duminică, 27 martie 2011

Alt fragment din romanul la care scriu (II)

La cererea entuziastă a unui larg grup de cititori, postez un alt fragment din acest roman care a suscitat o adevărată emulaţie spirituală în societatea noastră. Surse bine informate spun că acelaşi gen de emulaţie a lovit puternic şi alte societăţi. E vorba despre societăţile secrete, oculte, ezoterice, de rit regular, rectificat şi acceptat sau nu.

Totodată, anunţ doritorii că se pot înscrie - pe tabel nominal! - în selectul şi exclusivistul club "Prietenii lui Pamfilie". Cererile, autentificate notarial şi semnate olograf, vor fi depuse la o adresă ce va fi anunţată ulterior, fiind însoţite OBLIGATORIU de un P.A.P. (plan astral personal) care să conţină data exactă a naşterii (anul, luna, ziua, ora şi minutul), ascendentul, descendentul şi emolientul fiecăruia.

AVERTISMENT: Conform Directivei Consiliului Uniunii Europene - la care România este parte semnatară - cititorii sunt avertizaţi că lectura acestui text poate da dependenţă, stări de iritare sau de anxietate ori, cel mai grav, de plăceri vinovate. Textul nu îngraşă decât dacă este asociat cu consumul de floricele, chipsuri, dulciuri şi alte prostii, fiind testat dermatologic. Conţine e-uri.


Toată dimineaţa se perpeli bursucul aşteptând să se scoale Baba Cloanţa. Când în sfârşit se trezi, mai aşteptă încă o oră până ce isprăvi cu toaleta, cu fardatul, cu asortatul hainelor şi al pantofilor. În cele din urmă îşi făcu aparţia îmbrăcată numai într-o bluză largă, decoltată până la brâu, dar mai lunguţă – sigur, aşa aprecie eronat viezurele rochia ei trendy care-i scotea în evidenţă picioarele lungi şi decolteul bogat, mai mult decât angajant.

După un mic-dejun alcătuit dintr-un pesmet rahitic şi o cafea neagră, fără zahăr, de la dozator, vrăjitoarea decise să se ocupe şi de doleanţa musafirului. Pentru asta luă singura baghetă care-i mai rămăsese după aventura americană şi ieşiră în curtea largă. O luară de-a lungul ei până într-o zonă mai dosnică unde se afla cocina şi o poiată, Baba Cloanţa având obiceiuri culinare absolut bio sau organic, adică ecologice şi totodată tradiţionale, autentic româneşti. Sigur, amestecate cosmopolit cu modernităţi de tipul dozatorului de cafea şi a pâinii cauciucate, dar hipocalorice, ori a pesmeţilor cu aspect şi gust ceramic.

Ajunşi în faţa coteţului păsăretului îi zise amuzată foarte:

- Ia fii atent aici de ce-i capabilă fata!

Scoase bagheta aceea veche şi făcu cu ea câteva pase magice, în timp ce şoptea un descântec. Apoi îndreptă nuiaua fixând cu ea o gâscă mai grăsuţă şi rosti tare:

- Oilarâm, boilarâm, mâncalarâm varzălarâm!

Şi atunci, ce să vezi? Gâsca se prefăcu ca prin farmec într-o îndrăgită prezentatoare de ştiri. Ba care tocmai prezenta jurnalul, direct de acolo, din curtea păsărilor. Numai că, na, drăcie! Deşi ridica regulat din sprâncene dând din cap, zîmbea sau se arăta întristată, în funcţie probabil de subiectul anunţat, prompteriţa nu scotea nicio vorbă, ci doar gâgâia.

Bursucul remarcă imediat chestia asta şi se miră:

- Dar nu prea vorbeşte româneşte...

Vrăjitoarea se scuză:

- Ce să-i faci? Ţi-am zis că bagheta-i mai veche şi mai naşpa. Sonorul nu i-l mai nimeresc deloc. Dar în cazul ei, recunoaşte şi tu că nu se prea observă decât dacă eşti foarte atent.

- Mda... – acceptă politicos dar nu tocmai convins burusucul.

- Stai aşa să mai încerc alt descântec pe altceva. Hai la porci! Ăsta-i şi mai mişto, o să vezi tu.

- Ei şi ăsta a fost simpatic. Zici că-i exact Proabramburica, cu clătitele alea-n cap şi cu...

- Ia te poftesc!, i-o tăie nemuţumită gazda. Clătitele alea de care te râzi tu, eu cu mânuţa mea i le-am făcut, dacă te interesează.

- Scuze!, se repezi viezurele s-o dreagă, în timp ce-şi zicea că numai el putea să calce în străchini în halul ăsta. Buclişoarele sunt foarte drăguţe şi se vede clar că-s o adevărată operă de artă, dar cucoanei parcă nu i se prea potrivesc, încercă bursucul o corecţie de avarie.

Ea se uită la el lung şi, după câteva clipe, izbucni în râs:

- Ce faţă comică ai când încerci să dregi pelteaua. Ei, dă-o-n colo de gaşperiţă, cu sau fără buclişoare. De-aia nu mai pot eu. Buclişoare a cerut, buclişoare i-am făcut. Astea şi tu ai zis, ca necunoscător, că sunt opere de artă. Adevăru-i că de multe ori un stilist trebuie să-i facă poftele clientei, iar lumea pe el îl judecă, nu pe ea că-i vacă şi habar n-are ce-i stă bine. Ehe, nimeni nu ştie câte judecăţi aiurea nu suportă un artist din partea publicului.

- Şi eu sunt, aşa, niţeluş artist. Deci vă înţeleg cu atât mai mult mâhnirea pe care fără voie v-am provocat-o, făcu jenat şi animat de un adevărat spirit cavaleresc Pamfilie.

Baba Cloanţa îl privi cu bunăvoinţa:

- Hai, mă, nu fii fraier, că mi-a trecut. Ia s-o vezi pe-asta, zise ca un copil care vrea să-i arate altuia o jucărie nouă.

Şi se porni iar pe şopocăit nişte cuvinte de neînţeles. Apoi îşi îndreptă din nou bagheta magică, de astă dată spre un godac, zicând cu glas răspicat:

- Magadâm, magadâm, catong-acatong batong-song!

Iar porcul se transformă într-o clipă într-un cunoscut consilier prezidenţial, cu costum scump, cu cravată violet, şi cu privirea cam opacă. Numai că şi acesta, în loc să vorbească şi el ca omul, se puse pe grohăit.

- Ah, fir-ar al naibii să fie, nici lu’ ăsta nu-i mai ţine sonoru’!, se enervă vrăjitoarea. Încăpăţânată se uită în jur şi zări o balegă mare şi proaspătă de vacă.

- A, la fix! Ei, dacă nici cu asta nu merge mai bine, io nu ştiu ce să mai zic. Îşi îndreptă spre ea nuieluşa fermecată şi zise hotărât: Ursuleac-mursuleac, cating-acating bating-sing!

Pe dată balega aceea se prefăcu într-un prim-ministru micuţ şi agitat care, spre deosebire de celelalte încercări, chiar vorbea. Ba încă foarte repede şi gesticulând ca un automat lejer dereglat. Însă când se apropiară mai mult de el, constatară că omuleţul zicea la nesfârşit aceaşi frază: „Îmi asum deplina răspundere pentru reformarea statului, conştient de greaua moştenire pe care opoziţia ne-a lăsat-o... Îmi asum deplina răspundere pentru reformarea statului, conştient de greaua moştenire pe care opoziţia ne-a lăsat-o”, şi tot aşa. Apropiindu-se şi mai mult însă, simţiră că vorbele prim-ministrului erau însoţite de o duhoare de grajd greu de suportat. Aşa că vrăjitoarea îl readuse la loc în forma sa inţială.

- Da, e mult mai bine aşa!, susţinu bursucul.

- Mda, dar tot nu a ieşit cum trebuie...

- Ei, ce vrei? Parcă în realitate, ăla original o fi ieşit cum trebuie?, încercă Pamfilie galant să-i găsească o scuză.

- Pe undeva, ai şi tu dreptate. Vorba americanului: Garbage in, garbage out! Adică, mai pe româneşte, după ce că ai un rahat, mai vrei să şi faci din el bici, ba încă să şi pocnească. Dă-l în mă-sa! Acum cred că ai cam priceput cum puteţi, tu şi cei şapte pitici, să vă rezolvaţi problema. Te duci la securistu’ ăla cu o baghetă fermecată, te învăţ eu descântecul necesar şi-l transformi într-un şoarece, sau într-un gândac, ori, cel mai bine într-o plantă de apartament. Un cactus, ceva, ar fi cel mai nimerit.

- Da, ar fi chiar o soluţie foarte, foarte bună. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc!

Baba Cloanţa făcu un semn prin care-i ceru să-şi stăvilească gratitudinea şi-i zise cam jenată:

- Stai aşa, nu te grăbi cu mulţumirile. Şi nu mai fi, frate, aşa protocolar, vorbeşte şi tu la persoana a doua singular, că nu-mi cade rangu’... Bun. Ce-ţi spuneam? A, da. Îţi ziceam că, din păcate, mai e o chestie pe care trebuie s-o faci.

- Ce chestie?

- După cum ştii, nu mai am decât o singură baghetă magică, şi aia ca vai de ea, după cum ai văzut.

- Aşa...

- P-asta, deh, nu pot să ţi-o dau. Dar nu face făţeagu’ ăsta de amărât, că io-s fată bună şi o să mă strădui să te ajut mai departe. În ideea asta ţi-am pregătit aici două nuieluşe fermecate...

- A! Vai ce bună sunteţi, adică pardon, eşti!, sări în sus de bucurie viezurele.

- Stai, mă! Iar te grăbeşti?, îl desumflă din nou Baba Cloanţa. Nuieluşele astea sunt descântate de mine, clătite-n apă neîncepută, la al şaptelea Crai Nou după Noaptea Sânzienelor, tot, tot, tot. Mai trebuie un singur lucru de făcut la ele ca să fie nişte baghete magice de toată isprava...

- Un singur lucru? Care anume?

- Să le treci iute prin focul suflat de un balaur. Şi cu asta basta, ai rezolvat-o.

Fu rândul lui Pamfilie să se uite lung la ea:

- Adică, doar atât a mai rămas de făcut? Să le trec la iuţeală, carevasăzică, prin focul suflat de un balaur şi altceva nimic, nu?

- Exact, ai prins perfect şpilul, zise zâmbind vrăjitoarea. Sigur, mai rămâne doar să te întorci şi să te învăţ descântecul pentru transformarea securistului în cactus, de exemplu, că altfel n-ai ce face cu ele. Oricum, una, după ce faci lucrarea cu balauru’, mi-o laşi mie, iar pe cealaltă ţi-o dau ţie, da’ mi-o aduci înapoi, după aia. Acuma cred că totu-i limpede, nu?

- De limpede, e limpede. Numai că nu ştiu ce-o mai rămâne din mine după întâlnirea cu balaurul.

- Ei, dacă n-ai curaj şi eşti prea fricos pentru o asemenea faptă, n-am ce-ţi face, făcu pe dezolata Baba Cloanţa. În fond, şi Dumnezeu îţi dă, da-n traistă nu-ţi bagă.

- Da, dar pe mine o să mă bage la ghiozdan balaurul, gata fript.

- Ei şi tu acuma! Prea crezi toate poveştile şi te temi de toate superstiţiile. Mai există şi balauri civilizaţi pe lumea asta. Adică ce zic eu pe lumea asta? Uite colea, chiar la noi în pădure, la o juma’ de zi de aici, şade balaurul Joarză.

- Păi atunci, dacă tot sunteţi într-un fel vecini, de ce nu l-ai rugat pe el să-ţi rezolve şi acel mic amănunt tehnologic?

- Tocmai fiindcă suntem vecini, de-aia! Sunt nişte certuri vechi, de familie, între noi. Cum zicea prim-ministrul: ne desparte o grea moştenire, dacă vrei să mă înţelegi.

- Eu aş vrea, însă nu prea pot.

- Nu poţi, nu poţi, asta e!, făcu cam nervoasă vrăjitoarea. Atunci o să pun bine nuieluşele fermecate şi când o veni cineva mai capabil, poate o s-o rezolv cu ăla. Oricum, îmi pare bine că te-am cunoscut.

- Stai aşa!, făcu frământat vezurele.

- Ce să mai stau? Ori le iei şi pleci chiar acum, ori ne despărţim şi o să-ţi păstrez un colţişor cald în inimă, făcu scurt şi ultimativ Baba Cloanţa.

- Bine, le iau şi plec chiar acum. Altă soluţie nu văd, spuse Pamfilie cu sufletul greu.

- Ştiam eu că eşti un băiat de toată isprava. Eşti tu mititel, dar în piept îţi bate o inimă de leu, îl lăudă vrăjitoarea.

- Mulţumesc!, făcu politicos bursucul.

Atunci ea se aplecă şi-l pupă, după care îi zise cu genele fâlfâind şi cu o voce învăluitoare:

- Pentru mine, în clipa asta eşti cea mai mare investiţie sentimentală!

Pamfilie o privi drept în ochi şi-i spuse doar atât:

- Mare vrăjitoare eşti tu, duduie Baba Cloanţa!

luni, 21 martie 2011

Fragment dintr-un alt roman (I)

Acesta este începutul unei alte scrieri cu care mă îndeletnicesc acum. Cum nu mă pricep deloc să decupez cele mai potrivite fragmente dintr-un roman, am ales chiar începutul.

La subsol. după cum ştiu oaspeţii care au mai fost pe acest blog, este deschis non-stop poligonul de tir critic. Puteţi executa foc cu foc, sau foc automat, în funcţie de câtă muniţie aveţi. Lectură plăcută şi foc de voie!

A fost odată, ca niciodată, un viezure. Pe viezure îl chema Lupu Colea-Pamfilie. Fireşte, Lupu era numele lui de familie, Colea-Pamfilie erau cele două prenume. Prietenii, amicii şi cei din famile îi spuneau Phil. Aşa se obişnuiseră, deşi la început cineva – nu se mai ştie cu precizie cine – îi zisese aşa în glumă. Restul lumii îi zicea domnu’ Lupu, deşi el îşi spunea simplu Pamfilie.

Acest viezure îşi vedea liniştit de treburile lui cele bursuceşti şi era foarte mulţumit, iar uneori – mai rar, ce-i drept – era chiar fericit şi participa cu trei, patru lucrări la expoziţii colective de artă plastică, grafica plăcându-i lui cel mai mult şi mai mult. Şi poate că ar fi dus-o aşa atât cât îi fusese lui dat să trăiască dacă într-o zi nu i s-ar fi întâmplat ceva neaşteptat.

Înainte de a spune ce i s-a întâmplat, trebuie adăugat faptul că bursucul avea două locuinţe. Una, normal, în pădure, iar alta – poate cumva mai inedit – într-un fişet aflat la demisolul sediului Consiliului Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii. În cea din pădure, cea principală, care era trecută şi în cartea de identitate, stătea cam din aprilie până în octombrie. În fişet locuia în restul anului.

În ziua cu pricina, viezurele fusese găsit că stă în respectivul fişet de un domn numit Buică, care era mare jupân prin respectiva instituţie. Pe vremuri, evident, era tot mare jupân, mai precis colonel, dar în organigrama Securităţii. La fel de evident este că avea şi un alt nume, alte nobile idealuri, fiind totuşi şi atunci, ca şi azi, un înfocat patriot. Dar deja asta e altă poveste.

Domnul Buică, neplăcut surprins de întâlnirea cu viezurele, l-a poftit pe acesta în biroul lui pentru o discuţie explicativă. Iar discuţia a început alert, cu o făţişă doză de asprime din partea înaltului funcţionar:

- Numele şi pronumele!

- Lupu Colea-Pamfilie, zise repede viezurele. Apoi, după ce reflectă câteva clipe, continuă: Eu, tu, ea, el, noi, voi, ele, ei. Ori mi, ţi, li...

- Io te poftesc să nu te obrăzniceşti, da?, se răţoi domnul Buică la bursuc. După ce că eşti în situaţia în care eşti, mai ai şi tupeu.

- Găsiţi?, întrebă cu amabilitate Pamfilie.

- Şi încă cum! Ia spune-mi, cum te-ai strecurat ocupând abuziv fişetul? Da’ fără înflorituri sau ascunzişuri. Simplu, direct, bărbăteşte. Hai, dă-i drumu’!

- Păi, să tot fie vreo zece ani de când am găsit un geam de la demisol spart. Am intrat, am găsit fişetul pe jumătate plin cu dosare calde şi mi s-a părut tocmai bun de viziună pe timpul iernii...

- Aşa... Adică ai găsit un fişet cu dosare şi gata, te-ai şi făcut stăpân pe el, nu? Bravo, dom’ne! Realizezi că eşti sub incidenţa legii penale?

- Nu prea. Ştiţi, eu, în calitatea mea de viezure, nu m-am gândit niciodată că aş putea dobândi statutul de justiţiabil şi că aş putea avea probleme de natură penală.

- Te-ai gândit, nu te-ai gândit, uite că le ai. Şi încă cu vârf şi îndesat. Sincer să fiu, nu aş fi conceput niciodată ca un viezure, un viezure adevărat – sublinie fostul colonel – să se preteze la un asemenea gest. Ia zi, eşti un adevărat viezure sau nu?

- Da, domnule, sunt cât se poate de viezure.

- Păi şi atunci, alături de barză, de mânz şi de... ăăă, mă rog, ar trebui să fii un exemplu, mă, biatule!

- Alături şi de brânză?, întrebă timid bursucul.

- Da, şi de brânză! Ce, ţi-e ruşine de originea voastră comună?

- Nu ştiu cât de comună o fi originea noastră, se îndoi Pamfilie. Dar dacă vă place brânza...

- Aici nu-i vorba de ce-mi place mie, ci de strămoşii noştri şi de datoria sfântă pe care o avem faţă de ei. Iar tu ai întinat stindardul acestei datorii.

- Îmi pare rău. Dacă doriţi, pot să-l curăţ rapid. Îmi arătaţi doar unde-i pata şi cu niţeluş Vanish o scot imediat!

- Asemenea grave greşeli nu se spală aşa uşor, zise fostul colonel sfredelindu-l mai mult decât mustrător cu privirea. Trebuie să faci fapte de bravură concrete, nu aşa.

- Cam la ce fel de fapte de bravură vă gândiţi?

Înaltul funcţionar de stat se lăsă pe speteaza fotoliului, mijindu-şi ochii meditativ. Dădu din cap apoi îl întrebă iute:

- Auzi? Da’ tu prin pădure mai umbli, nu?

- Da, din aprilie până-n octombrie pe acolo-mi fac veacul.

- Aha!, tresări domnul Buică. Şi în ce relaţii eşti cu cei şapte pitici? Să nu-mi zici acum că nu-i ştii, că sunt personaje de basm şi alte baliverne de-astea. Îi cunoşti sau nu-i cunoşti?

- Îi ştiu aşa, dar nu sunt în cine ştie ce relaţii cu ei. Sunt nişte moşneguţi simpatici şi...

- Simpatici!?

- Da. Simpatici şi cumsecade, spuse cu jumătate de gură bursucul.

- Te-au îmbrobodit şi pe tine! Auzi tu, simpatici şi cumsecade când ăştia-s nişte lepre ce nu s-a mai pomenit. Uite, de exemplu poţi să-mi spui din ce trăiesc ăştia, că doar le-am închis minele? De unde dracu au ei aur, argint şi tot felul de nestemate, ă?

- Păi, ei sapă şi acum în galeriile lor.

- Deci sapă şi acu’, nu?

- Nu ştiu sigur, dar aşa-mi închipui, începu s-o scalde viezurele.

- Îţi închipui!, exclamă dispreţuitor fostul colonel. Aici nu-i pe închipuite. Aici trebuie făcută o documentare temeinică, înţelegi?

- Înţeleg.

- O documentare temeinică şi responsabilă, nu aşa. Iar tu, ca să trecem cu vederea abuzul de natură penală pe care l-ai făptuit, trebuie să te implici cu toată vigoarea.

- Adică în ce fel să mă implic şi cum cu toată vigoarea?, făcu zăpăcit Pamfilie, simţind totuşi că păşeşte pe un teren al naibii de alunecos.

- Adică să afli ce şi cum în legătură cu nenorociţii ăştia. Ce fac, ce vorbesc, ce pun la cale, ce-nvârtesc, unde sapă, unde depun producţia. De-astea! Ăştia sigur sunt cârdaşi cu alţi neorociţi şi nu m-aş mira să fi fost şi turnători, la o adică. Ce crezi că nu? Şi cum afli, cum vii şi-mi raportezi. Şi nu numai aşa, din gură. Scris şi semnat, că asta înseamnă să acţionezi în mod responsabil. Că noi aici nu ne jucăm şi suntem mereu cu ochii-n patru. Noi, ţine minte, bă, băiatule, suntem ultima formă de justiţie pe pământul românesc. Dincolo de noi e numai Dumnezeu, spuse cu patimă domnul Buică, cu buzele spuzite de salivă.

Bursucului i se zburliră mustăţile de spaimă. Îşi plecă amărât fruntea şi se întrebă disperat cum să acţioneze. Că-şi pierdea locuinţa din oraş, mai treacă-meargă, dar în fişet se găseau toate desenele lui, aduse aici la fereală de umezeala şi asprimea iernii. Başca sumedenia de cărţi cumpărate şi savurate în lungile nopţi de iarnă. Oftă fără voie.

Domnul Buică socoti, după îndelungata lui experienţă în munca de convingere, că l-a înmuiat şi i-a vârât frica-n oase bursucului. Aşa că spuse pe un ton ce nu admitea replică:

- Uite, o să te ajut să-ţi recapeţi demnitatea şi statutul nobil de viezure adevărat, născut pe plaiurile noastre strămoşeşti. Omenos cum sunt, îţi acord această şansă. Ai trei săptămâni la dispoziţie, nici măcar o zi în plus, să-mi vii cu raportul complet despre cei şapte pitici. Raport scris şi semnat, bagă de seamă! Ai înţeles?

- Am înţeles, făcu Pamfilie cu glasul stins şi cu mustăţile pleoştite.

- Bun!, făcu o figură mulţumită domnul Buică. Aţinti un deget ameninţător către bietul bursuc şi-i zise cu un rânjet sumbru: Vezi, să nu mă dezamăgeşti!

*

Viezurele părăsi tare necăjit luxosul sediu central al C.N.S.A.S.-ului. Era atât de tulburat încât abia apucă să se ferească din calea unei limuzine ce demară în trombă din faţa instituţiei. Portarul, care tocmai trăgea o ţigară, chicoti amuzat:

- Ia uite la el ce opărit e!

- Cine?, se pomeni bursucul că întreabă.

- Cum cine? Motanu’ Felix care a fost demascat. Nu l-ai văzut în merţan? Avea la draci pă coadă, ceva de speriat, aprecie omul. Strigă în urma maşinii care dispăruse deja de pe stradă, cu o satisfacţie făţişă: Aşa-i trebuie dacă a vrut să fure sarea ţării!

Pamfilie nu mai zise nimic, deşi se întreba în mintea lui de bursuc la ce naiba îi trebuise unui motan sarea ţării. Dar altele erau problemele ce-l apăsau pe el, aşa că îşi văzu mai departe de drum.

Tot rătăcind pe străzi, ajunse în Centrul Istoric al Bucureştiului. Aici, pe o stradă prospăt desfundată, o ambulanţă zăcea într-o rână, cu două roţi înfundate până la osii într-un şleau plin de noroi. În jurul maşinii se adunaseră câţiva oameni. Mai toţi erau oameni serioşi, fireşte.

Şoferul se uita lung la dubiţă şi din când în când arunca câte o sudalmă, însoţită neapărat şi de un scuipat gros. Omul probabil că avea bronşită. Cam după a treia flegmă, şoferul spuse supărat:

- Dacă n-ar fi dat dobitocu’ ăla de primar ordin să să refacă canalizarea, nu mi s-ar fi întâmplat necazu’ ăsta.

O doamnă cu basma cafenie, trecută şi de cea de-a treia tinereţe – doamna, nu basmaua –, aprobă cu fermitate:

- Aşa e, dom’ne! Un tâmpit, ce poţi să ceri de la el?

Un papuaş originar totuşi din Irian, nu din Papua-Noua Guinee, care trecea pe acolo, n-avu ce face altceva mai bun şi se băgă şi el în vorbă:

- Păi, de ce e, tanti, primarul tâmpit?

- Da’ al’fel cum? Numai un tâmpit se apucă să facă canalizări aiurea-n tramvai pe vremurile astea grele, dă criză. Nouă ne taie cu atâta grijă Guvernu' pensiile - operaţiune chirurgicală, vorba aia -, iar tembelu' ăsta de primar s-apucă să refacă un Centru' Istoric care nu foloseşte la nimica. Ce, n-am dreptate?

- Oho, şi încă cum!, o susţinu şoferul.

- Eu zic că o canalizare la o casă e un lucru bun, o ţinu pe a lui papuaşul din Irian, aflat cu treburi prin frumoasa noastră capitală europeană. Şi dacă e bun pentru o casă, atunci cu atât mai bun e pentru o stradă plină de case, continuă el să susţină.

- Ia uite, frate, şi la asta. Numai tu, băi, mai lipseai să ne dai lecţii. La voi în Africa numai într-o canalizare o ţineţi, îl ironiză şoferul.

- Eu nu-s din Africa, zise negrul slăbuţ, îndreptându-şi semeţ coiful alcătuit din pene de Pasărea-Paradisului.

- Păi, şi atunci ce tot dai din gură!?, se înfipse şi bătrânica în el.

- Uite d-aia se duce de râpă ţara asta. Că vin toţi fugiţii d-acasă pe-aici şi ne învaţă pe noi că raţa-npunge. Pe deasupra, tinere, mai ai şi fracturi grave de logică în paradigma discursului pe care-l expui cu atâta nonşalanţă. Adică dacă un muncitor sapă o groapă într-o oră, însemnează că trei mii şase sute de muncitori o să sape groapa aia într-o secundă? Adică, mai pă înţelesu’ tău, că te văd mai neajutorat, dacă o canalizare – să admitem cazu’ – e bună pentru o casă întocmită, atunci, după mintea ta, ar fi bună pentru tot cartieru’? Nu vezi că vorbeşti fără subiect şi predicat?, zise un analist politc cu începere de barbă de la o televiziune privată, de partid şi de stat, aflată pe acolo în căutare de senzaţional.

Nici nu termină bine omul de presă să-l pună la punct pe papuaş, că uşa din spate a ambulanţei se deschise şi o duduie în halat alb zise oarecum iritată:

- Măi, oameni buni, terminaţi cu discuţiile şi ajutaţi-mă s-o scot pe femeia asta din maşină, că acuşi-acuşi naşte.

Papuaşul şi viezurele săriră imediat, dar fură tot imediat opriţi cu indignare de oamenii responsabili din jur:

- Un’ vă băgaţi, băi, ciumpalacilor? Păi, cine dracu a mai văzut femeie serioasă, în ultmu’ hal de gravidă, să fie scoasă dintr-un accident de un papuaş şi-un viezure? Vedeţi-vă, mă, orfanilor, de treaba voastră şi nu mai încurcaţi treaba p-acia! Ia uite, frate, la ei!

Cei doi se opriră intimidaţi, iar restul lumii continuă să vocifereze, la fel de indignată. Ba unii începură chiar să-i huiduie şi să-i facă nesimţiţi, gherţoi şi ţărani.

Bursucul îşi zise că ar fi cazul să-şi ia tălpăşiţa de acolo, dacă nu vrea să-şi capete niscaiva scatoalce. Deşi, bietul de el nu pricepea şi pace unde anume greşise. Cu atât mai mult cu cât tăcuse chitic şi nu se amestecase în sfada oamenilor. Se gândi că, cine ştie, poate îi scăpase lui ceva. Oftă şi porni mai departe.

Tot rătăcind el aşa prin Centrul Istoric al Bucureştiului, simţi că îl cam încearcă foamea. Văzu tot felul de localuri de lux pe la parterul unor case vechi ce stăteau să cadă, dar nu îndrăzni să intre acolo. O dată fiindcă sigur erau nemaipomenit de scumpe, şi altă dată..., hm, mă rog, altă dată ca prima dată. În plus, aveau tot felul de meniuri ciudate afişate pe tăbliţe negre. Astfel, în faţa unui asemenea restaurant citi: „Oferim onoratei clientele vestiţii Ficăţei Scarlett O’Hara, Muşchi în Sânge Connan Barbarul, precum şi fabulosul Rahat Danubian ca la Ada-Kale. Asigurăm satisfacţie garantată!”.

Viezurele se încruntă şi zise sastisit.

- Mersi de aşa o ofertă! Mâncaţi-vă voi rahatul ăla danubian şi fiţi satisfăcuţi!

Mai făcu câţiva paşi şi văzu o cârciumă din cale afară de prăpădită. Desupra intrării era firma pe care citi uimit: „La nişte tovarăşi şi fiii”. Se apropie cu circumspecţie de uşa larg deschisă şi simţi o combinaţie subtilă de duhori din care se distingeau cea de mucegai şi cea de urină de cerb aflat în rut. În materie de mirosuri era doctor, doar copilărise în pădure.

„Foarte ciudat amestec. Mucegaiul ca mucegaiul, nu-i greu de înţeles de unde provine, dar cerbii?”, se miră el în faţa acestei noi dileme. Pe uşă văzu însă două mici anunţuri. Primul spunea că: „Acest local e deschis fumătorilor”. Chestia asta nu-l deranja deloc deoarece şi el avea acest nesănătos obiciei, fie şi din când în când. Cu al doilea însă lucrurile se complicau foarte tare: „Conducerea restaurantului nostru îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela”. Se privi în vitrina murdară pe pervazul căreia se aşternuse un covor de muşte moarte. În mod sigur un viezure ca el n-ar fi întrunit sufragiile pretenţiosului patronat.

Aşa că îşi cumpără doi covrigi fierbinţi de la o simigerie din apropiere şi, după ce-şi potoli astfel foamea, porni hotărât la drum spre Pădurea Fermecată...

joi, 17 martie 2011

Eu, gândacul - fragment de roman (III)

Petrică îşi făcu la repezeală câteva cruci, cu ochii iscodind în dreapta şi-n stânga. Până la urmă, îl găsi pe cel căutat, un bărbat nebărbierit, cu o faţă osoasă şi sprâncene stufoase, în şopronul alăturat, la „vii”.

„Salut, bre, nea Tăsică!”

„Hai, să trăieşti, Petrică!”, se salutară cei doi.

Nea Tăsică era femeie de serviciu la biserică. În virtutea acestei funcţii, tocmai aduna resturile de lumânări, precum şi ceara topită, pe care o râșcâia necăjit de pe tăblia metalică plină de orificii, cu ajutorul unui soi de şpaclu primitiv, moştenit probabil încă din timpul primei vârste a fierului – Hallstatt, pentru cunoscători. Explică sursa amărăciunii sale:

„I-am zis dă ieri după-amiaz’ lu’ Sofica: Ai, fă, dă grijă şi nu uita să pui apă şi la „Vii” şi la „Morţi”, că al’fel să lipeşte, dreacu’, ptiu, Doamne-iartă-mă!, ceara dă tablă. Da’ ea, cu gându’ tot la bârfă cu cotoroanţele ei, a uitat ca o vacă care este. Şi uite! Stai Tăsica acuma şi chinuieşti-te. Cân’ i-am zis, a dat-o cotită, că a zdrulucit-o toată ziua coana preoteasă cu curăţenia la casa parohială, că nici nu mai ştie dă ea d-atâta muncă şi că şi-a uitat dă treaba asta, la câte daraveri are pă capu’ ei. Fi-i-ar capu’ al... Ptiu’, că iară mă ispiteşte necuratu’”, încheie plin de o evlavioasă vigilenţă

Pe Petrică îl durea fix în cot, ca să nu zicem în altă parte, de problemele de serviciu ale domnului Tăsică. Altele erau chestiunile care-l ardeau pe el. Dar trebuia să procedeze cu tact, făcând niscaiva conversaţie. Aşa că aruncă un neutru, deşi nu tocmai corect politic:

„Eh, femeile... Ce ştie proastele astea? Parcă poţi să pui bază pă vreuna, la o adică, cum e ele acu’ cu minţile fluturatice. Că toate e numa’ cu ochii după bani şi cu gându’ la... Auleooo! Na, că eram şi io să-mi fac păcat, tomnai acia, lângă sfânta biserică”, îşi luă seama la ce era să-i iasă pe gură şi nea Petrică. Privi cu o faţă prea vinovată ca să oglindească un regret sincer şi adăugă, făcând trei cruci mari: „Da’ chiar, bre, că aici parcă umblă ăla mai abitir să te bage-n belea, zău!”

„Umblă, da”, făcu neatent Tăsică în timp ce sălta uşor în pumn punga de plastic cu mucuri de lumânări şi ceară, socotind că s-a strâns de vreun kilogram, hai, un kilogram şi jumătate. Cantitate care, vorba aia, că păşisem în al treilea mileniu, se putea recicla pe niscaiva bănuţi. Domnul Tănase Efremiu Gomboş – după cum scria în acte – era, o susţinea de altfel chiar el cu mândrie şi relativă seriozitate, un participant activ al înnoirii bisericii ortodoxe, asociind religia cu ecologia. Sigur, de fondul principal al problemei, care, de fapt nu era câtuși de puţin vreo nouă găselniţă a acestui secol, se ocupa, cu multă osârdie, popa Davidescu. La săptămână cântărea resturile de lumânări şi se uita lung la omul-femeie-de-serviciu:

„Tăsică, Tăsică, s-au adunat cam puţinele, tată!”

„Astea e toate, părinte!”, se dezvinovăţea împricinatul în faţa privirilor acuzatoare ale preotului paroh.

„Mă, băiatule, toate-toate?”, insista cu subînţeles popa.

„Toate-toate, părinte! Să-nlemnesc!”

„Ai grijă, Tăsică, tată, să nu spui vorbă mincinoasă, că tare greu atârnă ea în talgerul păcatelor. Cu atât mai mult cu cât ai putea cădea în ispita de a-l minţi chiar pe părintele tău cel duhovnicesc, care îndreptăţit ar fi atunci să te afurisească...”

Dom’ Gomboş lăsa cuminte ochii în pământ şi spunea cu mare pioşenie în glas:

„Mă rog în fiecare seară să mă ferească Sfântul de o aşa greşeală, da’ şi io sunt om şi sunt slab, părinte! Cu toate astea, să ştiţi că mă sforţez şi mă străduiesc să nu cad la abatere...”

„Te forţezi tu, te forţezi, Tăsică, da’ nu prea-ţi iese!”, făcea acru popa Davidescu. Urma: „Ai grijă cu slăbiciunea asta a ta, să nu cumva să mă mâhnești în aşa chip încât, cu toată compasiunea pe care o am faţă de fratele meu cel păcătos, să te dau cumva afară.” Continua cu şi mai multă asprime: „Ia vezi! Pantelică, ăla din colţ, de la blănărie, abia aşteaptă să-l ajut şi pe el cumva cu lucrul p-aci, prin juru’ sfântului lăcaş, şi nu umblă să se tocmească pentru orice, cum fac alţii! Înţelegi mătăluţă?”

„Înţeleg, Sfinţia Voastră, cum să nu înţeleg!? Da’ mi-e că mă judecaţi cu prea mare asprime, că io sunt băiat bun, muncitor şi ci’stit. Nu mai spun că Pantelică, întrebaţi pă toată lumea, e şi beţiv, şi gură bogată. Înţelegeţi dumneavoastră ce vreau să zic, că doar vă pricepeţi la oameni ca niminea al’cineva şi n-o să vă înveţe unu’ ca mine ce şi cum...”

Parohul zâmbea pe sub mustaţă, amuzat dar şi plăcut gâdilat la orgoliu, şi-i spunea, amenințându-l cu degetul:

„Mai pune lacăt gurii aceleia aplecată la clevetire, Tăsică, că numai la rele te poate duce. Vezi-ţi de bârna din ochiul tău şi nu te mai lega de paiul din ochiul altuia!”

În momentul acela – discuţia se repeta ca un ritual, la răstimpuri – domnul Gomboş ştia că furia popii se domolise şi putea răsufla uşurat. Urma o ultimă pildă pe care, neapărat, preotul urma să i-o dea. Asta era lege şi anunţa apropierea sfârșitului întâlnirii legate de ceară şi lumânări. Iar pilda nu întârzia. Parohul îi arăta palma, cu policarul întins în unghi drept, edificându-l imediat asupra gestului:

„Vezi tu mâna asta, Tăsică?”

„O văd, părinte”, spunea smerit omul-femeie-de-serviciu.

„Ei, Dumnezeu a lăsat ca degetul mare să fie un opritor”, făcea preotul, în timp ce palma îi aluneca sugestiv, în jos, pe lângă muchia mesei, sfârşindu-şi mişcarea atunci când policarul atingea tăblia. „Vezi, tu, tată, mai adânc nu merge mâna. Nu merge şi pace. Aşa că fii cu îngrijire faţă de degetul ăsta mare, că altminteri rişti să-ţi scape mâna până la cot şi poţi să-ţi capeţi mare belea. Mare belea, Tăsică! Să nu zici că nu ţi-am spus!”

„Am băgat la cap, Sfinţia Voastră şi o să mă căznesc să nu vă ies din cuvînt”, făcea Tănase cu ochi umezi, pătruns tot de un devotament de-a dreptul căţelesc.

Atunci popa plusa, găsindu-i rapid o sarcină de care trebuia să se achite mintenaş, spunîndu-i scurt: „Aşa să faci, fiule! A!... Şi vezi de isprăveşte cu iarba aia din curte, că a crescut ceva de speriat!” sau „Copacii de pe alee sunt nevăruiţi de la Paşti” ori „Nu se mai vede aleea de restu’ curţii de câtă frunză s-a pus!” şi câte altele. Iar Tăsică tăcea şi înghiţea, fără să scoată un cuvinţel de împotrivire. Dacă el îşi lua un mic bonus din ceară şi lumânări, era corect să depună în regim de urgenţă şi un serviciu suplimentar. Avea şi părintele Davidescu dreptatea lui.

După câte o asemenea zi frământată, la sfârșitul cinei, parohul îi spunea coanei preotese, oftând adânc:

„Nu mai găseşti, Lizico, oameni cinstiţi azi, în ţărişoara noastră. Toţi vor bani, dar fug de muncă ca dracu’ de tămâie. Numai hoţie şi iar hoţie, cât vezi cu ochii. Nu ştiu unde o să ajungem, zău!”

Nevastă-sa surâdea şugubeaţă, strângându-și a sa robe-de-chambre din mătase în jurul şoldurilor generoase, admirându-se în oglinda, aşa-zis veneţiană, aflată pe peretele din spatele lui bărbate-su. Rochia fusese cumpărată la jumătate de preţ de la o enoriaşă care se jurase că o primise de la Milano. Madam Lizica ştia ea, doar nu era născută ieri!, că era săltată direct, cu discreţia necesară, de la locul de muncă al enoriaşei. Dar nu se scandalizase câtuși de puţin, considerând că făcuse o faptă bună, ajutând-o pe o amărâtă care, oricum, se spetea la bandiţii ăia de patroni italieni pe o leafă de mizerie. În plus, făcuse o adevărată afacere, scutindu-l pe soţ de bani cât pentru două botezuri, un luat de moţ şi o rupere de turtă, sau, hai, socotind în mare, cât pentru o înmormântare mai de Doamne-ajută. Aşa că spuse cu un fel de blândețe lejer amuzată, dar şi cu un entuziasm sincer, însă reţinut:

„Fănele, prea le pui la inimă pe toate. Fii tu liniştit! La noi s-a furat, se fură şi se va fura cât o fi neamul nostru pe acest pământ. Îţi dau şi în scris, dacă vrei. Ia adu-ţi aminte! N-a zis papa ăla catolicu’ că România e Grădina Maicii Domnului? A zis! Şi atunci? Păi dacă din bogăţia asta de grădină nu se fură, atunci de unde, dom’ne, de unde?"

duminică, 13 martie 2011

Breaking news!

Din televizoarele noastre, prompteriţe îndurerate ne anunţă că Japonia se află la capătul puterilor, răpusă de apocalipsă. După cutremurul de nouă grade pe scara Richter, după tsunami-ul cu valuri de zece metri înălţime, a mai apărut şi spectrul unei catastrofe nucleare de tip Cernobâl. După toate aceste dezastre - şi după mintea teleaştilor noştri - Japonia e terminată. "Ţara Soarelui-Răsare a apus!" proclamă prosteşte un canal de ştiri româneasc.
În mod uimitor însă, de mâine în Japonia lumea se duce la serviciu, copiii la creşe, grădiniţe şi şcoli - depunându-se eforturi pentru a li se asigura acolo şi masa, ca de obicei. Sigur, armata, pompierii şi specialiştii de tot felul n-au stat cu mâinile-n sân până acum şi au acţionat, iar cei însărcinaţi cu responsabilităţi de conducere şi coordonare şi-au făcut datoria aşa cum ştiu ei. Adică eficient şi cu calm.
N-am văzut din imaginile transmise japonezi alergând de bezmetici, rupându-şi părul din cap, urlând isteric şi călcându-se în picioare. Chestiuni care altminteri nici n-ar fi fost de neînţeles să se întâmple, având în vedere nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Cu toate acestea, oamenii şi-au ţinut firea, dând dovadă de demnitate şi o forţă interioară admirabilă. Ba, după spusele unor români de-ai noştri aflaţi pe pământ nipon, nişte bătrânei au încercat cu blândeţe şi căldură să-i liniştească şi pe ai noştri.
Din tot ce am văzut eu, am senzaţia că singurii isterici care umblă brambura prin tot arhipelagul japonez în goană de siniştroşenii sunt reporterii noştri. La noi acasă tot felul de analişti-părerologi, de specialişti în orice şi nelipsiţii noştri oameni politici îşi exprimă hotărât ideile asupra unor chestiuni de geologie, de seismologie şi de tehnologie nucleară. O fac, fireşte, în stil dâmboviţean, după ureche şi umori, dar cu morgă de mari cunoscători. Abia aştept momentul când o să apară şi celebrul finanţator al clubului de fotbal Steaua şi Bianca lu' Bote să ne spună şi ei ce ar trebui să facă japonezii. Deocamdată doar ei lipsesc din peisajul nostru mediatic. Or la un aşa eveniment planetar, musai să apară şi ei.

În Libia, băieţii lui Gadafi preiau încet, încet, controlul asupra ţării, omorând gospodăreşte răsculaţii, în timp ce conclavul şefilor de stat ai Uniunii Europene, reuniţi în plen la o şuetă, o atenţie şi-o măslină, trimite note de protest, iar comandantul suprem libian rânjeşte nepăsător dar satisfăcut. În fond, totul revine la normal...

Una dintre cele mai uimitoare şi pe undeva de-a dreptul miraculoase ştiri este - ţineţi-vă bine! - apariţia celui de-al treilea album post-mortem al îndrăgitului Michael Jackson. Răposatul face adevărate minuni - cu efecte financiare de excepţie, sunt convins - şi după întoarcerea lui în nefiinţă. Cred că ar fi cazul ca nişte fani să se constituie într-un grup de iniţiativă care să ceară imperios canonizarea megastarului.

În fine, în faţa hipermarketului-hiperofertelor, doi tipi discutau la o ţigară:
- Ai auzit, mă, că a murit mă-sa mare a lu' Madona?
- Să fie sănătoasă!
- Cică avea nouăş'nouă de ani băbăciunea!
- I-auzi frate!
- Şi Madona cică-i supărată fleaşcă pe chestia asta. Zicea ăştia la televizor că cântăreaţa e devastată de moartea ei.
- Zău, mă? Noi suntem şi mai devastaţi ca ea. Nu vezi ce ne aleargă foamea? Şi ţine cont, nici măcar nu eşti precis dacă o să ne dea ăştia vreo primă, ceva, de Paşti.
- Haidi, bă, io-ţi zic o chestie de suflet şi tu tot pe politică o dai!

În Bucureşti, după o lungă şi grea aşteptare, a venit în sfârşit primăvara. Câteva terase s-au deschis şi s-au şi umplut imediat. Berea curge în valuri, fiecare terasă e dotată cu câte o plasmă la care clienţii să privească pe deasupra halbelor dezastrul japonez, iar lumea-i mulţumită şi România, criză-necriză, se descurcă. Ca întotdeauna.

sâmbătă, 12 martie 2011

Subtila diferenţa dintre notorietate şi prestigiu

Bote, Bianca lu' Bote, asistenta Crudu sau Ogică, ori Moni şi Iri sunt persoane cu renume, domnule! Tot românul ştie bine cine sunt, iar faţă de aceste personaje există un interes public viu. Până într-atât încât biografia lui Botezatu - băiat cu puşcărie în Italia la bază, actualmente dizainăr de chiloţi de megasuccesuri - este în topul celor mai furate cărţi din România.
Bianca, asistenta Crudu, Moni, Cosmina sau Andreea nu şi-au comandat - încă - biografii, dar de ele vuieşte în continuu presa, atât cea scrisă, cât şi televiziunile care se întrec neobosite în a le populariza în emisiuni de mare interes naţional.
Ce naiba au făcut toate figurile astea? Ce au produs toţi oamenii ăştia, ce au creat, ce au dat ei naţiunii căzute în admiraţia lor? Păi, în afară de chiloţi - creaţi sau fluturaţi public -, nimic, absolut nimic. Sigur, dacă nu iei în seamă aşa-zisele scandaluri ce constau de obicei în tot soiul de certuri cu un pestilenţial iz de mahala.
Asta cel puţin aparent. Fiindcă persoanele acestea, ca şi alte o sută sau două, fac rating televiziunilor şi cresc tirajele tabloidelor. Publicul român le cere, avid de informaţie şi cultură cum este.
În afară de asta, ele constituie un model pentru mulţi, foarte mulţi tineri. Poţi să ajungi celebru şi bogat fără să te chinui învăţând pe rupte, fără să te speteşti mai apoi studiind ori muncind serios, ba chiar fără să fii în stare să legi două vorbe măcar? Poţi. Dacă vrei să reuşeşti în viaţă şi să fii cineva iată calea! Sigur, mai e şi cea legată de politică, unde alţi indivizi, la fel de dotaţi intelectual şi de meritorii ca Ogică, sunt în fruntea bucatelor, taie şi spânzură - dar mai ales taie salarii şi pensii - decizând fără să le pese asupra vieţii noastre, a tuturor. Evident, când nu mai au ce să taie, se împrumută, răţoindu-se la noi şi zicând că-şi asumă ei responsabilitatea şi chemându-ne la solidaritate. Datoriile tuturor acestor acţiuni şi a furtişagurilor derivate din ele, ridicate la rang de politică de stat, vor fi plătite de prostime. Şi nu numai de către aceia care i-au votat şi care stau cu ochii zgâiţi la televizor palpitând la aventurile lui Moni şi ale lui Iri sau la succesele lui Bote, ci şi de noi, ceilalţi.
În această continuă atmosferă de bairam zălud, slinos şi plin de miasme, populat de fel şi fel de butaforii, o mare personalitate a culturii române este pe cale de a fi scoasă de la catedră. Nu, nu ca în anii 50 ai trecutului secol, ci obligată să se pensioneze cu legea în mână şi democratic.
Este vorba de istoricul Lucian Boia. Sunt convins că 99 la sută dintre români nu ştiu cine este Lucian Boia. Iar procentul celor care i-au citit măcar o carte este cu certitudine şi mai mic. Dar asta nu-i cine ştie ce. În fond, românul îşi desăvârşeşte cunoştinţele de istorie - atâtea câte or fi - din tabloide şi hălăduind pe reţelele virtuale de socializare, că doar ne-am modernizat şi avem internet. Aşa află el că un misterios trib dacic a ajuns în India şi în Pakistan fiind strămoşul vorbitorilor limbii punjabi, cu care uite că suntem fraţi. După care votează pe facebook, mistuit de sentimente naţionale şi emoţii oculte: I like this! Şi suntem convinşi că istoria e o poveste oarecare, pe care fiecare o spune cum i se năzare, adăugând folcloric ce ni se pare că sună bine sau eludând patriotic ceea ce ne sună nouă neplăcut.
Uităm că istoria e o ştiinţă şi că are marii săi magiştri. Uităm că un asemenea magistru - real şi tot mai rarisim în cultura noastră - se formează în ani şi de ani de studiu serios şi neobosit, fiind întotdeauna însoţit şi de o anumită ţinută morală. Uităm, sau nici n-avem habar, că rolul unei asemenea personalităţi în formarea altor şi altor valori este esenţial. În cultură, orice ai face, excelenţa nu este o chestiune democratică. Aici se trăieşte sub absolutismul valorii şi sub dictutara geniului. Iar în această zonă aproximarea după ureche şi generalizarea nu funcţionează fiindcă e vorba despre mari individualităţi.
Sigur, Lucian Boia poate să se ducă la Sorbona şi să-şi continue acolo opera. Nouă ne rămâne oricum marele Ogică! Şi celebrul cuplu de comici universitari Boc-Funeriu. Poate pun de-un trio, că se cam potrivesc...

luni, 7 martie 2011

Leapşa pe citite

Am primit din partea domnului I. Suciu o leapşă. În general nu mă înnebunesc deloc după asemenea chestii care au cel mai adesea un aspect de oracol şcolăresc. Dar se mai găsesc şi unele interesante sau cărora, din politeţe măcar, le dau curs. Aşa că...
1. Numiţi cinci titluri de capodopere din literatura română sau universală.
- Epopea lui Ghilgameş
- Călătorie spre soare-apune, de U Ceng-En
- Furtuna, de Shakespeare
- Viţelul de aur, de Ilf şi Petrov
- Baudolino, de Umberto Eco
(O precizare: acesta nu-i un top personal al celor mai bune cinci capodopere literare din toate timpurile şi de oriunde. Este doar o simplă încercare - dar cât mai variată şi totodată orientativă - de a numi câteva din operele pe care le admir cu deosebire. Altminteri, dacă m-aş concentra niţel, nici nu aş şti ce să aleg din sute de titluri.)
2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi pe cealaltă.
Mda... O întrebare tipică de de oracol de clasa a VIII-a. Ba chiar mai naivă, ca să nu zic stupidă de-a dreptul. Oricum, nu citesc o carte în funcţie de naţionalitatea, rasa, sexul sau apartenenţa religioasă a autorului.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia?
Păi, deh, şi una, şi alta. (Presupun că e vorba tot despre lucrările literare, că mai sunt şi cele ştiinţifice unde "povestea" e fundamentală, în timp ce emoţia-i mai subţire. Sigur, şi aici există un soi de incitaţie emoţională a cunoaşterii.) Bun! Dar iar trebuie dată doar o singură soluţie? O poveste inedită trebuie remarcată fiindcă sunt totuşi foarte, foarte rare. Pe de altă parte, orice poveste, oricât de originală ar fi, dacă nu e bine scrisă, de unde emoţie? Din această dilemă nu pot ieşi şi pace!
4. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi?
Categoric, valoarea nu i-o influenţează. Însă receptarea de către cititori e influenţată de această orientare, s-o recunoaştem. Iar îndepărtarea în timp e în favoarea valorii în sine a operei - cu condiţia să fie realmente o operă, altminteri...
5. Literatura modernă şi contemporană e mai valoroasă decât cea antică?
Din literatura antică se estimează că nu ne-a parvenit decât o zecime din tot ce s-a scris, cel mult. Pe de altă parte, sunt atât lucrări scrise în antichitate care mă emoţionează şi asupra cărora am reflectat îndelung şi o mai fac adesea şi azi, cât şi din contemporaneitate. La fel cum şi reciproca - în sensul că altele mă plictisesc de moarte - e la fel de valabilă. Ce-i drept, aşa cum e şi firesc, cele moderne sunt mai multe - atât bune, cât şi slabe. În plus, şi canonul, şi receptarea, au suferit niscaiva schimbări din antichitate până azi.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Mircea Cărtărescu sau Ştefan Agopian?
O minimă onestitate mă obligă să nu răspund. Lui Cărtărescu i-am citit câteva cărţi - Levantul şi Nostalgia fiind nişte lucrări deosebite, care mi-au plăcut, dar De ce iubim femeile e un sirop pe alocuri jenant -, în timp ce lui Agopian i-am citit articolele din Caţavencu şi din alte publicaţii - bine scrise! - dar nu i-am citit Fric, Tobit sau Tache de Catifea, adică marile lui romane.
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva?
Fac eforturi, dar am şi eu limitele mele. Dacă ajung să citesc cam o sută de pagini şi mă plictiseşte de moarte ori găsesc că-i curată pierdere de timp, o arunc cât colo. Fără nici cel mai mic regret!
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic?
Se mai poate întâmpla, nu neg. Dar nu acesta-i scopul literaturii. Bine, literatura e oricum una dintre cele nobile inutilităţi, după cum a zis un mare om.
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandării criticilor ori a prietenilor?
Ce întrebare mai e şi asta!? Fireşte că apreciz o carte pe baza gustului personal şi numai după ce o citesc. Altminteri, mult îmi pasă mie de ironiile criticilor - mai ales alor noştri, care au obiceiul să-i înfiereze pe autorii străini de succes - sau de adevăratele ode pe care le lansează la adresa altora. Cazul lăudatei cărţi a Mihaelei Rădulescu - de către un serios critic de-al nostru - şi totodată al vehementei veştejiri a britanicei Rowling, mi se pare de-a dreptul didactic.
10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul?
Da, m-am întâlnit. Pentru mine, cel mai frapant asemenea caz este fabulosul poet Saint-John Perse. Nu că domnul Celine o fi mai breaz, dar discrepanţa dintre poet şi om, la antilez, chiar m-a uimit peste măsură. Sigur, mai e şi Arghezi, şi Sadoveanu, şi alţii...
11. Dacă aţi văzut ecranizarea unui roman, mai citiţi şi cartea?
Depinde. Dacă filmul e prost, dar autorul mi-e cunoscut şi-l apreciez, risc să citesc şi cartea. Pe de altă parte, în general filmele care ecranizează un roman sunt mai slabe decât cartea. Există însă şi excepţii, ba uneori, foarte rar, ce-i drept, atât filmul, cât şi cartea sunt două bijuterii foarte bine individualizate. Cele mai interesante exemple din acest gen rarisim mi se par a fi Solaris şi Inocentul. Eu nefiind vreun mare cinefil, să ne înţelegem.
12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot?
Cu siguranţă, da!
13. Dacă ar fi să realizaţi un clasament al literaturilor lumii, de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?
a.N-aş face nicodată un asemenea clasament pe naţiuni al literaturii mondiale. În fond, unde s-ar plasa într-un asemenea top literatura latină? Sau cea a vechilor greci? Dar cea indiană de la începuturi şi până azi, ori cea arabă?
b. Dacă touşi aş fi sub o gravă ameninţare şi aş fi silit să fac topul acesta aiurisitc, după umila mea părere, literatura română n-ar fi în primele zece. Şi aş accentua rânjind: cel puţin deocamdată...

În încheiere, nu nominalizez pe nimeni pentru a prelua această leapşă, dar dacă i se pare şi altcuiva de interes, e liber să o folosească. Pe cine-l incită, bine, pe cine nu, iarăşi bine.

sâmbătă, 5 martie 2011

Corul devoţiunii şi alte fumuri

Este foarte posibil să pierd şi bruma de simpatie a unora dintre cititorii acestui blog - şi, la maniheismul extrem de pe la noi, cu siguranţă nu numai atât -, dar de ceva timp îmi stă pe suflet o chestiune. Este vorba de exerciţiile de admiraţie pe care am fi chemaţi, mai mult sau mai puţin imperios, să le facem vizavi de anumiţi corifei actuali ai culturii române. Nu te simţi îmbiat de asemenea chemări, eşti - pe scurt şi fără putinţă de tăgadă - un tâmpit! Sau un năimit de-al vreunui mogul. Sau, evident, un puber intelectual frustrat. În orice caz, nu eşti un om serios, de calitate şi eşti orbit de ură. Adică, ce mai încoace şi încolo, eşti de-al "ălorlalţi". Iar "ăilalţi" e ştiut, sunt tot ce-i mai rău şi mai prost pe lumea asta.
Ei bine, deşi sunt conştient că nu o să fiu crezut pe cuvânt, nu fac parte din nicio gaşcă, nu lucrez pentru niciun mogul - fie el bun sau rău - şi nici nu încerc vreun sentiment de invidie care să mă ulcereze. Însă atitudinea de nesfârşită admiraţie, cu puseuri de adoraţie pe alocuri, însoţită de reacţii alergice extrem de violente la cea mai mică urmă de scepticism sau de critică la adresa acestor persoane, nu mi se pare deloc un act de normalitate. Şi aceştia sunt oameni, cu virtuţile şi păcatele lor, cu reuşitele sau eşecurile lor, nu fiinţe celeste ori măcar oficianţi perpetui ai unor Sfinte Taine.
Aşadar, nu cred că această stare de fapt este firească. Iar asupra atitudinilor, declaraţiilor şi mai ales textelor scrise de oricine, inclusiv de respectivii mari oameni, cred că pot şi am dreptul să-mi exprim o părere, ba chiar să le privesc critic. Nimeni nu mi-o poate interzice şi dacă ar face-o mi s-ar părea un act realmente revoltător.
Vacile sacre ale culturii române este un text scris de doamna universitar Lavinia Bârlogeanu. Dintr-o întâmplare, dumneaei nu a precizat sursa unui citat dintr-o zicere a unuia dintre "boierii minţii" de azi. Întreaga gardă pretoriană a acestor domni a reacţionat vehement la o aşa gravă greşeală şi a târnosit-o în diverse luări de atitudine prin presă. Însă dacă o să daţi clic pe "V"-ul inţial al titlului textului ce a stârnit furtuna, o să puteţi citi un articol de răspuns cât se poate de pertinent şi elegant al acestei doamne. Iar dacă o să vă intereseze subiectul o să puteţi merge mai departe privind argumentele părţilor, judecând singuri poziţiile fiecăruia. Răspunsul autoarei este dat la atacurile furioase şi în niciun caz elegante ale unor apărători din reţeaua adoratorilor de serviciu al respectivelor sacrosancte personalităţi. Iar această reţea, tocmai prin manifestările membrilor care o alcătuiesc, arată că tezele pe care Lavinia Bârlogeanu le exprimă în lucrarea ei sunt cât se poate de consistente şi de solide.
Constat cu tristeţe şi sideraţie că un abur de adeziune înnecăcioasă se ridică în jurul persoanelor venerate. Numai că începe să fie atât de dens încât înnegurează însuşi izvorul luminii, atâta cât o fi. Aş îndrăzni să spun că mai sunt şi alte lumini prin sărăcăcioasa noastră cetate, dar ceaţa vine în valuri dintr-acolo, tinzând să ne înghită cu totul.
Cu amărăciune, sincer, pun şi eu o întrebare simplă: acesta este un fenomen cultural? S-ar părea că da. Şi încă unul, s-o recunoaştem, cu tradiţie pe la noi. Oricum, un alt răspuns mai clar nu găsesc.

Cum nu găsesc nici soluţia unei alte dileme, legate într-un fel de cea anterioară. Iat-o pe scurt:
Un om rău şi perfid, un miliardar despre care se spune că ar avea un caracter mai mult decât dubios, a cumpărat nişte publicaţii, cu redacţii şi tipografie cu tot. Culmea tupeului, se mai şi produce în ele. Unul din articolele scrise de miliardar avea o ţintă precisă: ridica problema unei discuţii pe care un filozof celebru de-al nostru a avut-o cu un istoric polonez. Iar miliardarul îşi exprima şi o opinie acidă, pe alocuri cam ieşită din tabele, faţă de respectivul filozof. Opinia asta l-a supărat tare pe prietenul filozofului - pe bună dreptate şi omeneşte de înţeles, zic eu - care i-a şi replicat pe un ton sec miliardarului, într-o încercare de punere la punct a acestuia. Nu discut dacă respectiva încercare a fost izbutită sau nu, elegantă ori ba, întemeiată sau nu. Interesant mi se pare altceva. Cărturarul supărat semnează în continuare articole în ziarul miliardarului, dar şi într-o altă revistă de cultură pe care tot miliardarul o finanţează. Bănuiesc că omul de cultură o face pe bani, iar banii aceia vin tot de la miliardarul cel rău. Cu alte cuvinte, odiosul mogul nu numai că îl găzduieşte pe celebrul cărturar în paginile ziarelor sale, dar îl mai şi plăteşte ca să fie beştelit. Iar oribilul magnat, după toată povestea cu schimbul de replici, în loc să-l dea afară, lipsit de inimă şi civilitate cum era de aşteptat din partea unui asemenea personaj infam, în loc să-l trimită să-şi expună criticile faţă de el prin alte părţi, continuă să-i acorde amabil şi fair spaţiu tipografic, ba îi mai şi răspunde cu eleganţă într-un articol plin de amiciţie.
Păi, cum vine asta? Cine, ce fel de tării ale opiniunii are? Ori eşti plin de dignitate şi, vertical şi onest cum afirmi că eşti duminică de duminică la televizor, îţi dai demisia de pe la toate ziarele şi revistele infamului mogul, ori ar cam trebui să bagi de seamă că între vorbele şi faptele tale începe să existe o distanţă din ce în ce mai mare. (Una care nu mai poate fi umplută doar cu eleganţa jucăuşă şi inteligentă a frazării cărturarului, gata să echilibreze sentenţiozităţile plate şi solemne - pe alocuri chiar rizibile - ale prietenului filozof, partener de emisiune.) Numai că, poftim, aşa ceva nu se întâmplă. Şi iarăşi nu înţeleg de ce. Poate din cauză că, vorba lui Marin Preda, "una vorbim şi alta fumăm".

marți, 1 martie 2011

Un mărţişor pentru cetăţenii de ambe sexe

România e o ţară extrem de interesantă. Suntem cu adevărat buricul pământului, aici petrecându-se ce cu gândul nu gândeşti. Avem cea mai mare inflaţie din întreaga Uniune Europeană, dar leul se întărşte pe zi ce trece în faţa valutelor străine. Cetăţenior li se reduc salariile şi pensiile, alimentele se scumpesc de la o săptămână la alta vertiginos, guvernul taie fondurile Primăriei bucureştene, văduvind-o de posibilitatea de a finaliza nişte lucrări necesare oraşului, partidul de guvernământ pregăteşte o nouă lege a votului - nebăgată în seamă de mai nimeni - cu care să ajusteze alegerile, iar tabloidul Libertatea devine expert în istorie şi în lingvistică, găsind un nene care a descoperit că vorbitorii limbii punjabi sunt urmaşii unui trib dacic. Lumea românească însă este profund cutremurată de marea, incredibila şi atât de surprinzătoarea dramă a lui Moni şi Iri care umblă să divorţeze. Poporul, răvăşit de o asemenea ştire, este divizat de marea dilemă a încredinţării finale a copilului, chestiune de cel mai înalt interes naţional, care lasă în urmă oriece altă problemă. În acest cadru cum nu se poate mai zglobiu şi feeric a venit şi 1 Martie, strămoşeasca noastră zi a Mărţişorului. În atari condiţii şi la aşa mare sărbătoare, m-am gândit să ofer tutror celor ce trec pe aici un dar realmente deosebit, unul pe care eu îl preţuiesc şi cu care mă mai înveselesc când şi când. Cred că acest text este totodată un simbol sacru al frăţiei de nezdruncinat româno-absurdistaneze (deigur, tot o urmaşă a dacilor!). Iacătă-l, copiat cuvânt cu cuvânt de mâna mea, potrivindu-se perfect ocaziunii:

Ismail şi Turnavitu
de Urmuz

Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.
Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.
Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 1/2 dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie... Alţi viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget.
Cea mai mare parte din an, Ismail nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic, cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele.. Acesta, din prea mare dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale.
Totuşi, Ismail reuşeşte să scape de acolo trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari, cărămizii, şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul de a fi oferit proprietarilor ca recompensă şi împărţit la lucrători. În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti. Ismail primeşte şi audienţe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sunt mai întâi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sunt obligaţi să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiţi în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă până sus la Ismail, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitanţilor să i se promită corespondenţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.
Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri "Radu-Vodă".
La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismail. Expunându-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri, Ismail, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată câte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-i iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismail să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i prosperitate şi fericire...
Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obicei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spânzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie...
În una dintre aceste călătorii, Turnavitu, contractând un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încât, din cauza deselor lor strănuturi, Ismail nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.
Fire din cale afară de sensibilă şi neputând suporta o atare umilinţă, disperat, Turnavitu îşi puse în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întâi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură...
Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismail, căci punând să i se fure toate rochiile, cu gaz dint-însul le dădu foc pe un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămâne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismail abia mai avu puterea să se târască până la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decreptitudine şi în această stare a rămas până în ziua de azi.