luni, 28 iunie 2010

Mici comentarii

Teleportarea
Cu ocazia fericitului eveniment din 8 iunie, respectiv teleportarea cuantică, a apărut şi un proaspăt sosit neologism în limba română: entanglare. Să ne trăiască! Până una-alta, ia neamule, electronu' entanglat, că e cool, e superbeton!
La anunţurile astea făcute de cercetătorii chinezi eu mă uit cu destulă circumspecţie. Şi asta nu fiindcă aş avea anumite umori negative faţă de marele popor asiatic ci fiindcă îmi mai amintesc de o altă veste triumfătoare. Acum nişte ani, tot ei izbutiseră şi fuziunea nucleară "la rece". Un rus, un indian şi un pakistanez parcă, sau iranian, nu-mi mai amintesc precis, au susţinut că şi ei erau pe aproape cu cercetările de izbânzile din domeniu ale chinezilor. Majoritatea savanţilor din celelalte ţări însă au zâmbit şi au cerut dovezi, că de!, asta-i ştiinţa, iar chinezii au dat din colţ în colţ şi, după nişte luni bune, au zis că n-au mai reuşit să repete minunea. Susţinătorii ceilalţi - care mai aveau şi ei doar un picuţ până să ajungă la rezultate similare în descoperirea "fuziunii reci" - s-au dat la fund de tot şi au tăcut ca peştii. Să mai aşteptăm, deci, să se coacă şi teleportarea asta care, oricum, pare altceva decât teleportarea din Star Trek. De visat, sigur, nu poate să ne împiedice nimeni, iar un joc de glezne pentru neuroni, sub forma unui exerciţiu de imaginaţie, e cât se poate de util.

*

Trâmbiţele adormirii
Vuvuzelele, cu bâzâitul lor continuu, mi se par de o monotonie enervantă care nu poate fi egalată decât de jocul unora dintre participantele de la acest campionat mondial. Niciun grup de suporteri, cât de mare ar fi, nu se particularizează în vreun fel şi nu reuşeşte să-şi transmită susţinerea către propria-i echipă prin suflatul cu sârg în aceste sinistroşenii. Pe undeva, această invenţie are rolul de a fi corectă politic, nediscriminatorie pentru nimeni. În fond, bâzâitul emis în continuu nu ştii dacă e pro sau contra unei echipe ori a alteia, fiind până la urmă un soi de zgomot alb al tribunei. Un zgomot alb care te spală pe creieri, o chestie care nu limpezeşte ceva, ci face totul şi mai confuz. Eu unul sper că e o modă care nu va prinde. Prefer cântecele suporterilor, oftatul sau explozia de bucurie a tribunei ce palpită la fazele jocului. Monocorda trâmbiţa-vuvuzea omoară spectacolul fotbalistic, dar rotunjeşte probabil veniturile aduse de panoplia suvenirurilor unui campionat mondial. Probabil că, pe criza asta, e singura ei raţiune de a exista. Sper - cu toată sinceritatea - să aibă parte cât mai rapid de funeralii şi să fie cât mai grabnic uitată.

*

Librăriile
Librăriile mor încetişor şi discret, fără zbateri patetice. Mişcarea asta se vede mai clar în micile oraşe, dar şi în Bucureşti unde, cu unele excepţii, librăriile de abia îşi mai trag sufletul. Fenomenul e în contratimp cu tendinţa mondială de creştere a numărului de cititori. A existat şi în Occident un fenomen asemănător prin anii 80, până la jumătatea anilor 90. Dar nu atât de dramatic ca la noi prin amploare şi nepăsare.
În acelaşi timp, trebuie recunoscut faptul că există şi alte similarităţi cu Occidentul în ceea ce priveşte fenomenul dispariţiei librăriilor. Şi la ei - în Europa de Vest şi în America de Nord - micile librării au tras obloanele în favoarea marilor magazine de carte organizate după reţeta de succes a marilor lanţuri comerciale. La noi, singura chestie - după câte ştiu eu - de genul ăsta e reţeaua Diverta. Sigur, departe de mărimea, diversitatea şi nu în ultimul rând stilul şi calitatea spaţiilor oferite potenţialului cititor-cumpărător occidental. Iar în afară de reţelele de librării, vesticii mai au şi bibliotecile, precum şi multe alte acţiuni de propagare a literaturii prin mijloace specifice care la noi abia dacă sunt în faza de pionerat. Despre acestea nu mă încumet încă să vorbesc, subiectul acesta necesitând poate un articol care să le fie special dedicat.
O să mai fac totuşi o remarcă la care ţin în mod deosbit şi care mi se pare a fi un simptom destul de grav al stării în care ne aflăm aici, în patria noastră dragă. Ştiu cu siguranţă că destui adolescenţi din generaţia celor de 15-17 ani consideră că a te duce cu o carte cadou de ziua cuiva e o chestie absolut jenantă. Întrebaţi-i pe tinerii din jur şi o să rămâneţi uimiţi. Iar asta e valabil şi pentru cei care, copii fiind la 12,13 ba chiar 14 ani, încă mai citeau. Intrarea în liceu reprezintă, aparent paradoxal, un prag al despărţirii hotărâte de carte. Nu dramatizez şi nu spun că toată lumea e la fel, dar presiunea constantă a unei anumite tendinţe toxice cam asta e. Ar fi foarte, foarte interesant de făcut un studiu sociologic serios în această direcţie - că sondajele de opinii politice or fi ele bănoase, dar nu-s nici pe departe atât de pline de învăţăminte pe cât ar fi acesta. De fapt, dacă le-ai analiza serios, orientările politice de azi sunt tocmai consecinţa unei opacizări intelectuale - poate e cam dur spus , dar nu mă pricep s-o afirm mai eufemistic - cu care ne-am procopsit tocmai prin lipsa de efort intelectual, prin lenea aproape generală a unei mari părţi a populaţiei de a gândi fiecare cu capul său, generată de ani şi ani de surogate spirituale, de emisiuni tâmpite şi de discreditare aproape programatică a culturii. Mitul celebrităţii câştigate peste noapte prin nerozii emise pe ecran sau în tabloide, în dauna valorii unor opere ce necesită ani de muncă şi de exersare a talentului au efecte teribile. Iar maximul lor de toxicitate cred că încă nu a fost atins. Ce am semănat, aia culegem. Societatea , din fericire, este dinamică, corpul social fiind viu. Dar nu mai viu decât indivizii care îl alcătuiesc.
În plus, privind optimist, România nu este un sistem închis, ci branşat la o lume care are tendinţe mai raţionale şi mai naturale de prezervare şi continuă îmbogăţire a resurselor umane de care dispune. O capacană e însă şi aici, iar aceasta se va vedea tot mai clar în domeniile de vârf, inclusiv în domeniile de creaţie. Capcana e că inteligenţa şi talentul real sunt mult mai fluide şi, ca atare, tind să se înalţe spre medii mai rafinate, căutându-şi locul printre esenţe de acelaşi tip nobil. În timp ce noi riscăm să cam rămânem cu boasca...

*

Întoacerea literaturii
Bun. Din tot ce am spus în paragraful de mai sus să nu se înţeleagă că că mă altur şi eu corului celor care deplâng iminenta dispariţie a literaturii, a cititului şi a poveştii. Sunt convins - da, da, sunt chiar convins! - că în curând cartea/povestea/romanul îşi va lua revanşa. Şi încă cu vârf şi îndesat. Că o vor face sub o altă formă decât sub cea "clasică", a paralelipipedului de celuloză, e destul de probabil. Că o vor face mult mai seducător, cuprinzând o diversitate de înfăţişări şi că toate acestea vor convieţui un timp, nici asta nu mi se pare imposibil. Totodată cred că lumea românească va redescoperi magia cititului poveştii. Nu neg câtuşi de puţin valoarea filmului - în fond e o altă modalitate de a spune o poveste. Şi nici nu o socotesc o artă mai impură, mai puţin artă. Numai că filmul are alt ritm, iar povestea cinematografică se structurează altfel, fiind constrânsă, tocmai de imagine şi de regie, la un anumit concret. Iar acest tip de concret audio-vizual are un suport mediatic absolut colosal, dându-i un caracter copleşitor de masă. Dar...
Acelaşi autor poate fi citit de milioane de lectori în tot atâtea feluri, în tot atâtea chei de receptare specifice fiecăruia. Personajele unei cărţi au înfăţişarea pe care fiecare cititor le-o dă în mintea lui, dar după portativul livresc al scriitorului, sub bagheta, orchestraţia şi sugestiile interpretative ale autorului. În aceste condiţii, cititorul rămâne unicul şi irepetabilul interpret, ceea ce, în tumultul culturii de larg şi uniform consum, e deja un lux. Luxul de a fi tu însuţi citind o poveste pe care o descoperi ca fiind scrisă pentru tine. Cetăţeanul Bloom are tot atâtea feţe pe câţi cititori are Ulise, romanul în care personajul locuieşte. La fel ca şi Jean Valejan sau Elana din Troia. Din cauza asta, orice ecranizare a Mizerabililor, oricât de izbutită ar fi, parcă nu ne satisface pe deplin pe noi, cei care am citit cartea. Pe ceilalţi da, dar aceştia au pierdut o lume mult mai bogată, mult mai nuanţată şi mai "a noastră". Acesta e secretul inefabilului succes al poveştii/romanului/cărţii citite în ritmul propriu fiecăruia dintre lectori, iar nu turnate în tiparul imaginii şi decupajului stabilit de un regizor, oricât de genial ar fi acesta. Iar în valoarea şi perenitatea acestui succes eu cred, indiferent de fluxul sau refluxul inerentelor mode şi tendinţe ale vremurilor, mai aspre sau mai line, pe care le traversăm.

*

Un necesar P.S.
Mulţumiri, în închiere, domnului Liviu Drugă, pentru incitantele sale "Uimiri", cele care m-au determinat să-mi dau şi eu cu părerea pe aici.

vineri, 25 iunie 2010

Fragment din romanul în curs

Abia trecuse de miezul nopţii. Citeam ultimele pagini din eseul lui Titus şi tocmai îmi pusesem a doua cană de cafea. De undeva, dinspre lac, începu, nitam-nisam, o lălăială crâncenă. Nu distingeam cuvintele, iar linia melodică era destul de confuză. Cu toate astea, intuiam cine se produce atât de liric. Era Rusoaica, sau Ciomboaica. Probabil c-o luase iar pe ulei, ceea ce n-ar fi fost câtuşi de puţin surprinzător.

Ciomboaica era întradevăr cineva. Ea nebuna satului. În prezent era nebuna satului, iar pe vremuri fusese contabila-şefă a cooperativei. Deci şi pe atunci fusese cineva. Era o tipă bine, descurcăreaţă foc şi fată de viaţă. Îşi făcuse gospodărie întocmită – fusese printre primii care avusese televizor color şi Dacie 1300 – şi se drăgostise cam cu toţi cei aflaţi în protipendada comunei, indiferent că fusese vorba de părintele cel nou sau că fusese vorba de unul de la judeţeana de partid. Avea un soţ bătrân, beţiv şi putoare. Ca atare, părea destul de îndreptăţită să fie mai zburdalnică. Partea masculină a localnicilor accepta ideea, cea feminină mai greu. Oricum, după ce înnebunise, toţi deveniseră mai ponderaţi în sentimentele lor. Femeile o iertaseră fiindcă se îmbolnăvise şi-şi ziceau că nu mai constituia vreo ameninţare pentru căminele lor conjugale, iar bărbaţii constataseră că era ea cam dusă cu capul, dar avea o ţinere de minte de speriat. În plus, baba se ţinea bine, mult mai bine decât babele lor... Oricum, fie dintr-o pricină, fie din cealaltă, o lăsau în boii ei decât să o supere. Pe deasupra, spre invidia multora, femeia se descurca sfidător de bine, dincolo de bizareriile ei. Iar invidia acelora era un aliment foarte priincios pentru madam Tatiana, cum îi spuneau simpatizanţii

Se apropia cântând – vorba vine – cât o ţineau plămânii. Şi o ţineau ceva, nu glumă. Lache mârâi nervos, iar părul de pe ceafă i se zbârli. Se puse războinic în capul oaselor şi începu să hămăie sictirit. Am încercat să-l liniştesc, dar nu se lăsa convins cu uşurinţă. Când Ciomboaica apăru pe cărăruia dintre porumbişti, Lache ţâşni, surprinzându-mă şi pe mine prin impetuozitatea lui căţelească. Chiar m-am speriat că nebunul ar putea să o muşte pe femeie, turbat cum era. Dar Rusoaicăi nici că-i păsa de el, aşa transpusă cum era de melopee. Continua să lălăie Summer time, cu o cană metalică pusă oblic peste gură, instrument cu care îşi modula producţia vocală, cam în acelaşi fel în care procedează sarzii şi corsicanii când îşi cântă melodiile lor tradiţionale. Sigur, mediteraneenii despre care vorbesc nu fac treaba asta uzând de căni, ci de palme, dar Ciomboaica se vădea a fi mai inventivă. În plus, cana aia de tinichea o însoţea mereu. Cu ea de gât se întorsese din spitalul de nebuni, atârnată peste piept ca o amuletă. Coborâse cu maiestate de regină din ambulanţă, chiar în faţa Primăriei, întinzându-i şoferului o hârtie de cincizeci, acordându-i după aceea privilegiul de a-i săruta mâna. Ceea ce bărbatul, aplicând într-o variantă particulară româneasca zicere „pupă-i în bot şi papă-i tot”, se şi grăbi să facă. Ciomboaica le zâmbise tuturor celor aflaţi în piaţeta centrală a localităţii şi spuse doar atât:

„M-am întors, băi, ţăranilor!”

Vreo trei zile după aceea, Rusoaica muncise încontinuu prin casă şi prin curte, punând totul la punct. Făcuse curăţenie, spălase geamurile, vopsise tocăria, uşile şi gardul. Vecinii – şi nu numai – se uitau crucindu-se. În a patra zi, în timp ce toţi moşii şi toate babele băteau step prin faţa porţilor cu ochii după poştaş, Ciomboaiaca ieşise îmbrăcată elegant şi plecase la oraş. Evident, tot cu cana aia de gât. Nea Fane, factorul, le explicase ălorlalţi că Rusoaica îşi pusese pensia în cont şi şi-o lua pe card, de la bancă. O spusese cu obidă, fiindcă toată lumea ştia că madam Tatiana – Ciomboaica adică – era o femeie culantă.

Se întorsese câteva ceasuri bune după prânz, vopsită şi coafată modern, machiată şi înţolită cu haine noi. Sigur, cu cana tot la gât, dar prinsă de data asta cu un lanţ zăngănitor din argint.

Nea Udilă, care fusese primar din partea P.S.D.-ului vreo cincisprezece ani şi-şi ridicase în timpul ăsta ditamai căsăoiul, îi aruncase nişte ocheade straşnice, plescăind gros, cu subînţeles. Colegii de pahar îl susţinură, holbându-se la ea şi dându-şi coate. Şi n-o făceau cu ironie, ci cu un interes cât se poate de manifest. Asfel încât nea Udilă găsi c-ar fi foarte nimerit să-i zică femeii una d-aia mai cu substrat:

- De unde vii tu, aşa pempantă şi pamficoasă?

- Am fost la Bucureşti, să mă rezoolv cu nişte chestii...

- Păi, ce nevoie era să te duci la Bucureşti, că puteam să te rezolv şi io, acia, la noi, zise cu buzele suflecate până-n gingii bărbatul.

- Ce să rezolvi tu, mă, Udilă? Că nici şireturile nu mai eşti în stare să ţi le legi singur, numa’ burta-i de tine! Burta, guşa şi chelia, al’ceva nimic.

- Ia uite la ea!? Ce-ai fă, nebuno, eşti tare-n gură!?, se oţârî fostul primar.

- Bineînţeles. Mai tare că tine, băi, puţică.

- Îl faci pă dom’ Udilă puţică, bă?, se băgă şi Antonel, cumătru cu fostul primar.

- Nu-l fac io, Antonele, mamă. Aşa e el de la natură. Da’ ce te bagi tu în vorba noastră? S-a încins tărâţa-n tine şi ai glume cu mine, sau ce?

Toţi cei patru bărbaţi se făcuseră roşii la faţă, iar restul consumatorilor, mai ales simpatizanţii P.D.L. de la terasa lui Mihăiţă, băsist de frunte şi de mare succes – îşi făcuse şi el un căsoi ca Udilă, dar mai nou –, se amuzau copios pe seama lor zicându-le:

- Na, bă, dacă v-aţi pus cu Ciomboaiaca!

- Are noroc că-i femeie, mârâi Antonel lovit în amorul propriu şi dându-se galanton nevoie mare. Dar nebuna de Tatiana ripostă în forţă:

- Băi, fraiere, io am fost şi sunt femeie, da’ tu să dea dracii dac-ai fost vreodată bărbat. Le-ai povestit ăstora cum îţi băgai un cocean în buzunar cân’ dansai bluz lipit la balurile tovărăşeşti de 23 August şi de 1 Mai?

Se adresă apoi întregii asistenţe:

- Şi ţineţi cont, pe vremea aia era şi el flăcău, nu izmană pe sobă, ca azi. Adăugă cu un soi de milă: Da’ amărât îl ştiu dintotdeauna.

Patronul şi restul clientelei erau pe jos de râs. Dar Rusoaica nu se potoli şi se duse la tejghea, trântindu-i lui Mihăiţă o bancnotă de cinci lei în faţă, în timp ce-i zicea:

- Pune-le, bre, şi lor la staţie „Puşca şi cureaua lată”, imnu’ impotenţilor. Că atât le-a rămas şi lu’ necăjiţii ăştia: să bea şi să trăiască din amintiri.

Apoi a plecat în strigătetele entuziaste ale publicului consumator.

miercuri, 16 iunie 2010

Bloomsday

Astăzi, 16 iunie, e Bloomsday, ziua internaţională a domnului Bloom. Dumnealui împlineşte 106 ani şi se ţine bine. Adevăratul său părinte este domnul James Joyce, scriitor irlandez pe care eu unul îl preţuiesc în mod deosebit.
Epicentrul acestei sărbători este oraşul Dublin, locul în care domnul Leopold Bloom s-a preumblat într-o nouă odisee care n-ar fi ţinut de fapt nici 24 de ore. Probabil că aici se vor închina, în cinstea lui şi a părintelui său, multe halbe de bere şi sumedenie de pahare de whisky. Se vor organiza şi diverse alte acţiuni de o certă, vibrantă, evident de filiaţiune culturală celtică - fie şi prin adopţie - la care vor particpa o mulţime de prieteni de metropolă ai acestui cetăţean de onoare al oraşului care, chiar dacă nu are vreun act oficial de naştere emis de primăria respectivei cetăţi, e al naibii de vârtos de viu şi trăgător de elită al nădejdii.
Domnul Bloom - deşi adevărat fulger uns cu slănină - nu este nicidecum un personaj titanic sau măcar pozitiv, dar nici unul negativ, fiind cineva nici prea-prea, nici foarte-foarte. Citez vorbele lui James Joyce dintr-o scrisoare adresată unui prieten: "Bloom? Este singurul Ulise pe care această lume îl merită". Sigur, nu-i greu de ghicit amărăciunea ascunsă în cuvintele scriitorului. N-o să o analizez tocmai eu şi tocmai azi pentru a-i desluşi resorturile şi înţelesurile. Suntem la ceas aniversar doar şi nu-i cazul să ne cadă bucuria-n scârbă! Chit că unii, de exemplu, trăiesc în mândra şi voioasa capitală a Ţării Lotofagilor.
Până la urmă, dincolo de toate, astăzi nu sărbătorim decât triumful unei poveşti. O poveste care, iată, se dovedeşte a fi o lume.
Slan leat*, cetăţeni!

* Expresie de salut irlandeză pe care nu o mai traduc, aşa cum am văzut că se poartă azi cam peste tot, fie că e vorba de engleză, germană, spaniolă, franceză, latină sau urdu. În acelaşi spirit mai adaug, citându-l iarăşi pe James Joyce (care e exonerat de obligaţia traducerii, situându-se realmente pe o poziţie privilegiată): Viszontlatasra, kedves baratom! Viszontlatosra! Asta-i în maghiară, deşi face parte tot din textul original al romanului Ulise (recunosc că-i lipsesc accentele, deşi autorul i le-a pus).

duminică, 13 iunie 2010

La Bookfest, birjar!

Ieri, după prânz, am fost la Bookfest, unde mi-a plăcut foarte mult şi foarte tare.
Asta s-a întâmplat după ce mi-am dat examenul la etologie, chestie care s-a întâmplat pe la două, când era căldura mai zăpuşitoare. Terminând eu cu psihologia animalelor, mi-am zis că ar fi cazul să trec şi la ceva mai evoluat. Aşa că am ajuns şi la celebrul târg de carte, manifestare culturală prestigioasă, adevărat eveniment artisitic de o mare ţinută care se produce anual în minunata noastră capitală europeană.
Cum pavilioanele unde este organizat mirificul eveniment sunt suficient de departe, am mers prin soare de-am înnebunit. Nu degeaba însă. De cum treci de gărduleţul uriaşei incinte expoziţionale, pe mâna stângă sunt aliniate tot felul de buticuţuri cu produse naţionale cum ar fi kurtos-colacs, bigi-bigi, rahat-lockum, turtă-dulce, ciubuce, amulete împotriva vampirilor şi a deochiului, brăţări şi coliere, numai excelente lucrări de artizanat de un bun-gust desăvârşit. Pe lângă acestea se mai găseau şi nişte alcătuiri arhitectonice foarte drăguţe, un soi de cabane miniaturale din pefeleu', în care doamne şi domni îmbrăcaţi în portul maramureşean serveau în farfuriuţe casual de plastic tradiţionala noastră mămăliguţă, preparată într-o oală mare, pusă pe un soi de primus care i-ar fi stârnit nostalgii unor Ilf şi Petrov. Mămăliguţa era însoţită de jumări, mititei şi cârnaţi de casă afumaţi. Pentru doritori era slăninuţă afumată de regiune şi pentru acasă. Era ţinută elegant sub un celofan la umbră, unde erau doar 38 de grade Celsius. Sigur, era ţinută la fereală, la fel ca şi o sumediene de brânzeturi, fiindcă la soare erau spre şaizeci. Oricum, nu era niciun pericol, muştele fiind şi ele leşinate de căldură. Probabil că marea gaşcă a bacteriilor şi fermenţii bolborositori zburdau la largul lor, dar astea micile probabil că ofereau un surplus de gust şi aromă bunătăţilor servite onoratei clientele. Sănătate curată, vorba aia!
În sfârşit, chiar în dreapta intrării la târgul de carte era o terasă unde, într-un fum gros, se pârpăleau o grămadă de mici şi şiruri de piepţi de pui pentru lumea fină.
Am intrat în miezul fiebinte (spiritual fiindcă altminteri instalaţia de aer condiţionat funcţiona, slavă Domnului) al splendidului nostru Bookfest şi aici am văzut numai minunăţii. După cum urmează, în ordinea cronoligică şi onestă a faptelor:
L-am văzut cu o ochii mei pe domnul Patriciu îmbrăcat delicios de casual, cu cămaşă de pânză topită şi nişte mocasini din piele de căprioară, de un cărămiziu intens, sută la sută originali şi hand made. Cât am fost eu acolo n-a ţinut niciun discurs, dar s-a întreţinut plin de căldură cu câţiva oameni de cultură şi cu vreo doi bodiguarzi (care s-au dus să-i păzească maşina, un automobil sport superb, scump, care avea un numărul terminat cu cu majusculele DIP).
L-am văzut cu ochii mei pe domnul Bogdan Lefter - îmbrăcat demi-casual - cum îşi lansa o carte de critică cu "şapte feţi-fumoşi şi o ileană-cosânzeană a post-modernismului românesc", după cum însuşi domnia sa ne-a explicat. Feţi-frumoşii nu mai ţin minte cine erau, dar Ileana-Cosânzeana era Herta Muler. Mie mi se pare că doamna Herta Muler (care nu a putut să vină la această importantă lansare de carte) e mai degrabă un fel de Cenuşereasa pe dos. Să mă explic. Cenuşereasa era, în timpul balului, special guest star numai până la miezul nopţii, fiindcă după aia vraja se rupea şi se întorcea la situaţia şi zdrenţele ei umile. Herta Muler e taman invers. Până să ia premiul Nobel, era onorată mai cu parcimonie, mai cu strâmbări discrete din nas. Acum, deh!, s-a schimbat kalimera...
L-am văzut cu ochii mei pe domnul Mircea Cărtărescu - îmbrăcat casual - care-l însoţea pe domnul Lefter la acel eveniment cultural şi care a şi spus câteva vorbe pline de căldură despre cartea lansată de critic.
Aceste întâmplări s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin întâmplător, când m-am întâmplat şi eu pe la standul editurii Paralela 45.
La editura Humanitas i-a fost lansat un roman domnului Radu Paraschivescu - care era, pur şi simplu, îmbrăcat -, de care mă legă multe amintiri, mai ales de pe terenul de sport al liceului. Vreau să spun tuturor, la modul cel mai sincer, că dumnealui nu numai că vorbeşte bine, insprat şi la obiect despre fotbal, dar chiar a şi jucat foarte bine fotbal, având un talent deosebit pentru această disciplină sportivă. În orice caz, mult peste media actualei naţionale a României. Din păcate pentru noi, a ales munca cu cartea, chestie deloc bănoasă şi firav prestigioasă, în loc să fi devenit şi el membru al generaţiei de aur de fotbalişti. Şi azi rămân la părerea că dacă ar fi fost dumnealui în echipă, băteam Suedia. O băteam soto! N-a fost să fie! Dacă ar fi fost, acum poate ne-am fi găsit şi noi un nou antrenor adevărat, dar aşa, omul se ţine de lansări de carte. Treaba lui, dar gloria adevărată şi bănuţu' gros nu cu cartea se fac. Cel puţin nu pe aici.
Cu toate acestea, domnul Liiceanu - îmbrăcat semi-casual - care a ţinut un mic discurs, spunea că romanul lansat de Radu Paraschivescu e foarte bun şi, nu numai că va avea un imens succes de public, dar va fi şi ecranizat la Hollywood, luând şi un Oscar. Ceea ce îi doresc şi eu.
Sigur, pe domnul Liiceanu l-am văzut de multe ori cu ochii mei, venind sau plecând de la editură. Aşa că pentru mine unul, nu-i o chestie de mare excepţie. Oricum, se pune în palmares.
La standul editurii Polirom, am văzut-o cu ochii mei pe doamna Gabriela Adameşteanu - îmbrăcată elegant - care îşi lansa şi domnia sa ultimul (de până acum!) roman. În cinstea acestui eveniment doamna critic Burţea-Cernat a spus câteva cuvinte pline căldură despre carte şi autoare.
Ţara invitată de onoare a Bookfest-ului de anul acesta a fost Spania. Pe partea de pavilion dedicată acestei chestii era o mochetă mare de tot, roşie, înţărcuită cu o panglică purpurie. Pe mochetă erau vreo 30-40 de scaune elegante din plastic - ecologic, de bună seamă, la fel ca şi brăduţii de Crăciun corecţi politic. În vreo şapte din scaunele astea stăteau prăbuşiţi nişte oameni cu figuri plictisite de moarte şi ascultau - sau se prăfăceau că ascultă - un soi de trezidiu, care nu-i lăsa pe cetăţeni să aţipească. Un domn şi o doamnă se uitau pe nişte hârtii sau se jucau cu pixul, în timp ce unul cu barbă le spunea (în spaniolă, fireşte) că el este atât romancier, cât şi scenarist, dar că e mult mai cool să fi scenarist decât romancier, fiindcă măcar a fi scenarist înseamnă că ai un job. Nimeni din public n-a schiţat vreun zâmbet, ceva, deşi omul a râs şi le-a explicat că asta era o glumă. Încăpăţânat, publicul n-a zâmbit nici atunci. Jur că oamenii aceia nici măcar ochii din cap nu şi-au mişcat, încremeniţi cu privirile fixate în gol, cu aerul unora aduşi cu forţa la o asemenea manifestare. Sincer, mi-a părut rău pentru bietul literat spaniol. M-am retras încetişor, să nu tulbur o atmosferă atât de sobră.
M-am întors să cumpăr nişte cărţi pe care mi le doream eu mai de demult. Îmi ziceam că acu-i rost de vreun chilipir. Ţi-ai găsit. Chilipiruri erau la la cărţile alea de genul "Cum să pierdem zece kilograme pe lună mâncând ca doi porci" sau "Arta de a fi fericit în şapte paşi". Bine, erau chilipiruri şi la romanele alea minunate de dragoste cu vampiri duioşi, producţii cu un succes de public descumpănitor pentru mine. Cumpărau fătucile din astea de se rupeau. Dar aveau nişte sacoşe solide.
De asemenea, ţin să subliniez, cu oarecare înfiorare, că lumea bună cumpăra într-o veselie cărţile scrise de celebrul şi mult îndrăgitul Dan Puric, marele nostru gânditor cu stare îmbunătăţită. Mi-e că un nou preşedinte, nu numai jucător, dar şi îndrumător spiritual al naţiei, e pe ţeavă. O culme a axiologiei de consum: marele pantomim a scos şi... audio-book-uri! Aferim şi halal să ne fie!
În cele din urmă, din banii mei drămuiţi special pentru acest eveniment m-am dus la Polirom şi mi-am luat trei cărţi. Prima şi cea mai ieftină (!) a fost un Vonnegut - ei, da!. Sigur că lumea bună o să strâmbe din nas, dar mie îmi place foarte mult cinicul acesta care n-are respect pentru nimic serios, care n-are repere morale solide, care nu-i corect politic şi căruia-i place să gândească numai de (şi cu) capul lui. Până o ajunge preşedinte Dan Puric şi l-o interzice pe americanul ăsta, fac provizii din romanele lui Vonegut. Adevărul e că omul a scris şi al naibii de bine.
Pe urmă mi l-am luat şi pe neseriosul de Jose Saramago, e vorba de fabulosul lui roman Călătoria elefantului. Iar la urmă, cu foarte mare curiozitate şi cutezanţă, am cumpărat şi Zilele regelui, a lui Filip Florian. Din romanul Degete mici al acestuia am lecturat - cum zic oamenii fini - câteva fragmente în biblioteca mea din hipermarketul marilor hiperoferte, unde citesc câte un ceas, pe sub ascuns, şi mi-a plăcut cum scrie. Iar acum, vorba nemuritoarei Corina Chiriac, "mai aştept şi mai sper" într-o nouă şi cel puţin la fel de plăcută surpriză din partea acestui tânăr scriitor român.
Închei aşa cum am început. Deci: ieri am fost la Bookfest, unde mi-a plăcut foarte mult şi foarte tare. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

sâmbătă, 5 iunie 2010

S-a votat Legea învăţământului în Camera Deputaţilor...

Şi ia uitaţi-vă ce spune ea la articolul 279, paragraful 2:
"Salarizarea învăţătorilor şi educatoarelor nu va depinde de nivelul studiilor, ci de postul ocupat. Mulţi învăţători cu studii medii, absolvenţi ai liceelor pedagogice sunt mai bine pregătiţi decât mulţi cu studii superioare."
Acum, destui dintre dumneavoastră, cârcotaşi şi tonomate ale mogulilor cum vă ştiu - chiar şi în mediul ăsta bloggeristic -, o să strâmbaţi din nas şi o să vă întrebaţi ce mama dracului caută o aşa-zisă judecată de valoare într-un articol de lege. Împotriva tuturor acestor năimiţi eu ţin să-mi exprim cu tărie şi justificată mândrie patriotică următoarea luare de poziţe:

Paragraful prezentat în această minunată lege este unul cât se poate de corect, unul menit să dinamizeze anchilozatul nostru învăţământ, să-l transforme pe criterii moderne, concurenţiale la nivel european, planetar şi galactic.
Să se termine odată cu aceste false criterii de competenţă care asigură salarii privilegiate, dacă nu nesimţite de-a dreptul!
Şi, mă rog, cu ce-i mai capabil un absolvent de facultate de matematică, de fizică sau de litere, faţă de un învăţător sau educator? Ce, educatorul nu-i tot om, n-are şi el două mâini şi două picioare? Ori profesorul are două guri şi trebuie să mănânce mai mult? Să fim serioşi!
Dacă un învăţător conştiincios citeşte cu seriozitatea programa şi pune mâna pe manualele agreate de minister, urmărind programele doamnei Vergu, rezultatele acestuia în predarea matematicii de clasa a XII-a pot fi la fel de bune ca ale oricărui absolvent al facultăţii de specialitate, facultate care se ştie că-i doar o chestie de fiţe. În fond, educatorii şi învăţătorii au făcut şi ei matematică, biologie sau limbi străine la liceul pedagogic. Ca atare, pot oricând, dacă au voinţă (şi relaţiile neceasare), să predea orice disciplină ar pofti (Bine că se scot şi prostiile alea de Logică şi Filosofie din programa de liceu!).
Până la urmă, să fim rezonabli, de ce n-ar putea o educatoare să predea dimineaţa matematica la clasele V-VIII, iar după prânz să predea la un liceu de filologie, măcar aşa, o jumătate de normă, limba latină sau greaca veche? Aceasta ar fi o modalitate suplimentară de aducere la buget de noi economii. O singură educatoare ar face munca a doi îmbuibaţi de profesori!
Propun ca acest principiu reformator, prin care se sugrumă cheltuielile deşănţate, să fie aplicat şi în domeniul sănătăţii. Să se termine odată cu dictatura medicilor din spitale şi policlinici! Ce, asistentele or fi mai slab pregătite şi numai domnii doctori or fi deştepţi?
De asemenea, chiar şi agricultura românească ar putea urma acest splendid exemplu. Avem atâtea mii de absolvenţi de licee agricole. De ce să aruncăm banii aiurea pe zootehniştii de la şmecherosul Institut Agricol sau pe medicii veterinari, când în locul acestora, cu salarii mai mici, ar putea lucra respectivii absolvenţi de licee agricole?
Subscriu din inimă acestei inţiative cu adevărat moderne şi militez pentru implementarea acestui trend în toate capitolele societăţii nostre. Inovaţiile progresiste ale noii legi a învăţământului, propusă şi profund fundamentată de neobositul guvern Boc, îndrumat patern de clarvăzătorul preşedinte Băsescu, inspirat de mirificul monument de cultură şi etică Udreana-Cosânzeana, trebuie grabnic şi cu consecvenţă aplicate, devenind un model pentru întreaga noastră naţiune.
Numai urmând cu hotărâre noul concept politic despre lume şi viaţă al băsescianismului vom făuri acel drum care să ne poarte spre precambrian în zbor, aşa cum am spus şi eu cu modestie, dar cu emoţie în pana-mi de scriitor, într-o postare anterioară. Hai, poate că precambrianul o fi un ideal prea îndepărtat, dar o elegantă epocă de piatră nu ne-o fi mai la îndemână?

Şi încă o nelămurire. Una mică, mă scuzaţi!
Dacă salarizarea educatoarelor şi învăţătorilor nu depinde de o bagatelă ca nivelul studiilor, ci de hazardul ocupării posturilor - pe principiul românesc fiecare cum s-a descurcat -, atunci, de acum înainte se va organiza un departament special, gen loteria învăţământului? În fond, loteria ar fi modul de decizie cel mai democratic, în faţa probabilităţilor toţi fiind matematic egali. Dar ce te faci în caz de reporturi succesive?