Fragment dintr-un alt roman (I)

Acesta este începutul unei alte scrieri cu care mă îndeletnicesc acum. Cum nu mă pricep deloc să decupez cele mai potrivite fragmente dintr-un roman, am ales chiar începutul.

La subsol. după cum ştiu oaspeţii care au mai fost pe acest blog, este deschis non-stop poligonul de tir critic. Puteţi executa foc cu foc, sau foc automat, în funcţie de câtă muniţie aveţi. Lectură plăcută şi foc de voie!

A fost odată, ca niciodată, un viezure. Pe viezure îl chema Lupu Colea-Pamfilie. Fireşte, Lupu era numele lui de familie, Colea-Pamfilie erau cele două prenume. Prietenii, amicii şi cei din famile îi spuneau Phil. Aşa se obişnuiseră, deşi la început cineva – nu se mai ştie cu precizie cine – îi zisese aşa în glumă. Restul lumii îi zicea domnu’ Lupu, deşi el îşi spunea simplu Pamfilie.

Acest viezure îşi vedea liniştit de treburile lui cele bursuceşti şi era foarte mulţumit, iar uneori – mai rar, ce-i drept – era chiar fericit şi participa cu trei, patru lucrări la expoziţii colective de artă plastică, grafica plăcându-i lui cel mai mult şi mai mult. Şi poate că ar fi dus-o aşa atât cât îi fusese lui dat să trăiască dacă într-o zi nu i s-ar fi întâmplat ceva neaşteptat.

Înainte de a spune ce i s-a întâmplat, trebuie adăugat faptul că bursucul avea două locuinţe. Una, normal, în pădure, iar alta – poate cumva mai inedit – într-un fişet aflat la demisolul sediului Consiliului Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii. În cea din pădure, cea principală, care era trecută şi în cartea de identitate, stătea cam din aprilie până în octombrie. În fişet locuia în restul anului.

În ziua cu pricina, viezurele fusese găsit că stă în respectivul fişet de un domn numit Buică, care era mare jupân prin respectiva instituţie. Pe vremuri, evident, era tot mare jupân, mai precis colonel, dar în organigrama Securităţii. La fel de evident este că avea şi un alt nume, alte nobile idealuri, fiind totuşi şi atunci, ca şi azi, un înfocat patriot. Dar deja asta e altă poveste.

Domnul Buică, neplăcut surprins de întâlnirea cu viezurele, l-a poftit pe acesta în biroul lui pentru o discuţie explicativă. Iar discuţia a început alert, cu o făţişă doză de asprime din partea înaltului funcţionar:

- Numele şi pronumele!

- Lupu Colea-Pamfilie, zise repede viezurele. Apoi, după ce reflectă câteva clipe, continuă: Eu, tu, ea, el, noi, voi, ele, ei. Ori mi, ţi, li...

- Io te poftesc să nu te obrăzniceşti, da?, se răţoi domnul Buică la bursuc. După ce că eşti în situaţia în care eşti, mai ai şi tupeu.

- Găsiţi?, întrebă cu amabilitate Pamfilie.

- Şi încă cum! Ia spune-mi, cum te-ai strecurat ocupând abuziv fişetul? Da’ fără înflorituri sau ascunzişuri. Simplu, direct, bărbăteşte. Hai, dă-i drumu’!

- Păi, să tot fie vreo zece ani de când am găsit un geam de la demisol spart. Am intrat, am găsit fişetul pe jumătate plin cu dosare calde şi mi s-a părut tocmai bun de viziună pe timpul iernii...

- Aşa... Adică ai găsit un fişet cu dosare şi gata, te-ai şi făcut stăpân pe el, nu? Bravo, dom’ne! Realizezi că eşti sub incidenţa legii penale?

- Nu prea. Ştiţi, eu, în calitatea mea de viezure, nu m-am gândit niciodată că aş putea dobândi statutul de justiţiabil şi că aş putea avea probleme de natură penală.

- Te-ai gândit, nu te-ai gândit, uite că le ai. Şi încă cu vârf şi îndesat. Sincer să fiu, nu aş fi conceput niciodată ca un viezure, un viezure adevărat – sublinie fostul colonel – să se preteze la un asemenea gest. Ia zi, eşti un adevărat viezure sau nu?

- Da, domnule, sunt cât se poate de viezure.

- Păi şi atunci, alături de barză, de mânz şi de... ăăă, mă rog, ar trebui să fii un exemplu, mă, biatule!

- Alături şi de brânză?, întrebă timid bursucul.

- Da, şi de brânză! Ce, ţi-e ruşine de originea voastră comună?

- Nu ştiu cât de comună o fi originea noastră, se îndoi Pamfilie. Dar dacă vă place brânza...

- Aici nu-i vorba de ce-mi place mie, ci de strămoşii noştri şi de datoria sfântă pe care o avem faţă de ei. Iar tu ai întinat stindardul acestei datorii.

- Îmi pare rău. Dacă doriţi, pot să-l curăţ rapid. Îmi arătaţi doar unde-i pata şi cu niţeluş Vanish o scot imediat!

- Asemenea grave greşeli nu se spală aşa uşor, zise fostul colonel sfredelindu-l mai mult decât mustrător cu privirea. Trebuie să faci fapte de bravură concrete, nu aşa.

- Cam la ce fel de fapte de bravură vă gândiţi?

Înaltul funcţionar de stat se lăsă pe speteaza fotoliului, mijindu-şi ochii meditativ. Dădu din cap apoi îl întrebă iute:

- Auzi? Da’ tu prin pădure mai umbli, nu?

- Da, din aprilie până-n octombrie pe acolo-mi fac veacul.

- Aha!, tresări domnul Buică. Şi în ce relaţii eşti cu cei şapte pitici? Să nu-mi zici acum că nu-i ştii, că sunt personaje de basm şi alte baliverne de-astea. Îi cunoşti sau nu-i cunoşti?

- Îi ştiu aşa, dar nu sunt în cine ştie ce relaţii cu ei. Sunt nişte moşneguţi simpatici şi...

- Simpatici!?

- Da. Simpatici şi cumsecade, spuse cu jumătate de gură bursucul.

- Te-au îmbrobodit şi pe tine! Auzi tu, simpatici şi cumsecade când ăştia-s nişte lepre ce nu s-a mai pomenit. Uite, de exemplu poţi să-mi spui din ce trăiesc ăştia, că doar le-am închis minele? De unde dracu au ei aur, argint şi tot felul de nestemate, ă?

- Păi, ei sapă şi acum în galeriile lor.

- Deci sapă şi acu’, nu?

- Nu ştiu sigur, dar aşa-mi închipui, începu s-o scalde viezurele.

- Îţi închipui!, exclamă dispreţuitor fostul colonel. Aici nu-i pe închipuite. Aici trebuie făcută o documentare temeinică, înţelegi?

- Înţeleg.

- O documentare temeinică şi responsabilă, nu aşa. Iar tu, ca să trecem cu vederea abuzul de natură penală pe care l-ai făptuit, trebuie să te implici cu toată vigoarea.

- Adică în ce fel să mă implic şi cum cu toată vigoarea?, făcu zăpăcit Pamfilie, simţind totuşi că păşeşte pe un teren al naibii de alunecos.

- Adică să afli ce şi cum în legătură cu nenorociţii ăştia. Ce fac, ce vorbesc, ce pun la cale, ce-nvârtesc, unde sapă, unde depun producţia. De-astea! Ăştia sigur sunt cârdaşi cu alţi neorociţi şi nu m-aş mira să fi fost şi turnători, la o adică. Ce crezi că nu? Şi cum afli, cum vii şi-mi raportezi. Şi nu numai aşa, din gură. Scris şi semnat, că asta înseamnă să acţionezi în mod responsabil. Că noi aici nu ne jucăm şi suntem mereu cu ochii-n patru. Noi, ţine minte, bă, băiatule, suntem ultima formă de justiţie pe pământul românesc. Dincolo de noi e numai Dumnezeu, spuse cu patimă domnul Buică, cu buzele spuzite de salivă.

Bursucului i se zburliră mustăţile de spaimă. Îşi plecă amărât fruntea şi se întrebă disperat cum să acţioneze. Că-şi pierdea locuinţa din oraş, mai treacă-meargă, dar în fişet se găseau toate desenele lui, aduse aici la fereală de umezeala şi asprimea iernii. Başca sumedenia de cărţi cumpărate şi savurate în lungile nopţi de iarnă. Oftă fără voie.

Domnul Buică socoti, după îndelungata lui experienţă în munca de convingere, că l-a înmuiat şi i-a vârât frica-n oase bursucului. Aşa că spuse pe un ton ce nu admitea replică:

- Uite, o să te ajut să-ţi recapeţi demnitatea şi statutul nobil de viezure adevărat, născut pe plaiurile noastre strămoşeşti. Omenos cum sunt, îţi acord această şansă. Ai trei săptămâni la dispoziţie, nici măcar o zi în plus, să-mi vii cu raportul complet despre cei şapte pitici. Raport scris şi semnat, bagă de seamă! Ai înţeles?

- Am înţeles, făcu Pamfilie cu glasul stins şi cu mustăţile pleoştite.

- Bun!, făcu o figură mulţumită domnul Buică. Aţinti un deget ameninţător către bietul bursuc şi-i zise cu un rânjet sumbru: Vezi, să nu mă dezamăgeşti!

*

Viezurele părăsi tare necăjit luxosul sediu central al C.N.S.A.S.-ului. Era atât de tulburat încât abia apucă să se ferească din calea unei limuzine ce demară în trombă din faţa instituţiei. Portarul, care tocmai trăgea o ţigară, chicoti amuzat:

- Ia uite la el ce opărit e!

- Cine?, se pomeni bursucul că întreabă.

- Cum cine? Motanu’ Felix care a fost demascat. Nu l-ai văzut în merţan? Avea la draci pă coadă, ceva de speriat, aprecie omul. Strigă în urma maşinii care dispăruse deja de pe stradă, cu o satisfacţie făţişă: Aşa-i trebuie dacă a vrut să fure sarea ţării!

Pamfilie nu mai zise nimic, deşi se întreba în mintea lui de bursuc la ce naiba îi trebuise unui motan sarea ţării. Dar altele erau problemele ce-l apăsau pe el, aşa că îşi văzu mai departe de drum.

Tot rătăcind pe străzi, ajunse în Centrul Istoric al Bucureştiului. Aici, pe o stradă prospăt desfundată, o ambulanţă zăcea într-o rână, cu două roţi înfundate până la osii într-un şleau plin de noroi. În jurul maşinii se adunaseră câţiva oameni. Mai toţi erau oameni serioşi, fireşte.

Şoferul se uita lung la dubiţă şi din când în când arunca câte o sudalmă, însoţită neapărat şi de un scuipat gros. Omul probabil că avea bronşită. Cam după a treia flegmă, şoferul spuse supărat:

- Dacă n-ar fi dat dobitocu’ ăla de primar ordin să să refacă canalizarea, nu mi s-ar fi întâmplat necazu’ ăsta.

O doamnă cu basma cafenie, trecută şi de cea de-a treia tinereţe – doamna, nu basmaua –, aprobă cu fermitate:

- Aşa e, dom’ne! Un tâmpit, ce poţi să ceri de la el?

Un papuaş originar totuşi din Irian, nu din Papua-Noua Guinee, care trecea pe acolo, n-avu ce face altceva mai bun şi se băgă şi el în vorbă:

- Păi, de ce e, tanti, primarul tâmpit?

- Da’ al’fel cum? Numai un tâmpit se apucă să facă canalizări aiurea-n tramvai pe vremurile astea grele, dă criză. Nouă ne taie cu atâta grijă Guvernu' pensiile - operaţiune chirurgicală, vorba aia -, iar tembelu' ăsta de primar s-apucă să refacă un Centru' Istoric care nu foloseşte la nimica. Ce, n-am dreptate?

- Oho, şi încă cum!, o susţinu şoferul.

- Eu zic că o canalizare la o casă e un lucru bun, o ţinu pe a lui papuaşul din Irian, aflat cu treburi prin frumoasa noastră capitală europeană. Şi dacă e bun pentru o casă, atunci cu atât mai bun e pentru o stradă plină de case, continuă el să susţină.

- Ia uite, frate, şi la asta. Numai tu, băi, mai lipseai să ne dai lecţii. La voi în Africa numai într-o canalizare o ţineţi, îl ironiză şoferul.

- Eu nu-s din Africa, zise negrul slăbuţ, îndreptându-şi semeţ coiful alcătuit din pene de Pasărea-Paradisului.

- Păi, şi atunci ce tot dai din gură!?, se înfipse şi bătrânica în el.

- Uite d-aia se duce de râpă ţara asta. Că vin toţi fugiţii d-acasă pe-aici şi ne învaţă pe noi că raţa-npunge. Pe deasupra, tinere, mai ai şi fracturi grave de logică în paradigma discursului pe care-l expui cu atâta nonşalanţă. Adică dacă un muncitor sapă o groapă într-o oră, însemnează că trei mii şase sute de muncitori o să sape groapa aia într-o secundă? Adică, mai pă înţelesu’ tău, că te văd mai neajutorat, dacă o canalizare – să admitem cazu’ – e bună pentru o casă întocmită, atunci, după mintea ta, ar fi bună pentru tot cartieru’? Nu vezi că vorbeşti fără subiect şi predicat?, zise un analist politc cu începere de barbă de la o televiziune privată, de partid şi de stat, aflată pe acolo în căutare de senzaţional.

Nici nu termină bine omul de presă să-l pună la punct pe papuaş, că uşa din spate a ambulanţei se deschise şi o duduie în halat alb zise oarecum iritată:

- Măi, oameni buni, terminaţi cu discuţiile şi ajutaţi-mă s-o scot pe femeia asta din maşină, că acuşi-acuşi naşte.

Papuaşul şi viezurele săriră imediat, dar fură tot imediat opriţi cu indignare de oamenii responsabili din jur:

- Un’ vă băgaţi, băi, ciumpalacilor? Păi, cine dracu a mai văzut femeie serioasă, în ultmu’ hal de gravidă, să fie scoasă dintr-un accident de un papuaş şi-un viezure? Vedeţi-vă, mă, orfanilor, de treaba voastră şi nu mai încurcaţi treaba p-acia! Ia uite, frate, la ei!

Cei doi se opriră intimidaţi, iar restul lumii continuă să vocifereze, la fel de indignată. Ba unii începură chiar să-i huiduie şi să-i facă nesimţiţi, gherţoi şi ţărani.

Bursucul îşi zise că ar fi cazul să-şi ia tălpăşiţa de acolo, dacă nu vrea să-şi capete niscaiva scatoalce. Deşi, bietul de el nu pricepea şi pace unde anume greşise. Cu atât mai mult cu cât tăcuse chitic şi nu se amestecase în sfada oamenilor. Se gândi că, cine ştie, poate îi scăpase lui ceva. Oftă şi porni mai departe.

Tot rătăcind el aşa prin Centrul Istoric al Bucureştiului, simţi că îl cam încearcă foamea. Văzu tot felul de localuri de lux pe la parterul unor case vechi ce stăteau să cadă, dar nu îndrăzni să intre acolo. O dată fiindcă sigur erau nemaipomenit de scumpe, şi altă dată..., hm, mă rog, altă dată ca prima dată. În plus, aveau tot felul de meniuri ciudate afişate pe tăbliţe negre. Astfel, în faţa unui asemenea restaurant citi: „Oferim onoratei clientele vestiţii Ficăţei Scarlett O’Hara, Muşchi în Sânge Connan Barbarul, precum şi fabulosul Rahat Danubian ca la Ada-Kale. Asigurăm satisfacţie garantată!”.

Viezurele se încruntă şi zise sastisit.

- Mersi de aşa o ofertă! Mâncaţi-vă voi rahatul ăla danubian şi fiţi satisfăcuţi!

Mai făcu câţiva paşi şi văzu o cârciumă din cale afară de prăpădită. Desupra intrării era firma pe care citi uimit: „La nişte tovarăşi şi fiii”. Se apropie cu circumspecţie de uşa larg deschisă şi simţi o combinaţie subtilă de duhori din care se distingeau cea de mucegai şi cea de urină de cerb aflat în rut. În materie de mirosuri era doctor, doar copilărise în pădure.

„Foarte ciudat amestec. Mucegaiul ca mucegaiul, nu-i greu de înţeles de unde provine, dar cerbii?”, se miră el în faţa acestei noi dileme. Pe uşă văzu însă două mici anunţuri. Primul spunea că: „Acest local e deschis fumătorilor”. Chestia asta nu-l deranja deloc deoarece şi el avea acest nesănătos obiciei, fie şi din când în când. Cu al doilea însă lucrurile se complicau foarte tare: „Conducerea restaurantului nostru îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela”. Se privi în vitrina murdară pe pervazul căreia se aşternuse un covor de muşte moarte. În mod sigur un viezure ca el n-ar fi întrunit sufragiile pretenţiosului patronat.

Aşa că îşi cumpără doi covrigi fierbinţi de la o simigerie din apropiere şi, după ce-şi potoli astfel foamea, porni hotărât la drum spre Pădurea Fermecată...