marți, 31 august 2010

Despre cârâielile adulatorilor

Aş putea să scriu aici pe larg despre povestea asta cu drepturile de autor, ultima porcărie care ne-a fost dăruită de neobositul cuplu Băsescu-Boc, cuplu ce e o chintesenţă a grobianismului cu cea mai crasă incompetenţă. Dar încă mi-e greaţă. Nu numai de samavolnicia în sine, ci şi de corul unor indignaţi care ar fi fost bine să stea mai la o parte şi să nu zică nici pâs, din moment ce au ridicat până acum osanale dintre cele mai jenante celor doi, beneficiind în fel şi chip de pe urma bunăvoinţei băse-bocului.
Aşadar, mai subţire teoreticieni şi fervenţi ai băsescianismului! Nu mai cârtiţi împotriva faptului că după ce v-aţi ghiftuit sunteţi trimişi şi voi la coteţ, ca întreaga prostime - unii uitând cine sunt de-adevăratelea şi unde au ajuns, iar alţii, foarte puţini, legitimaţi prin operă, însă discreditaţi prin înghesuirea la pomeni. Dacă dom' cârmaci a dat dispoziţie să vi se servească pe lângă bunătăţi şi o farfurie de lături, înfulecaţi-o servili şi pe-asta, continuând să învârtiţi manivela flaşnetei, gudurându-vă pe lângă turul vremelnicului stăpân. Voi n-aveţi dreptul să mârâiţi nimic, având încă gura plină. Ştiţi voi cu ce.
De majoritatea mi-e lehamite. Pentru cei foarte puţini, personalităţi semnificative ale culturii noastre, dar revoltător de meschini şi hulpavi de mărire, îmi pare pur şi simplu rău şi mi-e ciudă că au putut să se vândă pentru un blid de linte, chit că blidul o fi fost din aur. Din păcate, au făcut-o în murdara şi neîntrerupta tradiţie a atâtor şi atâtor intelectuali români. Un lanţ lung şi împovărător de peste un secol şi jumătate, deşi umbra verigilor se pierde adânc în istorie... Bine că în vremurile trecute există şi cei la fel de plini de haruri, dar rămaşi verticali, cu toate că, recunosc, sunt mult mai puţini. Azi, domnul Neagu Djuvara ar putea fi - de departe - un exemplu demn de urmat.
Până la urmă, toată povestea asta nu-i o chestiune de inspiraţie în alegerea găştii sau, mai pompos spus, a alegerii unei corecte tabere ideologice (mai ales la noi, unde stânga se amestecă cu dreapta, după enterese, sau după proiecturi personale lucrative, într-o veselie). Ci e, clar, una de demnitate. Poate concluzia e neaşteptată pentru unii, dar e, dincolo de toată retorica vâscoasă a proaspeţilor cârtitori, de o adâncă simplitate. Mai complicat e să ţi-o asumi.

luni, 23 august 2010

O amintire legată de 23 August

Cu ocazia zilei de 23 august n-o să vorbesc nimic despre defuncta noastră sărbătoare naţională, altminteri cu semnificaţii nu prea glorioase. Aia cu vitejeasca noastră întoarcere a armelor e cea mai delicată, aşa că n-o să mă bag tocmai eu, nepriceputul, în povestea asta.
Cu ocazia zilei de 23 august o să vorbesc despre o femeie pe care am văzut-o chiar la o manifestaţie prilejuită de acest discutabil eveniment.
Era o femeie urâtă, urâtă, urâtă! Sigur, un bărbat nu ar trebui să spună niciodată aşa o chestie. Dimpotrivă, un bărbat ar trebui să susţină că nu există femeie urâtă. Ar trebui să sublinieze, atunci când are niscaiva dificultăţi laudative la adresa unei urmaşe de-a Evei, că frumuseţea se află în ochiul care priveşte. Mda...
Eu însă spun cinstit că tipa era urâtă cu crăci, urâtă cu spume, că era regina naşpetelor. N-o să mă avânt într-o descriere oricum prea searbădă faţă de realitatea care te lăsa cu gura căscată. Cred că şeful ei o trimisese la manifestaţie într-un gest de opoziţie şi protest la adresa "cârmaciului" de pe atunci.
Oricum, femeia era tânără, n-avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Purta nişte blugi făcuţi la Focşani - celebrii în epocă - iar pe bustul androgin un tricou. Ei bine, tricoul ăsta era tare de tot. Pe el se putea citi următoarea inscripţie: You are not dreaming, I'm real!
Uimitor era şi faptul că niciun băgător de seamă - şi era plin de ei, mai ales la un asemenea eveniment - nu luase atitudine, trimiţând-o să-şi schimbe bluza cu "scrisuri englezeşti".
Recunosc, nici până azi, după mai bine de treizeci de ani, n-aş putea spune precis dacă fata avea un simţ al umorului colosal sau, pur şi simplu, nu ştia ce scrie pe tricou.
Evident, am hotărât că prima variantă e cea adevărată şi am simpatizat-o imediat, iar de atunci îi păstrez minunatei urâte un colţişor cald în inimă.


sâmbătă, 14 august 2010

Ce e cool să lecturăm în această vacanţă

Fiind un blog al unui tip care îşi pierde vremea scriind aiurea tot felul de poveşti, fireşte că postările de aici nu şi-au arătat până acum cine ştie ce utilitate. Această jenantă stare de fapt se cere niţeluş corectată. Şi cum mie unuia mi-ar veni peste mână să dau sfaturi practice în privinţa unor treburi gospodăreşti sau de factură mai tehnică - cum ar fi cele privitoare la repararea instalaţiilor sanitare, electrice, ori alcătuirea unei grădiniţe pe balcon - o să mă mărginesc la prezentarea unor recomandări de lectură pentru vacanţă. Nu, nu ale mele. Fiindcă nu sunt un ditamai criticul ori recenzentul literar, o să recurg, în calitate de simplu popularizator, la sfaturile avizate ale unui adevărat magistru: Umberto Eco.
Domnia sa povăţuieşte pe cei ce vor să se întoarcă din concedii cu un aer de erudiţi, de rasaţi intelectuali enciclopedişti - dar şi specialişti! - sadea, să lase naibii cărţile uşurele şi să-şi ia cel puţin zece cărţi solide. În plus, mai atrage atenţia că toate cărţile pe care le luăm cu noi, dacă dorim să evidenţiăm statura noastră de adevăraţi intelelctuali, trebuie musai să fie în original ori în ediţii princeps.
Iată lucrările înspre care ne îndrumă maestrul:
Ars magna lucis et umbrae a cărturarului Athanasius Kirchner, ediţia din anul 1645. Aceasta e indicată celor ce fac expediţii de shopping la Roma, între două escapade pe la casele de modă putându-se intercala şi o vizită la cel mai celebru anticariat roman. Preţul achiziţionării respectivei lucrări bate lejer suma alocată unei toalete Versace sau Armani. Deci, cum ar spune potenţialii clienţi, se merită banu'!
Cartea sfaturilor scrisă de Kai Ka' us ibn Iskandar, pentru cei care vor să manifeste o mai largă înţelegere a fenomenului spiritual islamic, chestie foarte importantă în declamarea unei political corectness cât mai trendy. Sigur, originalul persan e mai dificil de parcurs, dar aici merge şi o traducere, deşi astfel ar pierde mult din farmecul lecturii. Dacă n-o găsiţi pe aceasta, puteţi în schimb să studiaţi cu plăcere Kitab al s'ada wa'l is'ad a lui Abdul Hasan al Amiri, eventual ediţia reapărută la Teheran în anul 1957, cu comentariile critice de rigoare.
Pentru toţi cei care vor să înţeleagă mai bine poezia modernă - teoreticienii literari au decretat că fără asta aprofundarea liricii moderne e aproape imposibilă -, maestrul Eco recomandă nişte lecturi drăguţe, care pot fi făcute atât într-un cadru montan, cât şi pe plajele Mediteranei. E vorba, desigur, despre scrierile kabbalistice - foarte comode şi şic la purtat deoarece sunt scrise şi păstrate în nişte suluri foarte mişto, pe care le poţi purta foarte bine şi într-un rucsăcel sau într-o sacoşă de plajă - Sefer Jesirah şi Sohar-ul, completate neapărat de scrierile lui Moshe Cordovero şi Isaak Luria. La o adică, după ce le-aţi parcurs pe toate acestea, vă puteţi completa studiul prin citirea unei riguroase analize ideatice făcute de marea specialistă în domeniu, celebra cântăreaţă Madona.
Pentru cei care au dificultăţi în a înţelege ebraica veche, domnul Eco acceptă că se poate face o derogare, admiţând că ar fi relativ suficientă şi parcurgerea în latină a unui Corpus Hermeticum sau, fie, şi a scrierilor gnostice ale lui Valentinus. În schimb, atrage atenţia asupra evitării unei lecturi aprofundate din Basilides, pe care o consideră - pentru cititorii mai sus-menţionaţi - că ar fi prolixe şi iritante.
Pentru cei care dispun de mult spaţiu în automobil, profesorul italian propune ediţia integrală a Patrologiei lui Migne. Dumnealui nu insistă asupra istoriei sfinţilor părinţi de până la Conciliul de la Florenţa, din anul 1440. Aceasta conţine 161 de volume în text greco-latin şi alte 81 de volume doar în latină. Pentru nepretenţioşi sunt suficiente cele 218 volume ale părinţilor latini de până la 1215.
Trebuie să observ că, spre sideraţia publicului alcătuit din finii dar numeroşii membri ai elitelor noastre, domnul Umberto Eco nu pomeneşte nimic despre domnul Wittgenstein şi al său Tractatus, cel pe care însuşi autorul l-a desfiinţat în bună parte prin nişte scrieri de-ale dumisale de mai târziu. O fi vreo scăpare de-a profesorului italian, cine ştie? Sau - văleleu! - Wittgenstein o fi ieşit din trend?
În încheiere, aş putea să strecor şi eu o informaţie. Unii s-ar putea să o considere extrem de valoroasă. Umblă vorba prin târg că Mihaela Rădulescu pregăteşte o a treia carte...

duminică, 8 august 2010

O leapşă de vară

Doamnelor şi domnilor, pregătiţi-vă pentru o nouă şi îngrozitor de lungă postare!
Am găsit o leapşa simpatică preumblându-mă pe bloguri. În general, le citesc, zăbovesc un timp asupra lor, apoi merg cuminte mai departe. Le socotesc extrem de asemănătoare cu oracolele pe care le completam prin clasa a opta. Acum, n-aş putea da explicaţii de ce anume - poate dintr-un soi de nostalgie infantilă -, la aceasta m-aş băga şi eu. Chit că nu mi-o cere nimeni şi nici n-o dau altora mai departe.

1.Care e ultima carte pe care ai citit-o?
Răspunsul, pe scurt, fără alte comentarii, este romanul Medgidia, oraşul de apoi, scris de domnul Cristian Teodorescu. Trag nădejde că nu va fi cea din urmă şi aş mai avea măcar câteva sute de citit.
2. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte, care anume ai fi şi de ce?
Adevărul e că, deşi poate că altora le-ar părea ciudat, mă împac destul de bine cu mine însumi. Dar dacă ar fi şi-ar fi să fiu un personaj dintr-o carte, aş vrea să fiu Gilbert Gosseyn, din Lumea non A, a domnului Van Vogt. De ce? Păi, dacă aţi citit cartea, o asemenea întrebare nici nu-şi mai are rostul. Nu, nu din cauză că omu' avea 1,85 metri şi 84 de kilograme, fiind sănătos stâncă - deşi recunosc că ar fi o sfârâială. Mi-ar plăcea să fiu Gosseyn pentru creierul ăla al lui cu însuşirea aceea fascinantă, pentru toate aventurile prin care trece, pentru epoca plină de posibilităţi în care trăieşte şi pentru lumile prin care ajunge. Din când în când, mi-ar plăcea însă să redevin Marin Anton, chit că aş risca să mă calific la categoria "indivizi cu personalitate multiplă".
3. Care e cel mai frumos film pe care l-aţi văzut până acum?
Ăăă, nu ştiu precis. Aşa, ca frumuseţe, mi-e greu să mă decid între Kagemusha sau Doamna cu căţelul al lui Nikita Mihalkov - l-am specificat pe Nikita Mihalkov fiindcă au fost mai multe ecranizări după nuvela cehoviană, în timp ce Kagemusha e una singură. Un film foarte drag inimii mele este Mica romanţă - la ce se poate aştepta cineva de la mine decât la o preferinţă din asta patetică şi romanţioasă? În schimb, cel mai tare dialog al tuturor timpurilor din cinematografie - mai genial de atât nu există nimic, am zis! - este cel dintre Lafayette şi Napoleon - nişte câini vagabonzi - din Pisicile aristocrate. Fără umbră de îndoială! Monologul final din Călăuza lui Tarkowski, de exemplu, se află un pic mai în urmă în topul meu personal.
4. Dacă ai întâlni un scriitor, ce scriitor ai alege?
Aş alege eu mai mulţi, dar nu ştiu dacă domniile lor ar avea chef să stea de vorbă cu mine. În plus, mi-ar trebui o sumedenie de traducători foarte buni pe care ar fi greu să-i convoc la o asemenea întâlnire. Dar dacă aş putea să trec peste aceste impedimente, aş dori neapărat să trag o şuetă cu Homer şi, neapărat, cu Titus Livius, deşi el e încadrat la istorici. Şi dacă tot se dau derogări, aş vrea să discut cu Boetius şi cu Giordano Bruno. Ar fi o chestie extraordinar de interesantă! Cu câţiva dintre cei români contemporani m-am mai întâlnit. A fost o onoare şi o plăcere, desigur.
5. Care e melodia ta preferată, cea pe care să o asculţi fără să te poţi sătura de ea?
Am şi eu multe "melodii" preferate - de la cele compuse de Albinoni şi Haendel până la cele aparţinându-le Csariei Evora sau lui Massive Attack, dar chiar să le ascult încontinuu, fără să mă satur de ele, mi se pare o chestie lejer patologică, una care, întâmplător are şi o denumire foarte precisă în literatura psihiatrică. Părerea mea!
6. Unde ai locui un an, departe de casă?
Mmm! Vai, tu, ce întrebare drăguţă! Una înrudită cu chestia aia alui Herve Bazin: "Unde-i mai bine decât acasă, în sânul familiei? Răspuns: oriunde în altă parte!"
Eu nu pot face asemenea afirmaţii radicale, dar...
Mi-aş începe acest frumos an departe de casă, locuind într-o vilă pe care o ştiu eu din Montpellier. Asta în primăvară, dar după Paşte, pe care l-aş petrece în patrie. Dacă nu mi-ar permite contractul, fie, mi-aş face Paştele în Grecia, de preferinţă în Creta. Pe vară m-aş muta într-un pălăţel cochet de pe malul lacului Como. Prin toamnă aş pleca în Tahiti, locuind pentru trei luni chiar şi într-un hotel de patru stele, ca toţi turiştii (!?!). Iarna, aş petrece-o într-o cabană eleveţiană somptuasă, din partea francofonă a respectivei ţări, cu coborâri dese prin Geneva, Neufchatel, Lausane, ba chiar aş da o fugă pe la nemţi, la Bayreuth. Trebuie să precizez că la o asemenea corvoadă nu m-aş înhăma decât dacă m-aş bucura de compania prietenilor. Spre liniştea lor, i-aş chema pe rând, în funcţie de compatibilităţile existente între ei. După acest an epuizant, m-aş retrage pentru o binemeritată odihnă în apartamentul meu din Militari. Sigur, după o săptămână aş putea s-o iau din loc iar, efectuând acelaşi traseu monoton.
7. Când citeşti, pentru a marca locul unde ai rămas, foloseşti semn de carte, sau îndoi pagina? Şi ce fel de semn?
Când citesc, oarecum ciudat având în vedere ce uituc şi zăpăcit sunt, ţin minte unde am rămas fără efort. Cu toate acestea, mai ales în ultimul an, folosesc şi semnele de carte. Face parte dintr-un program exterm de vast de precauţii pe care m-am gândit să le iau. Ca atare, am încropit o adevărată colecţie de semne de carte, mulţumită grijii pe care editurile o manifestă faţă de clienţii lor. Însă cea mai tare piesă a colecţiei mele este un semn de carte provenind dintr-o comunitate amerindiană de prin New Mexico. E metalic, foarte frumos colorat şi reprezintă un vultur în zbor. Nu fac semne, nu scriu şi nu (mai) desenez pe cărţi. Când eram elev, mai făceam de-astea pe manuale. Să-mi fie ruşine! Mărturisesc că i-am făcut buzele cu roşu şi i-am pus buclişoare lui Sadoveanu. Aţi încercat şi voi? Aţi văzut ce chestie tare iese?
8. Ai primit în ultima perioadă cărţi cadou? Şi dacă da, care?
Da, am primit, deşi nu se mai poartă, iar pentru tânăra generaţie e chiar jenant să ţi se întâmple aşa ceva sau să oferi asemenea obiecte cuiva. Dacă nu mă credeţi, verificaţi cu persoane trecute de cincisprezece ani, nu mai puţin, dar nici peste treizeci. Normal, puteţi să daţi de, ori să fiţi voi înşivă, una dintre puţinele excepţii. Felicitări!
La rândul meu, pot spune că am primit ceva cărţi cadou în ultimile luni. Iată-le: A spune cam acelaşi lucru de Umberto Eco, Bucuria matinală de P.G.Wodehouse, Ce-au fost boierii mari în Ţara Românească de Neagu Djuvara şi stârnitoarea de dihonii Idolii forumului, in care sunt publicate eseuri de-ale mai multor intelectuali români, sub coordonarea lui Sorin Adam Matei şi a Monei Momescu.
Uşuratic cum sunt, nu am citit deocamdată decât un sfert din lucrarea lui Eco, fiind ispitit de vulgara operă a odiosului Kurt Vonnegut. Cu certitudine, o să mă reîntorc cu plăcere la magistrul italian. Boon! Am parcurs mai bine de jumătate din Idolii forului, completându-mi lectura de aici cu multe din comentariile, adesea isteroide şi de un haz nemaipomenit - cu atât mai mult cu cât e involuntar - de pe bloguri şi forumul aferent. Dar am ostenit şi cu urmărirea microsioanelor satirice postate pe net, care au un ritm şi un volum uriaş, dar prea din cale-afară de rău mirositor. Cât ţăţism şi câte dâre de limacşi sunt pe acolo, mai rar, chiar şi pentru pitoreasca noastră intelectualitate. Oricum, un spectacol pe cinste, dar din care e de recomandat a se consuma cu prudenţă, altfel s-ar putea să vă ia greaţa. De la comentarii, nu de la eseurile cuprinse în carte, altminteri cât se poate de onorabile şi de interesante, atât cele pro cât şi cele contra.
Pe fermăcătorul domn profesor Neagu Djuvara l-am lăsat pentru o delectare liniştită mai la toamnă. Are o bogăţie de idei originale, o jucăuşă erudiţie, o limpezime şi o eleganţă a exprimării pe care rar o mai întâlneşti, una pe care eu unul o preţuiesc în mod deosebit.
9. Îţi place să reciteşti unele cărţi?
Da, îmi place. Numai pe Caragiale l-am citit şi recitit de nu ştiu câte ori. La fel cum am păţit şi cu zgubiliticul de Ulysses al lui James Joyce, altminteri des (şi aiurea) citat, dar de prea puţini citit. Aici e o boală a intelighenţiei române de ambe sexe, cam plină de snobism. Dacă nu-ţi place, zi domnule aşa! Nu minţi că ai lecturat doar ca să te dai rotund cât eşti de cultivat! În fond, un om are tot dreptul la inapetenţă faţă de cutare ori cutare autor. Acum, în patria noastră, e la mare modă Wittgenstein, Ludwig şi încă şap'şpe alte prenume pentru gagici - exagerez, are doar trei mari şi late. Tot respectul pentru acest domn, dar eu unul, încercând să citesc într-o librărie din al dumisale Tractatus logico-philosophicus, am rămas cam dezamăgit şi deloc poftitor. Dincolo de pagina a zecea, cu toată sforţarea, n-am putut trece. M-am mai holbat şi pe la mijlocul cărţii, şi pe la sfârşit, dar n-aveam organ pentru dumnealui. Haios e că mai toţi cei care pretind că l-au citit din scoarţă-n scoarţă habar n-au că la multe din ideile susţinute în lucrare, autorul a renunţat, ba chiar le-a combătut spre sfârşitul vieţii.
10. Care crezi că este cartea care ar trebui impusă tuturor ca "lectură obligatorie"?
Brrr, ce întrebare! După mintea mea, nu ar trebui să fie impusă nici o carte ca "lectură obligatorie". Însăşi sintagma "lectură obligatorie" e de o sinistroşenie îngrozitoare. Lectura e necesar să rămână o plăcere, o voluptate. O carte, oricât de bună, de morală, de interesantă sau de frumosă ar fi, din momentul în care e decretată ca fiind "lectură obligatorie" va căpăta o umbră hâdă în spatele căreia se vor ascunde sumedenie de monştri.
11. Care e locul preferat pentru lectură?
Hm! Acuma, sincer?... Adevărul e că am citit în armată, în foişor sau pe scările batalionului, când eram de gardă sau de planton (şi culmea, n-am fost la bulău nicio secundă, nefiind prins niciodată). Am citit versuri de Apollinaire sprijinindu-mi cartea de bormaşină, în pauzele de masă, când am fost pălmaş în fabrică. Am citit cîte un articol din România literară - ce publicitate le fac! - pe câmpuri, când eram poştaş. Am citit din Matila Ghyka în localuri de superfiţe, aşteptând să vină oameni de afaceri grobieni care întârziau la cine lucrative. Am citit cărţi din cele mai diverse în metrou, în autobuz, în căruţă, în avion, sau în barcă, pe-o baltă. Am citit în supermarketuri, am citit la coadă la Circa Financiară sector 6, în librării, în holurile diverselor săli de spectacole. Am citit pe tronul budei, într-o atitudine regală sau trudnic-chinuită într-o anumită perioadă. Aici, la toaletă adică, citesc ziare şi reviste satirice. Efectul purgativ cel mai bun îl au interviurile şi discursurile oamenilor politici. Garantat!
Aşa că un loc sacrosanct, dedicat special lecturii, n-aş putea spune că am, cartea să fie bună şi să nu fie zgomot. Sigur, prefer scaunul meu ergonomic (!) din sufragerie. Tot în el stau şi când scriu.
12. Care sunt motivele care te determină să alegi o carte pe care să o citeşti?
De obicei, mă orientez după autor. Adesea îmi ascult prietenii cărora le-a plăcut o carte sau un scriitor anume. Ori ciulesc cu mare interes urechile când cineva despre care nu am o părere favorabilă se declară scârbit de cutare sau cutare autor. Acord încrederea mea unui număr destul de mic de critici, recunosc cu insuficientă ruşine, deşi îi citesc pe foarte mulţi destul de des şi cu mare atenţie. Din păcate, mi s-a întâplat, şi nu o dată, ca în urma lecturii unei recenzii dintr-o revistă de cultură să mă întreb mai apoi dacă recenzentul măcar citise cartea asupra căreia se pronunţa cu atâta entuziasm sau atâta reţinere. Se mai întâmplă şi de-astea. Din fericire, există încă niscaiva critici care descoperă cărţi şi autori şi mai au pe deasupra puterea să le evidenţieze şi măriei sale publicului, ba chiar, în cazuri speciale, să i le şi desluşească. Mare lucru, în grăbita noastră cultură de azi - mă refer la nivel global, nu numai la români. Socotesc asemenea fapte având realmente un aer eroic, dar înglobând totodată şi o imensă satisfacţie interioară.
Cât despre cele scrise de editor pe pagina a patra a unei cărţi, mă lasă rece. La fel şi topurile celor mai vândute cărţi publicate la anumite răstimpuri. Nu am greţuri la anumite genuri literare socotite minore sau de nişă. NU există însă - pentru mine, cel puţin - literatură pentru femei, literatură militantă sau de popualrizare ştiinţifico-tehnică! Chestiile alea sunt orice, numai literatură nu. Asta nu înseamnă că n-am citit cu plăcere Lee Smolin sau Clifford A. Pikover, dar nu i-am pus pe respectivii oameni de ştiinţă la capitolul popularizatorilor. Un roman S.F. la care lumea fină strâmbă din nas (Picnic la marginea drumului, Seniorii războiului sau Solaris, ca să dau exemple din clasicii genului) poate fi o carte minunată. La fel un policer de calitate sau o fermecătoare carte fantasy. Cred cu naivitate că da, omul e stilul şi că o scriere poate fi bună sau nu indiferent de gen, de încadrările de moment ale teoreticienilor sau de cantitatea în care o carte e cumpărată. Atât topurile cât şi canoanele literare sunt trecătoare. Cărţile bune rămân.

marți, 3 august 2010

Vreţi să deveniţi neapărat scriitor? Atunci, bun venit printre maimuţe!

Într-o zi din această vară, un tânăr domn se afla în compania unor nume din literatura şi critica literară românească de azi. În cursul discuţiilor purtate într-o cafenea, omul a dorit să ştie cum se scrie un roman. Un roman bun, fireşte. Unul dintre critici - erau doi, plus un reputat teoretician literar, prestigios universitar bucureştean - l-a întrebat dacă ştie care este diferenţa dintre literatura de consum şi cea cu adevărat valoroasă. La faza asta am ciulit urechile. Şi eu eram cât se poate de curios să aflu care sunt parametrii ce diferenţiază cele două literaturi sau, mă rog, literatura de pseudoliteratură. Evident, n-am aflat deoarece tânărul domn a spus că ştie şi a trecut rapid mai departe. Cei din jur, cu bunăvoinţă, i-au dat tânărului câteva sfaturi de bun-simţ. Unul dintre acestea preciza clar că nu există o reţetă. Dar aspirantul la marea literatură nu s-a lăsat şi a întrebat mai departe: cum e mai bine să scrii, cu cât mai mult dialog sau cu descrieri ample? Ce se poartă în modernitate? Nimeni nu i-a dat răspunsuri precise, iar omul a plecat profund dezamăgit.
În general, surprinzător de mulţi oameni sunt convinşi că ei ar fi capabili să scrie măcar un roman bun. Chestia nasoală e că nu prea au timp să se ocupe de treaba asta, fiind ocupaţi cu lucruri mult mai serioase. Dar, într-un concediu, cândva, o să scrie ei şi romanul ăla. Din când în când, cetăţenii respectivi sunt animaţi de anumite elanuri literare. Atunci caută sfaturi. Culmea e că în acelaşi timp există şi mulţi - uluitor de mulţi! - specialişti şi consilieri în domeniu. Când şi când, dacă sunt mai înnegurat, mi-arunc şi eu ochii pe cele spuse de experţi şi nu se poate să nu mă înseninez după aceea, dacă nu să mă înveselesc de-a dreptul.
N-o să dau aici exemple din aceste faruri ale literaturii - măcar naţionale, dacă nu mondiale - ca să nu-mi atrag un potop de înjurături, blesteme sau doar ironii subţiri. Paradoxal, aparent paradoxal!, cam toţi marii romancieri au evitat să dea lecţii şi să furnizeze reţete de succes într-ale scrisului, limitându-se cu onestitate să spună cel mult cum scriu ei. Normal să existe şi printre aceştia unele excepţii. Sunt însă rare, mult mai rare decât se presupune. Şi fiecare dintre aceste excepţii are şi o explicaţie, care diferă de la persoană la persoană. Faptul că, de exemplu, Umberto Eco a ţinut şi un curs de creative writing e legat mai degrabă de latura lui universitară, de somitate nu numai literară dar şi ştiinţifică. În plus, romancierul Eco are un prestigiu care îi permite şi aşa ceva. Să nu uităm: Quod licet Iovis, not licet bovis...
În încheiere, pentru căutătoarii încăpăţânaţi de reţete ale succesului literar, dau un citat din Kurt Vonnegut, notat chiar în prefaţa la volumul de povestiri Bun venit printre maimuţe:
"Sunt scriitor din 1949. Sunt autodidact. N-am nici o teorie despre scris care i-ar putea ajuta pe alţii. Când scriu, pur şi simplu devin ceea ce e clar că trebuie să devin. Am un metru optzeci şi opt, cântăresc aproape nouăzeci de kilograme şi îmi coordonez prost mişcările, atunci când nu înot. Toată carnea asta luată cu împrumut se ocupă de scris.
În apă sunt superb."