discuţia pe această temă, însă o semnalez.
Apoi a urmat mediatizatul caz Groşan. Eu unul nu m-am grăbit cu invectivele, ba chiar dimpotrivă, am fost rezervat, neavând acces la dosarul acestuia. În plus, îl simpatizam pe autor, măcar prin prisma celor scrise de domnia sa, inclusiv în vremurile în care-ţi trebuia curaj ca să scrii despre epopeea lui Stejeran şi a robotului Dromiket.
Această simpatie a făcut loc unei dezamăgiri consistente atunci când am citit delaţiunile cel puţin jenante pe care autorul le-a făcut la adresa propriilor lui colegi şi a unuia dintre conferenţiari. Delaţiuni care au avut efecte negative - nu ştiu cât grave, dar au au avut fără îndoială - asupra vieţii celor încondeiaţi - încondeiere făcută, aş zice, chiar cu voluptate pe alocuri. O dezamăgire asemănătoare răzbate şi din articolul scris de domnul Manolescu, cel care a decis publicarea dosarului de turnător al lui Groşan în revista pe care o conduce.
Directorul României literare a fost însă atacat după aceea furibund, vreo trei săptămâni la rând, de domnul Ştefan Agopian în rubrica pe care domnia sa o are la Caţavencu, acolo unde este coleg de redacţie cu doveditul delator Groşan. Articolele publicistului au ridicat cu fiecare număr al revistei ştacheta ironiei şi a acuzaţiilor. Până într-atât încât redactorul de la Caţavencu a ajuns să-l acuze, nu tocmai voalat, pe Manolescu de similarităţi în ale turnătoriei cu nimic mai breze decât ale amicului şi colegului Groşan. Evident că asta l-a scos din răbdări pe criticul Manolescu. N-am să rezum aici întreaga reacţie a acestuia din articolul scris în ultimul număr al României literare. Am să mă limitez la un citat, fără să adaug niciun alt comentariu: "Al treilea client al rubricii (Prostologhikon) este un talentat, deşi minor, romancier, Ştefan Agopian, dacă vă amintiţi de canditura lui la preşedinţia USR, care, în loc să-şi încheie un promiţător roman, intitulat Fric, şi-a făcut din persoana mea o preocupare constantă, pe care nu cutez să o numesc obsesie".
Că tot este în spiritul titlului acestei postări, precizez că primul client al numitei rubrici propuse de domnul Manolescu este un poet nemuţumit. (Pe al doilea n-are rost nici măcar să-l amintesc.) Poetul, adică Vlad Neagoe, onorabil membru al USR, şi-a trimis spre publicare în revista România literară un grupaj de poezii. Omul a fost refuzat pentru lipsa de valoare a textelor, după cum afirmă criticul. Urmarea a fost un e-mail în care cel respins îi înjura ca la uşa cortului, scos din minţi, atât pe Gabriel Chifu, secretar de redacţie, cât şi pe Nicolae Manolescu - în mod democratic însă nu tocmai liric.
Cum însă nu-i bine să ne închipuim că numai noi avem monopol asupra nevricalelor literare, să poposim un pic în însorita Italie. Aici, doamna profesoară de teologie Lucetta Scaraffia a declanşat o aprigă campanie în ziarul Sfântului Scaun, L'Oservatore romano, împotriva lui Umberto Eco şi a romanului său, Cimitirul din Praga. Sigur, femeie fină, doamna profesoară de teologie nu l-a înjurat birjăreşte pe Eco. L-a acuzat doar de antisemitism... Chestie cu care o mulţime de alţi oameni indignaţi s-a solidarizat mintenaş. Iar campania aceasta se bazează în principal pe următoarea teză: Personajul principal al romanului, Simone Simonini, este un tip relativ simpatic (mie mi s-a părut un tip cu grave probleme psihice, mustind de ură, căruia nu i-am găsit nicio latură simpatică, dar mă rog, gusturi şi gusturi...). Iar cititorii "ar putea să cedeze farmecului acestui falsificator antisemit" şi să ia chiar de bune minciunile sau insultele debitate de acesta la adresa evreilor. (Simonini spune destule şi pe seama clerului roman, de exemplu, ba încă nişte chestiuni deloc măgulitoare la adresa multor înalţi prelaţi ai Bisericii Catolice, asta aşa, ca să folosesc un eufemism...)
În cele din urmă, Eco le-a răspuns tuturor explicând că părerile, ideile, convingerile şi acţiunile unui personaj, fie el şi principal, n-au nicio legătură cu cele pe care le-ar nutri autorul cărţii respective,ba chiar dimpotrivăl. În plus, scriitorul le-a atras atenţia că este vorba despre un roman, adică despre o operă de ficţiune, nu una care se vrea o lucrare ştiinţifică. Cu toate acestea, detractorii nu se lasă convinşi cu niciun chip. Poate o să trăim s-o vedem şi pe-asta: Umberto Eco chemat în judecată pentru a da seamă de faptele şi vorbele sinistrului personaj Simonini...

Închei amintind cuvintele înţeleptei tanti Lizica, o femeie care vindea covrigi pe Academiei, lângă aşa-zisele coloane, prin anii '80: "Ei, mă, mamă, multă lume necăjită, ce să-i faci?".