duminică, 28 martie 2010

Topul vrajbei noastre...

Tocmai voiam să vă explic de ce am postat fragmentul cel voluminos din Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor, când am dat peste un sondaj în Adevărul literar, unul ce a suscitat diverse reacţii din partea unor scriitori, dar şi ale unor critici care s-au exprimat în alcătuirea respectivului clasament. În afară de asta, şi cei interesaţi de cărţi de pe bloguri şi-au afirmat diverse păreri.
Acuşi, de!, puteam să lipsesc de la aşa o ocazie? Păi, nu, nu puteam. Ţin să precizez că nu mă privesc reacţiile respectivilor scriitori şi poziţiile domniilor lor în acest clasament, după cum respect şi opţiunile criticilor. Nu sar în sus revoltat pentru locul pe care l-a primit scriitorul X, care ar fi fost mai merituos decât Y, şi nici nu protestez pentru că Z nici n-a fost luat în seamă. Articolul meu se constituie mai degrabă ca un răspuns la postările unor bloggeri, oameni cât se poate de respectabili altminteri. Şi ca să n-o mai lungesc, iată comentariul meu, poate un picuţ diferit de cel iniţial:

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, bună ziua dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră şi, scuze!, dar mă bag şi eu în vorbă. Vă urmăresc cu interes blogurile, articolele, postările, ascultându-vă, iacătă, opiniile. Însă acum nu pot să mă abţin, cum de cele mai multe ori o fac stând cuminte în banca mea, şi nu că zic, da' spun:
Chestia asta cu alcătuirea de topuri - mai ales literare - funcţionează pe gloriosul principiu "cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi". Iar faptul că, deh, această drăguţă întreprindere merge din plin şi pe alte meleaguri, mai de soare şi veselie pline (evident mai civilizate şi mai devreme acasă), nu o face mai puţin discutabilă, ca să nu zic îndoielnică de-a dreptul, în această formă.
Fiindcă problema cea mai enervantă (pentru mulţi) este aceea că arta, deci şi literatura, nu sunt deloc democratice. Aici se trăieşte sub greaua tiranie a calităţii estitice, a talentului, ba chiar, uneori, a împilării samavolnice a geniului, stare de lucruri, să recunoaştem, uneori supărătoare. Asta în timp ce mulţi simt marea chemare, dar puţini, foarte puţini, sunt cei aleşi să fie - vorba şobolanului aceluia de Firmin, personajul (care-i chiar un rozător în lege) lui Sam Savage - scriitori cu S. Avem peste trei mii de de membri în Uniunea (mai nou, şi pe stil vechi totodată, Societatea) Scriitorilor. Câţi or fi fiind scriitori cu majuscule, nu mă încumet să estimez. Dar dacă suntem contemporani măcar cu o sută, ba chiar şi cu cincizeci, eu cred că ar trebui să ne simţim mândri. Iar dacă unul sau doi s-or dovedi peste ani geniali, atunci chiar că am avut noroc. Numai că valoarea unei lucrări de artă ori literare nu se poate stabili prin plebiscit naţional, dar nici în parlamentul scrobit al vreunei elite autoproclamate, prin votul cu bile la vedere, sau prin aranjamente de culise. Din păcate, cum spunea un cinic inteligent, marii scriitori întâi mor, iar abia după aceea se nasc ca mari scriitori. Desigur, există şi excepţii fericite, iar majoritatea scriitorilor trag nădejdea secretă că tocmai ei vor fi întruparea acelei abateri de la regulă.
Revenind strict la fenomenul topurilor, acesta are consistenţă reală doar sub aspect sociologic şi, la fel de adevărat, sub cel al marketingului. Privit din punctul de vedere al sociologiei, aceste tipuri de ierarhizări populare au cu atât mai multă relevanţă cu cât sunt mai largi, înglobând cât mai mulţi repondenţi de calitate. Un top alcătuit pe baza răspunsurilor câtorva oameni, fie ei şi unii de certă valoare în domeniul adus în discuţie, nu relevă altceva decât o orientare extrem de generală şi de o subiectivitate inerentă. Faptul că zece dintre cei mai buni critici literari din România - dar cine stabileşte un clasament absolut obiectiv al criticilor? - e doar un prilej de joacă intelectuală, nu unul care ar reprezenta, măcar statistic, o acţiune serioasă. Numai gândindu-te că au fost, poate, alţi cinci critici de calibru (50% din "masa testată") care n-au participat la acest sondaj şi care ar fi putut avea alte opţiuni, şi ne dăm seama că tot acest clasament ar fi putut arăta cu totul şi cu totul altfel.
În plus, mai există un aspect care aş spune cămerită subliniat şi la care ar fi de reflectat. Orice asemenea sondaj are o valoare punctuală, una a momentului. El ar avea însă o anumită valoare dacă ar fi făcut cu regularitate, în ideea de a oferi o viziune asupra evoluţiei reflectării de către critică a literaturii contemporane. Ar fi poate de meditat mai apoi la modul cum a fost primită o carte la începuturile ei şi la cum si-a urmat după aceea drumul spre canonizare sau întru plasarea acesteia pe un raft din ce în ce mai dosnic, pe măsură ce timpul s-a scurs de la întâmpinarea ei cu entuziasm şi fanfara sărbătorească a criticii. Destinul unei cărţi e adesea chiar mai sinuos decât al autorului. Să nu ne ascundem după deget, în privinţa aceasta. Nu o dată apariţia unei capodopere a fost ridiculizată, sau mai rău, nici măcar nu a fost băgată în seamă, fiindcă critica era ocupată cu glorificarea unor scriitori ai momentului. Criticul Marius Chivu şi-a întrebat confraţii într-o anchetă dacă au a-şi reproşa o privire prea severă şi fugară asupra vreunui autor. Aşa cum era de aşteptat, majoritatea au zis că dacă ar avea ceva să-şi reproşeze, ar fi mai degrabă generozitatea şi simţul critic prea domol, decât vreo asprime exagerată. Dar bieţii critici sunt şi ei oameni. În fond, numai în pielea recenzentului de la Le Figaro să nu fii, cel care spunea sentenţios şi sictirit, la publicarea Doamnei Bovary: "domnul Flaubert nu este un scriitor!", iar cel de la Cureirul Odessei o plesnea şi mai şi scriind acru despre Anna Karenina: "fleacuri sentimentale... Arată-mi o pagină care să conţină o idee". După ce ai comis-o în halul ăsta, cum s-o mai îndrepţi? Cum să mai semnezi un articol fără să fii luat peste picior? Mai bine te apuci de o tinichigerie sau tâmplărie cinstită decât să faci critică de întâmpinare prin presă. Asta în timp ce un scriitor poate să scrie şapte cărţi proaste, dar s-o prindă pe muză de un picior şi în felul ăsta să rămână în mintea tuturor ca autorul acelui roman de excepţie. Păi, dreptu-i?
Revenind la faimosul nostru top, declar cu mâna pe inimă - înainte de a mă pregăti să sfârşesc aceste cam numeroase rânduri - că nu sunt nici încrâncenat, nici nu mi se pare că topul ar fi cumva "câh", după cum zice cineva pe un alt blog. Cred însă că această alcătuire de ierarhii de care am vorbit, cu caracterul ei destul de restrâns şi întâmplător, a fost doar o jucărie intelectuală şi o găselniţă menită să sporească tirajul sau importanţa unei reviste. - iniţiativă altfel lăudabilă fiindcă trezeşte astfel atenţia publicului şi asupra culturii. Însă, aşa cum am arătat, ar putea suscita un interes pentru istoria literară. Asta dacă ar fi exersat cu cu o anumită regularitate programatică şi cu un profesionalism sporit.
Atâta doar că învolburarea unora şi pasiunea prea din cale afară a altora mi se par, cel puţin deocamdată, fără rost, agitând apele din păhăruţul literaturii române contemporane. Cel din care, oricât de amărât, de hulit cu grobianism sau ironizat cu superioritate, sorbim cu toţii, câţi om mai fi fiind....



joi, 18 martie 2010

Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor (IV) - fragment din roman

Deschise ochii şi primul lucru pe care-l văzu, fură mîinile lui bandajate. I se păreau uriaşe de-a dreptul. Apoi privirea lui întîlni chipul uscăţiv al unui bărbat în vîrstă. Barba şi sprîncenele lui, complet albe, dovedeau bogăţia în ani a celui de dinaintea lui. Acesta se uita la el cu atenţie:

„Iată că ţi-ai venit în fire. Dumnezeu ţi-a ajutat şi ai ajuns la noi. Te-a găsit fratele Ambrozie, în saivan, printre oi, îngheţat şi leşinat.”

„Sînteţi părintele Isidor?”, fu prima întrebare pe care oaspetele o puse cu o certă nerăbdare.

„Da, sînt fratele Isidor. Îl slujesc pe pe Cel de Sus în această mînăstire. Pe mine m-ai căutat, înfruntînd stihia asta năpraznică?”

„Da... domnule călugăr”, se fîstîci Serghei.

„Eu sînt doar fratele Isidor”, surîse cu blîndeţe monahul. „Aş putea să te dojenesc pentru fapta dumitale, deloc înţeleaptă, de a porni încoace pe o asemenea furtună grozavă, dar n-am s-o fac. O să-ţi spun doar că puteai rătăci drumul prin pădure, că puteai să nu nimereşti în veci aşezămîntul nostru, învăluit şi înşelat de viscol, aşa cum te aflai, străin de aceste meleaguri, iar pedeapsa tuturor acestor nesăbuinţe nu putea fi decît pieirea. Cu toate acestea, Dumnezeu a făcut o adevărată minune şi, deşi betegit de urgie, te-a purtat pînă la mînăstirea noastră, ocrotindu-te. Or, ăsta nu-i deloc puţin lucru. O să încercăm, cu puţinele noastre puteri şi cerînd pătrundere de la Cel Înalt, să desluşim miezul acestei întîmplări. Cine eşti şi de unde vii?”

„Sînt Serghei Dimov. Vin de la Moscova.”

„De atît de departe?”, se miră călugărul. Clătină uşor din cap şi continuă: „Şi ce te-a făcut să faci o asemenea călătorie?”

„O problemă. O problemă care a apărut în urma unui accident pe care l-am suferit acu’ vreo trei luni...”

„Cînd te-au adus aici ţi-am verificat, după priceperea mea, mădularele şi trupul. N-ai niciun beteşug, afară de muşcăturile gerului, la mîini şi la picioare. Dar acestea se vor vindeca cît de curînd, fără alte supărări. Deci, care-i necazul?”

Oaspetele nu-şi putu reţine un oftat şi spuse:

„Părinte, necazul meu este că-i văd pe cei răi. Îi văd aievea. Nu sînt tulburări ale minţii mele, aşa cum au presupus medicii. Pot să fac diferenţa între aceştia şi lumea reală care ne înconjoară...”

Privirea monahului deveni şi mai pătrunzătoare. După cîteva clipe de tăcere, acesta zise cu voce cumpănită:

„Şi ei, cei ce-i vezi, sînt tot atît de adevăraţi ca şi copacul pe care-l zăreşti prin fereastră.” Întinse mîna şi îi atinse un punct, aproape de creştetul capului: „Aici te-ai lovit?”

„Da, sfinţia ta!”, recunoscu Serghei, uimit de precizia atingerii.

„Nu sînt nicidecum un sfînt. Mă străduiesc doar să trec peste neputinţele mele şi să merit dragostea Domnului, dar nu sînt atît de vrednic pe cît presupui dumneata. Aşa. Să revenim. Deci acela e punctul în care ai fost vătămat”, zise gînditor bătrînul.

„Înseamnă ceva? Adică, vreau să spun, înseamnă ceva mai deosebit? De aici mi se trage necazul cu vedeniile acelea?”

„Eu aşa aş înclina să cred. Dar acest accident, sigur, nu răspunde singur la toate necazurile dumitale. De aici a început totul, dar numai Cel de Sus ştie cum şi în ce scop. E cu atît mai deosebit cu cît în urma izbiturii ai primit acest dar. Şi cum ai supravieţuit, cu toate că nu aveai pe cineva priceput în preajmă...”

„Păi, am fost internat în spital, părinte. Erau medici, erau asistente, aparatură, tot ce trebuia.”

Călugărul îşi permise un zîmbet:

„Medici, aparatură, tot ce trebuia? Hm! Aici e vorba despre un alt soi de pricepere. În sfîrşit!”, reteză monahul discuţia pe această temă. „Să vedem mai în amănunt care-i necazul dumitale. La vederea acelora ai vreo durere?”

„Nu. Dureri nu am, dar mi-e frică. Cu atît mai mult cu cît uneori am senzaţia că şi ei mă scrutează cu privrile alea ale lor. Şi uneori parcă-mi stă inima-n loc de spaimă. Mă tem că dacă ar voi, s-ar putea repezi la mine.”

„E de înţeles. Oricărui om i-ar fi teamă, iar arătarea lor scîrbavnică nu-i deloc plăcută vederii omeneşti. În timp, o să te înveţi cu înfăţişarea acelora şi o să deprinzi virtutea de a-ţi stăpîni spaimele de dinaintea lor. Fii pe pace!”, îl încurajă cu glas blajin Isidor. Urmă: „Dar ia zi, familie, soţie, copii, nu ai?”

„Ba da. Adică... Ştiu şi eu cum să spun. Mai degrabă am avut.”

„Cum aşa? A dat necazul şi peste ei, odată cu accidentul pe care l-ai suferit dumneata?”

„Nu. Ei sînt bine. Sînt sănătoşi, deşi cel mic e însoţit de un diavol rău, iar nevastă-mea are în jurul ei o pîclă întunecată. N-am putut să le-o spun. Şi aşa medicii, cînd le-am zis că văd nişte năluci, au crezut că sînt încă traumatizat de pe urma loviturii la cap. Dacă aş fi insistat, m-ar fi considerat nebun. Aşa că n-am îndrăznit să le explic ce vedeam nici alor mei. Mi-era frică să nu mă ducă la ospiciu. Chiar şi părintele căruia m-am spovedit prima oară, la Moscova, îşi închipuia că mai curînd sînt dus cu capul decît că tot ceea ce îi povesteam e adevărul adevărat. Totuşi, un pic de credit mi-a acordat. De la el am aflat de fratele Parigorie şi tot dumnealui a fost cel care mi-a spus unde îl pot găsi. Am socotit că voi pleca într-o călătorie în care să găsesc răspunsuri la necazul meu şi că după aceea mă voi întoarce din nou la familie. Le-am spus de drumul pe care doream să-l fac. Numai că soţia mea s-a mîniat foarte împotriva mea. Am greşit mult faţă de ea, părinte. Am chinuit-o cu beţiile mele, cu vorbe grele şi necugetate, ba, uneori, am şi lovit-o. Am fost un om de nimic, în care nu puteai pune nicio bază, nici ca soţ, nici ca tată. Mi-era ruşine de faptele mele din trecut şi am voit să le îndrept. Dar poate că transformarea mea a fost atît de adîncă încît i-a speriat pe ai mei. Drumurile mele la biserică şi modul meu de a fi l-au ruşinat pe copilul meu în ochii colegilor lui, iar pe nevasta mea au descumpănit-o cu totul. Oricum, mă aflam în mijlocul lor dintr-o convenţie, dintr-o inerţie. Nici feciorul meu, nici femeia mea, nu mai aveau niciun simţămînt de iubire, ori măcar de respect, faţă de mine. Cînd le-am anunţat intenţia mea de a pleca la drum, am stîrnit doar mînie în sufletul nevesti-mii. Toată obida pe care a strîns-o în cei douăzeci de ani petrecuţi împreună s-a revărsat. Iar dincolo de toată furia aceea învolburată, am simţit că se găsea şi un adevărat sentiment de eliberare. Eu fusesem, prin toată comportarea mea, un coşmar pentru ea. Acum nu mai avea niciun pic de răbdare în a mă înţelege şi urechile ei erau complet surde în faţa cuvintelor mele. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată...

Da. Am pornit la drum, cu sufletul greu şi cu nălucile acelea hîde rînjind după mine. Trebuia neapărat să aflu ce e cu ele. Trebuia neapărat să mă eliberez de spaimele şi întrebările care nu-mi dădeau pace.

Cînd am aflat de la călugărul cel tînăr că fratele Parigorie se săvîrşise, am crezut că pe mine a căzut cerul întreg. Eram disperat. Dar bărbatului aceluia i s-a făcut milă de mine şi mi-a spus de domnia voastră, îndrumîndu-mă cu bunătate spre această mînăstire. Mi-am continuat călătoria şi iată-mă ajuns, după încercări la capătul cărora am crezut că voi muri. Asta-i toată povestea mea, părinte. Sînt un om simplu care a dus o viaţă de doi bani, dar care s-a trezit din nou în lumea asta cu ceva despre care nu ştie ce să creadă. Ce am primit eu? Un har din mila Domnului sau o povară pentru multele mele păcate?”

„Orice har de la Dumnezeu este în acelaşi timp şi povară. Fiindcă pentru harul pe care-l primeşti vei şi răspunde. Iar darul nu e numai pentru tine, trebuie să-l împarţi şi cu ceilalţi. Deocamdată nu ştii de ce ţi s-a dat ţie şi nici ce anume să faci cu el. Nu cere de la Cel de Sus răspunsuri imediate şi nu te grăbi să tragi concluzii ce ar putea fi prea vremelnice. Caută drumul credinţei spre care, iată, ai fost îndrumat, ai răbdare şi nădăjduieşte! Iar noi, eu şi fraţii mei din această mînăstire, ţi-om fi reazem şi, atît cît ne va lumina Atotputernicul, te vom povăţui”, spuse Isidor cu blîndeţe. Adăugă un zîmbet blajin: „A! Şi încă ceva. Pînă acum, cînd am ajuns la această vîrstă înaintată, nu am întîlnit încă vreun om simplu. Crede-mă!”

Vocea monahului păru să devină mai invăluitoare şi o pace neaşteptată se cubări în inima lui Serghei. Neliniştile şi vagile zvicniri ce le simţea uneori pulsînd prin rănile de la mîini şi de la picioare se estompară. Îl mai auzi îndemnîndu-l, în timp ce mîna lui răcoroasă i se aşeza pe frunte:

„Acum lasă în urmă orice griji şi dormi!”

În clipa următoare aţipi.

Serghei petrecu un an de zile în sînul acelei comunităţi. Se aşteptase ca viaţa monahală să fie una plină de o asprime severă şi încruntată, petrecută într-o disciplină de o austeritate cel puţin spartană. Constată că nu era deloc aşa cum se aşteptase. Călugării erau senini şi veseli, chiar dacă doar munceau într-un mediu dur şi se rugau, neavînd timp pentru distracţii lumeşti. Cu toate acestea, fiecare dintre ei lucra cu plăcere în „domeniul” lui, potrivit înclinaţiilor sale. Slujbele şi rugăciunile erau făcute cu rîvnă şi dragoste, neavînd nimic forţat în ele. În afară de acestea, mai erau şi discuţiile dintre ei, întotdeauna interesante.

După ce se înzdrăvenise, Serghei, care manifestase dintotdeauna o remarcabilă abilitate manuală, fu luat pe lîngă cel ce se ocupa de meşterit şi de reparat în cadrul mînăstrii, fratele Rodion. Acesta era un zdrahon de om, aflat între două vîrste, priceput şi vorbăreţ, alături de care se simţea la largul său. Participă şi el la slujbe. La început, cu un soi de timiditate, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure prin prezenţa sa grupul de fraţi. Aceştia însă îl îndemnară să nu se sfiască şi să cînte împreună cu ei. După un timp, îşi dădu seamă că face asta cu multă plăcere. Asculta pildele şi povăţuirile generale pe care Isidor le dădea la capătul utreniei sau vecerniei şi cădea pe gînduri dinaintea cuvintelor acestuia. Încet, încet, descoperea o altă lume, mai aşezată, mai blîndă, mai frăţească. Şi plină totodată de înţelesuri ascunse şi de o înţelepciune cu care nu se mai întîlnise niciodată pînă atunci.

Bătrînul stareţ îl chema din cînd în cînd la el, sau, cînd vremea se îndreptă, făceau împreună plimbări, vorbindu-i şi învăţîndu-l cu simplitate nenumărate lucruri. Pe măsură ce vremea se scurgea, Serghei se simţea tot mai limpezit şi mai liniştit. Lumea, propria-i viaţă, precum şi întîmplările prin care trecuse de-a lungul acesteia i se desluşeau într-o lumină mai clară, căpătînd sensuri asupra cărora nu se aplecase niciodată, aşezîndu-se toate, în mod firesc, la locul lor. Învăţă să-şi domine teama dinaintea arătărilor ce îi trezeau mai înainte spaima. Simţi cum, zi după zi, cu ajutorul lui Isidor, devine tot mai puternic şi tot mai încrezător în forţele sale, iar călugărul cel plin de haruri se vădea a şti foarte bine cum să-l călăuzească pe acest ucenic sosit de departe. Şi cum nu ar fi fost aşa, din moment ce Serghei avu ocazia să vadă cu ochii lui cum cei ce veneau pînă la schit, plecau, lăsînd în urmă necazuri şi nevoi sufleteşti, vindecaţi de amărăciunile lor sau împăcaţi şi îndreptaţi pe o altă cale? Văzu adevărate minuni, iar Isidor îi tălmăci sensul acestora după puteri, cu smerenie, pe toate, neuitînd de fiecare dată să adauge că nu el era cel care făptuise miracolul, ci Dumnezeu prin umilul său slujitor.

În vară, de Sfînta Maria, o mulţime de oameni se strînse în curtea mînăstirii. Printre ei, Serghei văzu un bărbat însoţit de un demon hidos. Vru să-i dea imediat de ştire stareţului. Acesta se uită la el şi-l întrebă:

„L-ai zărit?”

„Da, părinte. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia asupra lui.”

„Eu nu l-am văzut, dar i-am simţit prezenţa. Vino şi stai la dreapta mea. Vom citi pe rînd, moliftele binecuvîntate şi vindecătoare. Să nu te sperii şi să te ţii tare! Eu voi fi tot timpul lîngă tine, iar Dumnezeu, să nu uiţi, va fi tot timpul deasupra noastră.”

Nici nu începu bine slujba, că bărbatul acela începu să rîdă ca un nebun, spre ruşinea şi amărăciunea familiei ce-l însoţea. Degeaba încercau să-l potolească, omul se înverşuna şi mai tare, scoţînd tot felul de sunete, imitînd animalele. Cu toate acestea vocea lui Isidor şi a corului de călugări păreau că-l acoperă fără efort pe rătăcit. Cînd ajunseră însă la binecuvîntările de final, bărbatul urlă, emiţînd sunete neomeneşti, în timp ce chipul său se deformă ca şi cînd o mînă netrebnică ar fi strîmbat faţa aceea ca pe o bucată de lut moale. Îndrăcitul se smulse din braţele alor săi, trîntindu-i pe toţi cît colo şi împroşcîndu-i cu balele pe care le făcuse la gură. Se aruncă în colb ca într-o apă şi începu să se tîrască spre cei doi cititori, asemeni unei reptile, scoţînd cuvinte de neînţeles cu o voce groasă şi puternică.

Serghei se strînse instinctiv lîngă stareţ. Dar acesta îl linişti imediat aruncîndu-i o privire clară şi un zîmbet din care se degaja o putere blîndă. Novicele îşi veni în fire şi se simţi cam ruşinat de spaima lui. În clipa aceea Isidor îi înmînă moliftele şi-i făcu semn să citească. O făcu cu glas mare şi hotărît, ca şi cum o forţă pe care nu şi-o cunoscuse nicicînd s-ar fi trezit în adîncul lui şi acum vibra în el, străluminînd. Apucă să zărească, uitîndu-se dincolo de marginile cărţii, cum demonul se ridică din trupul nefericitului şi îl priveşte cu un rînjet ameninţător. Lipsit de orice teamă, Serghei îi înfruntă gestul şi continuă să citească, rostind cuvintele sfinte cu pasiune, folosindu-le ca pe tot atîtea arme împotriva acelei creaturi. Văzu limpede cum întruparea aceea diabolică se încovoaie, se răsuceşte, dorind parcă să evite mulţimea loviturilor năpraznice care se abăteau încontinuu asupra ei. Dar nu avea nicio scăpare. În cele din urmă, cu un răget cumplit, se smulse de tot din trupul omului şi se rostogoli la vale, prinsă în iureşul unui vînt care o ridică deaspra capetelor mulţimii, prăvălind-o mai apoi într-un loc pustiu. Acolo se zbătu cîteva clipe după care se strecură ca un vierme monstruos în adîncul pămîntului.

luni, 15 martie 2010

Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor (III) - fragment din roman

După ce coborî din tren la Yekaterinburg, îi trebui o jumătate de zi pînă să ajungă la mînăstirea unde spera să-l găsească pe călugărul Parigorie. Cu două ceasuri înainte de lăsarea înserării, bătu în poarta aşezămîntului monahal. Îi răspunse un frate înalt şi bine zidit, cu o privire vulturească. Serghei întrebă de monahul pe care-l căuta. Călugărul îi spuse că bunul Parigorie se săvîrşise, strămutîndu-se de pe această lume în urmă cu două săptămîni.

Chipul oaspetelui se albi şi rosti disperat:

„Doamne, şi atunci ce mă fac?”

Suferinţa omului din faţa sa îl impresionă pe tînărul călugăr:

„Dar ce nevoinţe sau beteşuguri ai matale?”

Serghei îl privi năuc, dar încercă să se adune. În cele din urmă reuşi şi-i spuse monahului despre necazurile sale legate de nălucile cele nelgiuite pe care le vedea aievea. Acesta îl ascultă cu atenţie şi bunăvoinţă în tăcere, mîngîindu-şi barba deasă şi blondă. După ce oaspetele isprăvi de povestit ce avea pe suflet îi zise cu o voce măsurată:

„Din păcate, aşa cum ţi-am zis, cel ce ar fi putut găsi leac necazului dumitale a fost chemat la cele veşnice. Niciunul dintre noi, cei trăitori în acest sfînt lăcaş, nu e pînă într-atît de vrednic încît să-ţi fie de ajutor. Dar, am ştiinţă despre un alt frate, înţeleptul Isidor, mult mai în vîrstă şi mult mai înduhovnicit, care ar putea să-ţi uşureze povara ce-ţi apasă cugetul şi să te lumineze în privinţa celor ce le ai de făcut. Numai că acest călugăr se află departe, departe, la vreo două mii de kilometri de aici, dincolo de Omsk, dincolo de Novosibirsk, înspre sud, către graniţa cu China şi Mongolia. Aşezămîntul unde fratele nostru îl slujeşte pe Dumnezeu este la poalele Altaiului. Ca să ajungi acolo trebuie să treci prin Barnaul şi mai apoi prin ultima localitate mai răsărită din zonă care se numeşte Gorno-Altaisk. E singura îndrumare pe care ţi-o pot da. În rest pot doar să mă rog pentru ca Atotputernicul să-ţi călăuzească paşii şi să te scoată la liman şi izbăvire. Dacă eşti înfometat îţi vom da din bucatele noastre, iar dacă eşti ostenit, te-om adăposti. Dumneata o să te socoteşti o să spui ce-ai hotărît.”

Serghei mulţumi frumos călugărului pentru invitaţie, dar spuse că se grăbeşte să se întoarcă în gară, ca să prindă cel mai vremelnic tren în direcţia pe care i-o indicase cu atîta bunătate. Apoi îşi luară rămas-bun. Poarta se închise, iar călătorul porni mai departe, urmîndu-şi drumul.

După trei nopţi şi două zile de mers, ajunse în sfîrşit la Barnaul. Dar pînă la Gorno-Altaisk mai erau mai bine de două sute de kilometri. Calea ferată nu ajungea pînă acolo. Exista o cursă regulată de autobuze pînă la Byisk, iar de aici încolo s-o descurca el mai departe. Spre seară, cu chiu, cu vai, ajunse în oraşul acela şi înnoptă acolo. Întrebă în stînga şi în dreapta şi află că o coloană de camioane se îndreaptă spre localitatea pe care o viza el. Dormi în sala autogării, cu capul pe valiză, alături de alţi cîţiva drumeţi kazahi şi vreo patru negustori uiguri. Pe la opt, la o jumătate de ceas după răsăritul soarelui, porniră şi camioanele. De două zile o furtună de zăpadă potopise ţinutul. Acum parcă se mai liniştise. Gerul însă nu se înmuiase deloc.

Serghei avu noroc să fie primit în cabina şoferului. Nu erau prea mulţi călători în perioada aceea a anului. Constată uimit că întreaga coloană, după ce ieşise din oraş, se îndreptă spre albia fluviului Obi. Şoferul rîse de figura descumpănită a pasagerului: „N-ai mai fost p-aci, nene, este? He, he, he! Iarna astea-s şoselele noastre. Cele mai bune, cele mai sigure, fără gropi, fără nimic...”

„Da’ nu s-a întîmplat vreodată să să mai şi crape gheaţa asta. La ce tonaj au tir-urile astea, mă şi mir că nu vă e frică!”

„Pe vremea asta!? Niciodată. Trec ele p-aci coloanele de tancuri, alea de şaiş’cinci de tone bucata, dar’mite un camion de nici patruj’ de tone. Stai, nene, liniştit! Nu-i nicio problemă. De douăj’ de ani fac drumu’ ăsta şi n-am avut niciodată vreun necaz. Vreun necaz din ăsta, vreau să zic!”, sublinie şoferul.

Dimov nu mai întrebă nimic, lăsîndu-l pe cel din stînga lui să se concentreze asupra „şoselei”. Totul era un ocean alb, nesfîrşit. Curînd, pîlcuri de arbuşti şi de copaci începură să marcheze malurile fluviului. Omul ce conducea camionul dădu din cap, ca un cunoscător ce se afla:

„Începe să se simtă muntele. Ăstea-s primele semne ale Altaiului.”

„Şi pînă unde mergeţi?”, se interesă călătorul.

„Pînă-n Kazahstan. La Kanatal şi punct terminus în Zaisan, aproape de graniţa cu China. Cu China, cu China, da’ acolo-i teritoriu autonom uigur, dacă mă-nţelegi...” şi omul făcu cu ochiul, dînd o conotaţie aparte vorbelor. Conotaţie pe care Serghei n-o prea pricepu, dar nici nu se vîrî în sufletul omului ca să afle mai multe. Îl lămuri însă imediat acesta:

„Negustorie, tată, negustorie! Noi le ducem cartofi, orez, peşte, blăniţe de sobol, cherestea, butelii, ba, uite, acum avem şi fructe. Da. Ei ne dau mătase. Da’ ştii ce mătase? D-aia adevărată nu şmecherii d-alea, sanchi, mătase vegetală. Nu, nene, marfă dă vis! Plus covoare şi adidaşi.”

„Adidaşi!?”, se minună Serghei.

„Da, dom’ne, adidaşi. He,he! Da’ nu d-ăia de-i ştii matale, din care cumperi la Moscova, la colţ de stradă. Noo! Marfă adevărată, cusuţi manual, piele ca mănuşa... Poate prin Germania, da’ nici acolo peste tot, doar la magazinele de lux să mai găseşti aşa ceva.”

„Cred că ies bani bunişori”, îşi dădu cu părerea însoţitorul.

„Păi, altfel ne-am mai rupe noi oasele prin pustietăţile astea!? Ce să faci, tată, toţi alergăm şi noi după o bucată de pîine. Măcar, vorba aia, să ştii baremi pe ce munceşti.”

Urmă încă o oră de tăcere, fiecare rămînînd cu gîndurile sale. După acest răstimp Serghei întrebă cu timiditate:

„Şi ajungeţi voi azi pînă acolo unde ai spus matale?”

„Nu, nici vorbă! Dacă ajungem mîine, pe-nnoptat, e bine. Dar la cum s-arată timpu’ şi la cîtă zăpadă afînată e, cred că abia poimîine să nimerim şi noi Kanatalu’.”

„O să mergeţi încontinuu?”

„Ei, da! Doar nu sîntem nebuni. Nu-ţi dai şi mata seama ce periculos ar fi. Nu, nene, ne odihnim şi noi cîn’ vine noaptea.”

„Păi, unde o să dormiţi?”

Şoferul rîse din nou:

„Te-ai prins şi matale că p-acia nu prea-s oraşe şi hoteluri. Un’ să dormim? În frigorifică. Dă Alexei drumu’ la instalaţie şi în două ceasuri e tocmai bună de soileală.”

„În frigorifică?! În camionul ăla de cară peşte congelat?”

„Normal! Altundeva unde? Avem saci de dormit ca lumea, avem vodcă, să ne băgăm gata încinşi în scutece. Ce ne mai trebuie?”

„Da’ nu-i frig acolo?”

„Îs doar minus şase grade, meştere. Te-ai bunghit? Minus şase grade. Faţă de treij-patruj’ de grade sub zero, cît s-o lăsa la noapte p-acia, e boierie. Acu’ ieşi la socoteală?”

„Aha! Înţeleg acuma, da”, se dumiri Dimov, cufundîndu-se după aceea în muţenie. Pînă la destinaţie nu mai deschise gura.

Coborî din camion mulţumind frumos, urîndu-i şoferului drum-bun şi spor la treabă. Privi în jur la orăşelul troienit. Văzu un om mai în vîrstă şi-l întrebă de mînăstirea unde se afla călugărul Isidor. Bătrînul îi spuse pe unde ar veni, dar îl avertiză că pînă într-acolo sînt vreo doisprezece kilometri, cel puţin, iar ăia de la meteo anunţaseră o furtună şi mai dihai decît asta care tocmai se isprăvise. Insistă, văzînd că nu e de prin partea locului, zicîndu-i că nu-i de joacă cu vremea şi cu distanţele pe aici şi că ar fi mult mai cuminte să adaste mai degrabă pe undeva, pînă o trece şi urgia aceea. Serghei mulţumi pentru îndrumări şi pentru avertismente, dar porni hotărît la drum.

În oraş mai era cum mai era, dar cum depăşi marginea acestuia se afundă în zăpadă pufoasă pînă la brîu. Liziera întunecată a pădurii se zărea la mai puţin de o jumătate de kilometru, aşa că se încăpăţînă să continue, zicîndu-şi că printre copacii aceia falnici şi deşi omătul nu se aşternuse la fel.

Într-un fel avu dreptate. Acum nu intra în zăpadă decît pînă la coapse. Merse aproape un ceas, ferm convins că urmează direcţia cea bună. De unde provenea convingerea asta n-ar fi putut să spună. Avu o clipă de îndoială în momentul în care, privind mai cu luare-aminte în jur, văzu că parcă toţi copacii sînt la fel şi nicăieri nu se vedea vreo rarişte prin care să scruteze depărtările. Dar nu se sperie. Stătu cîteva clipe pe gînduri apoi hotărî că trebuie să meargă liniştit mai departe, făcînd doar un pic stînga.

După alte trei ore de mers, i se păru că începe să se întunece. Îşi consultă ceasul – pe care avusese grijă să şi-l pună de acord cu fusul orar al ţinutului – şi se cam miră. Abia trecuse de trei. După calculele lui mai avea cel puţin un ceas jumate, dacă nu chiar două, pînă să se lase noaptea. Clătină din cap şi se urni mai departe. Şuierul scos de vîrfurile copacilor îi dădu de veste că vîntul se înteţise. Curînd începu să se simtă chiar şi în adîncul pădurii. Tot mai tare, din ce în ce mai tare. Ace fine de gheaţă îi înţepau obraji. Într-un sfert de oră nu mai erau ace, erau fulgi grei şi mari care îl plesneau cu cruzime peste faţă şi peste ochi, orbindu-l. Ajunse la o margine de codru. Dincolo de ultimii cedrii şi brazi nu se vedeau decît coloanele argintii ale viscolului, răsucindu-se turbate. Altceva nimic. Îşi puse mîna streaşină la ochi, doar, doar, o reuşi să distigă ceva în iureşul acela alb şi compact. Nu izbuti. Îşi făcu trei cruci mari şi părăsi adăpostul arborilor seculari, aruncîndu-se în tălăzuirile viforului.

Pînă atunci îi fusese bine. Tot opintindu-se prin valurile de nea, se încălzise de-a binelea. Dar acum, după cîteva minute de mers prin crivăţul cumplit simţi cum i se face frig. Un sfert de oră mai tîrziu, îşi dădu seama că mai are un pic şi va îngheţa, deşi se străduia, făcînd eforturi uriaşe, să avanseze, ţinînd piept vîntului ce-l transforma implacabil într-un sloi. Puţin mai tîrziu, o trîmbă de zăpadă îl izbi, sufocîndu-l şi aruncîndu-l totodată pe spate. Îşi dădu seama că se prăbuşeşete. Întinse mîinile să se apuce de ceva, dar nu găsi niciun reazem. În cîteva secunde o mantie de omăt îl acoperi, ca un linţoliu. Se gîndi că acesta este sfîrşitul. Făcu un ultim efort să se ridice. Atunci zări o lumină lăptoasă, molatică şi unduitoare care îl chema pur şi simplu către ea. Se tîrî cu greu în direcţia aceea şi se izbi de un par de lemn. Urmă mai mult pipăind gardul acela rudimentar pînă ce ajunse la o poartă. Abia reuşi să o deschidă. Făcu cîţiva paşi înainte şi întrezări o alcătuire cafenie. Era un zid alcătuit din buşteni. Găsi o uşă de lemn mare, ca de hambar. Trase disperat de ea şi reuşi să pătrundă înăuntru. Acolo era cu atît mai întuneric cu cît ochii săi fuseseră chinuiţi atîtea ceasuri de albul zăpezii. Întinse mîinile şi se rostogoli înainte, împiedicîndu-se de ceva. Simţi în faţă o răsuflare caldă. Încercă să-şi ridice pleoapele. Nu reuşi cine ştie ce, dar încercă să-l salute pe omul acela care respira alături de el. Mîinile îi întîlniră doar cojocul miţos şi Serghei se lăşă uşurel la pămînt, secătuit de ultimele forţe. După care îşi pierdu cunoştinţa.

joi, 11 martie 2010

Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor (II) - fragment din roman

Sidonia îşi rupse din suflet, cu atît mai mult cu cît Iuri nu-i trimisese luna aceea niciun dolărel, şi-i făcu lui bărbate-su, la întoarcerea acestuia din spital, blinele şi borş de peşte. Îi luase şi o sticlă de bere, din aceea de doi litri, zicîndu-şi că i-o fi şi ăluia sete, după atîta amar de timp de stat pe uscat.

Fu o petrecere destul de veselă, ca orice zaiafet nepregătit din timp, la care participară şi doi dintre cei mai buni amici de la serviciu, precum şi cîţiva vecini. Sigur, cam fiecare veni cu cîte ceva, care cu un coniac, care c-o vodcă, ba ăla de la trei aduse şi damigeană mai mică, dar încăpătoare, cu afinată de casă, făcută de mă-sa, pe undeva, pe la poalele Uralilor. Pe la opt seara apăru şi moş Volodea, adminstratorul, cu acordeonul. Ăsta avea un simţ extraordinar. Mirosea întotdeauna unde se pune de un chef şi nu-l rata, ferit-a sfîntul. Nu venea niciodată cu nimic altceva decît cu instrumentul, dar toată lumea îl primea şi-l omenea fiindcă bătrînul avea şi voce, şi repertoriu. Aşa că au stat la poveşti, au depănat amintiri, au rîs, au cîntat, au dansat, au chiuit, ba au spus şi niscaiva poezii, cu ochii în lacrimi. Pe la miezul nopţii, oaspeţii, plini de bună-cuviinţă, au plecat pe la casele lor, ce-i drept cam aghezmuiţi şi cu o dispoziţie lirco-muzicală oarecum excesivă.

În tot timpul ăsta, Serghei a stat cuminte la masă, vorbind foarte puţin, mîncînd cu eleganţă şi bînd doar un pahar mare de bere. Altceva nimic. Nevastă-sa se cam miră în sinea ei, dar nu zise nimic. Uimirea ei nu avu însă margini cînd seara, sosind acasă de la slujbă, îl găsi pe soţul ei făcînd lecţiile cu ăla micu. Vasele erau spălate, iar în casă era curat şi ordine, după distracţia de aseară. Se bucură ea, dar îşi zise că orice minune nu ţine decît trei zile.

După o săptămînă, scăpînd mai devreme de la serviciu, îşi surprinse bărbatul citind cu nesaţ din Biblie. Sîmbătă se duse la biserică şi se spovedi la popa Dimitri. O făcea pentru prima dată în viaţa lui. Duminică se duse iarăşi la slujbă. Ar fi vrut să stea de vorbă mai pe îndelete cu părintele, dar nu reuşi. Acesta avea programate patru botezuri şi n-avea timp de frămîntările noului şi entuziastului său enoriaş.

Marţi îl prinse pe ecleziast mai liber. Numai că dumnealui era atît de ostenit că i se închideau ochii în timp ce-l asculta vorbind. De altfel nici nu prea pricepea ce vrea omul ăsta de la el. Miercuri se prezentă din nou la biserică şi părintele se simţi un pic descumpănit. Hotărî să afle de la babele lui ceva mai multe despre cetăţeanul ăsta care se întorsese atît de ardent la cele sfinte. Ceva, sigur, nu era în ordine cu el. Şi se dumiri imediat, făcîndu-i-se un raport complet. „Păi, părinţele, omu’ avu un accident şi s-a lovit la cap rău de tot. De atunci nu mai bea, nu mai face scandal, nu mai înjură, nici măcar pe la ziare nu mai trece să ia şi el gazeta sportivă şi să se uite în decolteu’ ăla răscroitu’ a lu’ desfrînata de Haritonova care se aplecă aşa, să-ţi numere restu’ şi bărbaţii şade şi să holbează ca la nu ştiu ce. Cum care Haritonova? Aia cu chioşcu’ din colţ, din staţia de autobuz, de se ţine de şapte ani cu Evgheni Visarionovici, fără cununie, fără nimic.” Astfel lămurit, cucernicul Dimitri îl aşteptă după utrenia de vineri pe Serghei. Acesta îi vorbi despre marea lui problemă. Îi descrise nălucile cele diavoleşti pe care le zăreşte uneori pe lîngă anumiţi oameni sau prin cele mai neaşteptate locuri. Preotul îl luă cu duhul blîndeţii. Îl întrebă dacă nu cumva a suferit oarece necaz, vreun accident, vreo vătămare la cap. Enoriaşul recunoscu, da i se întîmplase aşa ceva, dar nu fiindcă minţile i s-ar fi tulburat vede el toate acele arătări, ci fiindcă ele chiar există acolo. Putea să facă distincţia între cele ce aparţin acestei lumi şi înfăţişările necurate pe care le vedea. Domnul Dimov vorbea cît se poate de coerent şi de convingător, nu aprins şi exaltat ca cei bolnavi la minte. Părintele recunoscu cu francheţe că nu mai întîlnise un asemenea caz şi nu prea ştie ce sfat să-i dea. În cele din urmă îi spuse că auzise de un călugăr plin de har, fratele Parigorie, retras la o mînăstire de pe lîngă Yekaterinburg, care poate că ar putea să-l ajute. Serghei mulţumi frumos pentru această îndrumare şi porni spre casă gînditor. Seara îşi anunţă familia că pleacă într-o călătorie.

„În călătorie? Ce călătorie, dragă?”, se încruntase Sidonia.

„E un drum pe care trebuie să-l fac neapărat”, spuse blajin soţul.

„Zău? Zi, aşa ţi s-a arătat ţie că trebuie să-ţi faci bagaju’ şi să pleci în plimbare, nu?”, se oţîrî femeia.

„E important. E foarte important. Poate nu numai pentru mine...”

„Nu numai pentru tine? Da’ pentru cine altcineva, mă rog frumos?”

„Nu ştiu. Deocamdată n-aş putea să-ţi spun.”

Nevastă-sa îl privi lung şi zise oftînd:

„Măi, omule, tu ai ajuns să mă cam sperii cu chestiile astea. Nu zic, te-ai făcut băiat cuminte. Nu te-ai mai îmbătat, nu te-ai mai dat în stambă şi ai început să te porţi frumos pînă şi cu mine. Da’ nu-ş’ cum să-ţi spun, parcă cu bărbatu’ ăla, aşa beţiv şi buruienos la gură, cum erai, parcă mă putusem obişnui. Da’ cu sfîntu’ Serghei mă cam ia cu frig pe şira spinării. P-ăla îl cunoşteam şi pe faţă şi pe dos, înţelegi? Pe tine simt că nu te mai cunosc. Eşti altcineva şi să dea dracu’ dacă mai ştiu la ce mă pot aştepta de la tine!”

„Lasă-l, mă, mamă să plece. Nu-ţi mai aduci aminte că ne-a zis nouă doctoru’ ăla de nervi că s-ar putea ca bătrînu’, chiar după tratamentu’ de i l-au dat, să aibă pusele de dromomanie. E ca cîinii ăia bagabonţii. Cîn’ le vine pe chelie sare gardu’ şi fuge, indiferent că are strachina plină cu mîncare. Aşa ne-a explicat nevrologu’ şi uite, na, că are dreptate.”

„Ia mai taci, mă, şi tu din gura aia! Că nu te-a întrebat nimeni de vorbă. Aici îs treburi de oameni mari. Ia marş la culcare!”, îl puse la punct maică-sa pe drăguţul de Andriuşca.

„Da? Nu-i treaba mea? Da’ dacă o să rămîn orfan, cum o să fie?”

„Ia uite ce-i trece lu’ ăsta prin cap!”, se minună Sidonia. „Tac-tu pleacă la un drum, nu să duce să-i rămîie oasele p-acolo. Ei, comedie!”

„Las’ că ştiu io! Aşa s-a uşchit şi tac-su a lu’ Kuzneţova. Le-a zis că să duce în Siberia să scoată bani la petrol şi de patru ani n-a mai dat un semn de viaţă, că lovele le-a trimis din faţa gării, iar cadouri le-a dat prin gură. Şi ţine cont, ăla nu era dus cu capu’ ca tata. Da, da!”

„Nu te înţeleg, Andrei”, spuse molcom bărbatul. „Ştiu că faţă de mine nu ai niciun sentiment. Poate doar unul de aversiune. Ai fi fericit să scapi de mine şi de cicăleala mea. Atunci de ce te opui plecării mele? Mai adineauri îi reaminteai mamei de cuvintele neurologului. Cum se face că te-ai răsucit aşa, de-odată?”

„Nu m-am răsucit. Acum, că ai zis şi tu, pot să recunosc că îmi pare bine că pleci. Că toţi copiii rîd de mine şi-mi cîntă „Doamne-miluieşte, Doamne-miluieşte” de cîn’ ai apucat tu calea bisericii, mai ceva ca babele. Da’ nu-ş’ ce-o să fie după aia. Cum o să ne descurcăm noi? Banii din concediu’ tău medical îs mai mulţi decît scoate mama la căcatu’ ăla de butic. Aia e! Înţelegi acuma?”

„Da, înţeleg. Văd că te gîndeşti la toate. Uite rezolvarea: o să fie o gură mai puţin la masă şi o persoană mai puţin la întreţinere. În afară de asta, recunoaşteţi şi voi, n-o să vă lase Iuri la greu, cum nu v-a lăsat nici înainte de accidentul meu. Aşa că, dacă tragi linie şi socoteşti, plecarea mea o să fie în avantajul voastru şi din punctul ăsta de vedere”, spuse cu o oarecare tristeţe tatăl.

„Ia, uite, mamă!”, exclamă copilul surprins. „Şi de banii lui Iuri ştia bătrînu’. Nici că mi-aş fi putut închipui aşa ceva!”

„Ei, nu te-ai prins? De la un timp încoa’, pe toate le ştie domnu’ – pardon! – sfîntu’ Dimov”, îl ironiză soţia arţăgoasă. Urmă apoi, din ce în ce mai plină de mînie: „Bravo, nene! Văd că ţi-ai făcut toate calculele. N-am ce zice!” Izbucni furioasă la culme, arătînd autoritar către uşă: „Vrei să pleci? Pleacă! Hai, în zece minute să-ţi faci bagaju’ şi să nu te mai văd în faţa ochilor! Destul mi-ai mîncat sufletu’ douăj’ de ani cu beţivăneala şi prostiile tale. Acu ai dat-o în alte alea, de mi-e şi frică să stau în casă cu tine, că cine ştie ce ţi se mai năzare şi de ce nenorociri mai eşti capabil. Hai, du-te! Du-te la biserică, du-te la mînăstire, la balamuc, unde-oi şti! Nuama’ să nu te mai văd şi să pot să-mi trăiesc şi io viaţa liniştită.”

Bărbatul luă o valijoară veche, din aceea de carton presat acoperit cu muşama şi îşi aranjă în ea cele cîteva lucruri trebuincioase călătoriei. Termină repede. Îşi puse paltonul, cu mesada groasă, îmblănită, şi şapca tipic rusească, cu acoperitorile de urechi legate în creştetul capului. Apoi se opri nehotărît, privind la soţia şi la copil. Sidonia se ridică de pe scaun şi-i deschise demonstrativ uşa. Nu-i zise decît atît, cu glas coborît, dar şuierător:

„Să nu te mai întorci niciodată!”

luni, 8 martie 2010

Nedesluşitele contururi ale ţărrmurilor (I) - fragment din roman

Voi posta un fragment mai consistent dintr-un roman pe care numai doi oameni l-au citit până acum. E un roman îngrozitor de lung, ca atare şi fragmentul va avea o întindere ceva mai mare. Dar, fiţi liniştiţi! Acest fragment va fi publicat pe blog tot în serial. Mi s-a reproşat că postez aici ba nişte chestii uşurele, ba nişte bucăţi de un umor prea din cale afară de negru, ba că, din când în când, îmi dau în petic şi scriu câte o povestioară patetică. Cum nu poţi mulţumi pe toată lumea, am găsit această soluţie. Ea, cel mai probabil, va nemuţumi pe toată lumea, deşi aş vrea să-i satisfacă pe toţi...

Serghei Dimov era motostivuitorist la o uzină de la periferia Moscovei. La două staţii de metrou, mai înspre centru, locuia într-un cartier muncitoresc de blocuri, fiind fericitul proprietar al unui apartament, cam răpănos, de două camere. Viaţa lui se desfăşura destul de monoton, avînd trasee cît se poate de liniare, cu escale fixe. Casă, uzină, cîrciumă, şi iarăşi casă. Uneori, la sfîrşitul săptămînii sau miercurea, se mai ducea cu băieţii la stadion. După care ajungea din nou în cîrciumă şi acasă. Doar de două ori în viaţa lui nimerise din cîrciumă la miliţie. Dar cum nu se întîmplase ceva prea grav, fusese după cîteva ore din nou acasă.

Era căsătorit de douăzeci de ani cu Sidonia Dimova, fostă Feodorova. Nevastă-sa fusese bobinatoare la o fabrică de motoare electrice. Pe la mijlocul anilor nouăzeci, în urma unor afaceri mai degrabă cu caracter mafiot decît capitalist, fabrica fu vîndută unor oameni de afaceri. Unii care pînă în urmă cu mai puţin de un deceniu purtau pe umeri gradele unui serviciu temut şi vestit. Aceştia falimentară întreprinderea, vîndură utilajele, scoaseră în şomaj angajaţii şi, finalmente, împărţiră suprafaţa, vînzînd-o în hălci grase unor investitori străini. Cea mai mare dintre bucăţi o păstrară, fiind cota lor dintr-o asociere cu un holding german ce construi acolo un ditamai mallul.

După cîteva luni de şomaj, Sidonia se angajă la un patron din cartier ce deschisese o chestie care era pe jumătate butic, pe jumătate bodegă. La început Serghei se bucurase, crezînd că îşi va muta acolo locul de pelerinaj zilnic, în calitate de client privilegiat. În nici două săptămîni îşi dădu seama că se înşelase în viziunea lui. După un scandal casnic de dimensiuni medii, fu nevoit să-şi mute tabăra la un alt stabiliment de acelaşi tip, la vreo cîteva zeci de metri mai încolo, pe aceeaşi alee dintre blocuri.

Aveau doi feciori, Iuri şi Andrei. Primul era mai mare cu zece ani decît al doilea, avînd nouăsprezece ani. Băiatul cel mare fusese dintotdeauna un copil tăcut şi cuminte. Ochelarist, avînd tot timpul note bune, era tipul clasic de tocilar pe care toată lumea îl ia în băşcălie. Citise mult şi de toate. Dar pe la începutul liceului îşi descoperise marea pasiune pentru calculatoare. Într-un an, din micile economii, din căratul mărfii pe la întreprinzătorii locali, îşi meştri singur un computer. Peste şase luni, fu unul dintre primii abonaţi la internet din tot cartierul, evident, pe spezele lui. Deveni, în scurt timp, cel mai mare furnizor de jocuri, muzică şi filme din zonă. O ajuta şi pe maică-sa, oferindu-i acesteia, cînd rămînea pe geantă, sume destul de importante. În afară de latura lucrativă a acestei întreprinderi, se arătă a fi un adevărat specialist în programe informatice. La început, cu ajutorul cărţilor şi revistelor de specialitate le studia, le analiza şi le recompunea, înţelegîndu-le atît anatomia cît şi fiziologia. Ulteror, trecu la faza următoare fiind capabil să scrie chiar el propriile lui programe. În ziua cînd îşi luă majoratul se duse cu cîteva dintre cele mai bune realizări ale lui la reprezentanţa unui colos din domeniul software. Bineînţeles că nu avea nicio licenţă şi era animat de speranţe romantice şi idealiste. Tipii de acolo, tot ruşi ca şi el, dar unşi cu toate alifiile, dar mai ales cu aceea care menţine obrazul gros şi elimină problemele de conştiinţă, l-au lăudat, s-au extaziat şi l-au pus să semneze o hîrtie, promiţîndu-i marea cu sarea. Cînd se reîntoarse a doua zi şi întrebă de drepturile sale, i se rîse în nas. Doar îşi cedase drepturile pentru o sumă derizorie pe care şi-o putea ridica de la bancă. Puştiul se enervă. Atunci fu scos afară de bodyguarzi şi aruncat în stradă ca un pisoi jegărit. Băiatul plînse de supărare şi neputinţă. Spre seară îşi aminti de internet şi de posibilităţile de comunicare pe care acesta le presupunea. În cîteva minute, intră în legătură cu adresa electronică a unuia dintre mahării americani din conducerea firmei. Peste vreo două zile primi un mesaj de la acesta. Omul verificase povestea şi îşi dăduse seama că e conformă celor scrise de el, dar că nu prea are cum să-l ajute. Îl anunţă că prin primăvară urma să facă o vizită la Moscova. Îl sfătui ca, dacă mai are niscaiva idei sau programe finalizate, să şi le breveteze, iar apoi vor sta de vorbă. Iuri intră într-o frenezie creativă formidabilă. Pînă în martie, finaliză două programe ultrasofisticate şi le înaintă oficiului de brevete şi invenţii rus. În aprilie sosi americanul. Deşi nu-şi obţinuse licenţa, băiatul se prezentă la discuţii. Expertul îl ascultă cu luare-aminte. Tînărul introduse programele, le rulă şi le puse la treabă, demonstrîndu-i practic americanului ce ştiau acestea să facă. Străinul rămase impresionat. Atît de impresionat încît se hotărî pe loc să-i facă rost de o bursă universitară la Seattle şi să încheie cu puştiul un program de colaborare.

La sfîrşitul lui august, Iuri plecă în Statele Unite.

Pe la începutul lui octombrie, sosi şi o notă din partea oficiului rus de invenţii prin care solicitantul era chemat la sediul instituţiei pentru a da lămuriri şi pentru a reface cererea care nu era conformă normativului. Scrisoarea fu găsită de Serghei, mai pe seară. Cum era cam ciupit şi nervos din cauza unei discuţii în contradictoriu pe teme geo-politice, asezonate cu o mulţime amestecată de beri şi de votci, văzînd antetul unui organism de stat, se enervă şi mai tare. Atît de tare încît făcu fărîme misiva oficiului şi o aruncă de la balcon. Vîntul luă zecile de fluturaşi şi-i plimbă, lăsîndu-i în cele din urmă printre sticlele goale, cartoanele, murăturile aruncate în primăvară, boarfele, fierătaniile şi cele cîteva buruieni ce acopereau totul, alcătuind idilicul spaţiu verde din spatele blocului.

Andriuşa, mezinul familiei Dimov, era exact opusul fratelui său. Se născuse mai firav, iar în primii cinci ai vieţii stătuse mai mult prin spitale, neratînd niciun virus gripal şi nici o boală a copilăriei. Dar după aceea îşi luase revanşa. Umflat cu atîtea vitamine şi fortifiante, răzgîiat şi îndopat numai cu bunătăţi, se dezvoltă binişor şi deveni, pentru început, cel mai obraznic copil din bloc. La grădiniţă le mîncă sufletul educatoarelor, iar în clasa întîi, din prima zi de şcoală, le prezentă noilor colegi, cu ajutorul arătătorului lung de lemn, chiloţii doamnei învăţătoare. Cînd auzi de isprava feciorului său, Serghei se tăvăli pe jos de rîs, demolînd şi bruma de autoritate a Sidoniei care îi aplicase copilului o scurtă dar usturătoare corecţie pedagogică. Peste cîteva zile, cînd maică-sa îl trimisese să-l cheme pe taică-su din cîrciumă, puştiul află de la părintele său că toate femeile sînt nişte bagaboante şi nişte scîrbe ordinare. Băiatul făcu ochii rotunzi: „Chiar şi mama?”, întrebase el cu naivitate. Bărbatul clătină din cap: „Nu. Mă-ta-i doar o viperă nenorocită. Da’ bagaboantă nu-i, să ştii de la mine!”

Andrei băgă bine la cap chestia asta şi cu ocazia serbării de Crăciun, după ce recită poezia de rigoare, în faţa întregii asistenţe formate din corpul profesoral, părinţi, bunici şi mătuşi, gîndindu-se că va face poanta serii, declară plin de voioşie următoarele:

„Am învăţat această poezie pentru copii mici fiindcă m-a tot frecat la icre doamna învăţătoare, care a zis că alta mai lungă şi mai ca lumea nu mă duce capu’ să spun. Ba mai venea şi doamna directoare şi să uita la noi cum facem repetiţii ca să iasă bine nenorocita asta de serbare. Cum s-ar zicea, nişte bagaboante şi nişte scîrbe ordinare amîndouă!” Rîse de unul singur, foarte amuzat de propriile-i cuvinte. Văzu însă că se lăsase o linişte mormîntală şi toată lumea îl privea înlemnită. Atunci încercă o explicaţie, intuind că ceva nu e în regulă: „A fost o glumă pe care am auzit-o de la tati.” Încheie cu un ingenuu: „Vă doresc Sărbători fericite!”

Bătaia pe care şi-o luă Andruşca de la taică-su, nu şi-o luă nimeni în toată Moscova, în noaptea aceea. Abia îl scăpă maică-sa din mîinile lui. La sfîrşit, Serghei repeta încontinuu: „Ce copil nenorocit! Ce copil nenorocit! Şi mai dă şi vina pe mine. Ce copil nenorocit!”

Însă viaţa, oricît de tocită e expresia, merge înainte, iar nefericita păţanie intră în poveştile familiei, fiind istorisită cu lux de amănunte şi umor pe la diferite ocazii, inclusiv la parastase, ca să mai descreţească frunţile oamenilor.

Dar iată că veni şi ziua în care – cum atît de frumos şi elevat spun anunţurile date la mica publicitate – Serghei Dimov îşi împleti în cununa vieţii cel de-al 45-lea trandafir. Şi-l împleti bine de tot, cinstindu-se cu colegii vîrtos într-o pauză de masă prelungă, de vreo două ceasuri. Cînd mai aveau ei doar o oră pînă la sfîrşitul programului, hop că apare şi inginerul şef. Evident că luă foc. Urlă la muncitori şi le spuse că nu pleacă niciunul pînă nu termină treaba. Supăraţi dar tăcuţi, nu comentară. Nu comentară atîta timp cît şeful fu de faţă. După plecarea acestuia îl înjurară cu sîrg, dîndu-se de ceasul morţii să termine cît mai iute ceea ce aveau de făcut.

Serghei se sui pe motostivuitor şi începu să alerge cu acesta, cărînd stive din ce în ce mai înalte de cutii cu rulmenţi. Oricît de rutinat ar fi fost, concentrarea scădea, datorită oboselii şi a alcoolului prea iute turnat în el, al cărui efect sporea pe măsură ce acesta era metabolizat în timp. Ajunse de nici nu mai vedea prea clar marfa pe care o încărca. La un moment dat, agăţă cu una dintre lame o cutie chiar de la baza stivei pe care o avea de încărcat. Încercă să se retragă şi să elibereze utilajul. Făcu o manevră prea bruscă. Metalul furcii străpunse ambaljul şi se înţepeni de-a binelea între rulmenţi. Dimov sudui şi smuci maşinăria, încercînd o aiuritoare mişcare laterală. Reuşi să smulgă lada cu totul. Întreaga stivă se clătină, dezechilibrîndu-se. Într-o clipă, sute şi sute de kilograme de oţel se prăvăliră peste el.

A fost o adevărată minune că au reuşit să-l extragă întreg de sub toată masa aceea de metal, lemn şi carton. Era inconştient şi plin de sînge. În afară de multiplele fracturi şi de o hemoragie internă la nivelul stomacului, fusese puternic lovit şi la cap. Şansele de supravieţuire erau destul de rezervate, afirmase medicul de la urgenţă în faţa camerelor de televiziune.

Aproape trei săptămîni zăcuse într-o comă profundă. Sidonia întreba zilnic doctorii cînd se face bine soţul ei, dar aceştia în afară de nişte şoapte repezi şi incurajatoare nu-i mai spuneau nimic altceva, pierzîndu-se grăbiţi pe holurile spitalului. În timpul ăsta, rămas singur cu taică-su, Andrei se distra de minune. Încerca să-l gîdile în tălpi, ba chiar de cîteva ori îl împuse şi cu acul unei insigne într-acolo. Bărbatul nu reacţiona în niciun fel. Dar cel mai mult îi plăcea să-i ridice cîte o pleoapă şi să scoată limba la el, încrucişîndu-şi ochii în cap. După ce se plictisea şi de trebuşoara asta îşi apropia guriţa de urechea părintelui şi-i spunea ritmat, ca un soi de scandare latină, folosind însă cuvinte simple pe care le repeta de mai multe ori, în serii aleatorii: „Prostule, tîmpitule, prostule, tîmpitule, boule, jigodie, boule, jigodie, ordinarule...” Şi tot aşa. Din fericire pentru băieţaş, nu a fost niciodată surprins asupra faptului.

În a douăzecea zi, Andruşca îl înţepă îmbufnat, fără prea mare entuziasm. Mătuşă-sa voise să-l ia cu ea la mall, dar maică-sa se împotrivise, zicînd că trebuie să treacă pe la Serghei. Chestia asta îl nemulţumi mult pe junior, mai ales cînd se gîndea de cîte dulciuri ar fi tapat-o pe Ania. Prima dată îl înţepase uşor. Acum însă, amintindu-şi de şansa ratată, îl împunse mai cu nădejde, chiar în mijlocul tălpii. Ca niciodată piciorul tresări, iar el se sperie atît de tare încît izbucni în plîns, urlînd ca din gură de şarpe. Sidonia năvăli speriată în rezervă şi-şi văzu odorul în lacrimi. Află de la copil ce se întîmplase – băieţelul îi vorbise numai de efect, nu de cauză – şi porni cu copilul de mînă în căutarea medicului.

Peste trei zile Serghei scoase primele cuvinte. Privi la toată lumea din încăpere şi îl fixă atent pe mezin. De fapt se uita undeva, desupra lui, uşor spre stînga acestuia. Se încruntă şi dădu să se ridice, însă era mult prea slăbit pentru a-şi duce pînă la capăt intenţia. Articulă, respirînd greu:

„Sidonia, Andriuşca nu-i bine! Nu-i bine deloc...”

„Lasă-l, dragă, pe Andriuşca!”, se răsti ea. „Copilu’ e bine-mersi, sănătos tun! Tu cum te simţi?”

„Bine. Cam obosit, cam fără vlagă, da-n rest, bine...”

Femeia îl privi cu o figură pe jumătate mulţumită pe jumătate acră. Zise:

„Ei, ce să-ţi zic? Mă bucur că ţi-ai revenit. Am tras o spaimă din cauza ta, de nu-ţi mai spun!”

„Da’ de ce? Ce s-a întîmplat?”

Sidonia pufni dispreţuitoare:

„Auzi la el, ce s-a întîmplat? Păi, ce să se întîmple. Nimic neobişnuit. Te-ai îmbătat iarăşi ca un porc. Atîta doar că te-a prins ceasu’ rău la servici’ şi ai dărîmat, dracului o grămadă de tone de rulmenţi peste tine, dă te-a scos ăia mai mult mort dăcît viu d-acolo. Of, of! Numa’ io ştiu cît m-am zbătut să nu-ţi dea ăştia, de la protecţia muncii, vreo amendă. Am dat declaraţii şi pe la televiziune, ca să ne scoatem. Şi uite că ne-a ajutat Dumnezeu de am scăpat cu faţa curată şi tu, poftim, ai înviat, na!”

„Înţeleg. Îmi pare rău că s-a întîmplat aşa.”

„Zi, îţi pare rău, ă? Aoleo! De cîte ori n-am auzit gargara asta, io să fiu sănătoasă! Ba încă cu dat cuvîntu’, cu jurăminte la icoană. Hai, termină-te! N-o lua iarăşi de la cap că-mi vine nervii! Ştii? Ia te poftesc!”

„Linişteşte-te! N-o iau iarăşi de la cap. Ai, te rog, mai degrabă grijă de băiat. Nu-i bine deloc, crede-mă!”

„Fugi d-aci cu prostiile! Abia te-ai sculat din morţi şi ai şi început să vorbeşti pe nas şi să mă scoţi din sărite.”

„M-am sculat din morţi...”, repetă gînditor bărbatul. „Poate tocmai de-aia am început să văd nişte lucruri.” O privi cercetător şi adăugă încetişor: „Nici tu nu eşti tocmai bine...”

Sidonia se uită la el cu o ironie manifestă:

„Sigur, sigur! Păi, da’ cum altfel? Numa’ tu eşti bine, este? Ăilalţi sînt toţi nişte proşti, nişte sandilăi. Da’ tu eşti bine, tată! Eşti bine de tot, ce mai! Şi eşti şi deştept, de nu mai are altu’ loc să ia o palmă de tine!” Schimbă tonul cu o nuanţă: „Nu te uiţi, mă, omule, la tine? Eşti juma’ în gips, cu un furtun în burtă, ai perfuzie în vene şi ploscă la cur, da’ tot dai dîn clanţă.” Apoi reveni, vindicativă: „Eşti dat dracului, asta eşti!”

„Ba nu! Nu sînt...”, protestă bărbatul într-o şoaptă tot mai slabă. Pleoapele îi tremurară uşor, iar el aţipi.

Soţia mai stătu un minut să se asigure că omul ei e bine şi doarme normal. Oftă şi zise nedumerită: „Poate că-i de la lovitura aia la căpăţînă. D-aia o vorbi aşa, amărîtu’. Totu-i să nu rămîie aşa. E las’ că n-a văzut nimeni drac mort!”, se îmbărbătă ea şi plecă cu paşi repezi şi mărunţei.

miercuri, 3 martie 2010

Fericitul Titus - fragment din roman (II)

În primele zile de după atacul cerebral, Titus făcu o navetă extrem de activă şi nu mai puţin epuizantă – cel puţin pentru psihic, dacă în rest totul părea în regulă – între realitate şi cele mai ciudate vise. Realitatea nu i se părea deloc îmbietoare, aşa că încă îşi mai imagina că poate o scăpa definitiv de aceasta, hălăduind şi pierzându-se de ea pe acele cărări stranii. Desigur, şi aceasta era o iluzie, ca multe, multe, altele.

Un vis în care se rătăcise de multe ori, în aşa fel încât acesta luase chiar aspectul unui soi de realităţi secunde, era acela în care oamenii puteau să-şi transforme torsul într-un soi de vele rigide. Vela asta o foloseau pentru a naviga pe mare – în cazul celor mai modeşti – sau, în cazul celor mai talentaţi, pentru ca să zboare cu ea. Foarte, foarte multe chestii erau interesante în lumea aia. Printre altele, era uimitor că în povestea asta cu velele nu se regăsea nicio femeie. Adică femei ar fi existat în visul acela, dar n-aveau nicio treabă cu navigaţia sau cu zborul. Poate că în viziunea lui Titus o velă cu sâni n-ar fi fost o chestie tocmai potrivită. Greu de precizat dacă din punct de vedere estetic sau pur tehnic, ori mai degrabă din cauza unui subconştient cu năravuri misogine, după cum ar putea să fie interpretat într-o notă freudiană corectă politic. Acum, corectă politic sau nu, fireşte psihanalizabilă, asta era lumea onirică în care se preumbla.

La început – în primul episod, căci visul se derula de parcă ar fi fost un serial în care fusese distribuit în rolul principal – reuşise şi el o transformare de tors obişnuită, conlucrând cu un soi de cârpaci local, gură mare şi cam beţiv. Obţinuse ceva banal şi care, supus practicii, se va dovedi plin de hibe. Pe mare nu reuşea să câştige prea mult în viteză, iar pe valuri mai mari, oricât s-ar fi străduit, oricât de măiestrit şi-ar fi canonit aripa aia, tot n-avea suficientă manevrabilitate şi în cele din urmă se răsturna. Iar cu zborul lucrurile stăteau şi mai jalnic. Trebuia ca briza să aibă o anumită tărie pentru ca să reuşească o decolare căznită. De cele mai multe ori o rata, căzând la buza falezei din pământ roşcat care amintea – deloc enigmatic – de cea de la Vama Veche. Din fericire, toate căzăturile astea nu-i pricinuiră cine ştie ce neajunsuri. De câteva ori, ca efect al acestor aterizări forţate, se trezise la realitatea anostă a camerei de spital.

Pe prima o păstrase în memorie. Cu ochii întredeschişi continua să se socotească pentru a vedea de ce nu i-a reuşit decolarea, în timp ce se străduia să înghită cuminte medicamentele pe care sora i le îndesa sâcâită pe gât, strigându-i: „Hai, bea-le, bea-le, nu sta, mă, ca bleanda! Aoleo, că nătântol mai eşti, zău!” Iar el se îneca cu apa, tuşind şi trezindu-se de-a binelea. Abia atunci asistenta se enerva de-adevăratelea şi striga la el, bătând din picior: „Înghite-le! Să nu le dai afară, că nu ştiu ce-ţi fac!”

Titus se forţa mai abitir şi, cum-necum, ca prin minune, ajutat totuşi şi de cucoană care-i sălta niţeluş capul, deşi avea consemn de la medici să nu facă aşa ceva, reuşea să înghită scârbavnicele alea de pastile.

După acest tur de forţă, era întrebat:

„Da’ de mâncat, nu mănânci?”

„Nu, săru’mâna. Nu mi-e prea foame...”, se străduia el să spună, abia şoptit. Culmea e că atunci îi ieşea chiar ceva inteligibil cât de cât.

„Nu mi-e p’ea foame!”, îl maimuţărea sora, pronunţând stins şi peltic cuvintele, asemenea lui, amuzându-se. „Cân’ e să vorbeşti, abia de te-aude omu’, da’, nenică, când dormi să zguduie rezerva dă sforăitu’ tău. N-ai să vezi aşa ceva!”, îl admonesta amical, într-un spirit de glumă, femeia, însoţită de privirile aprobatoare ale celorlalţi pacienţi din salon. Apoi revenea la ideea de bază:

„Deci, ia zi! Nu mănânci?”

Titus se simţea dintr-o dată extrem de obosit, iar perspectiva de a se hrăni i se părea teribil de trudnică şi tare peste mână. În plus, nu-i era absolut deloc foame. Dar parcă i-o spusese deja asistentei? Sau nu? I-o spusese meşterului care-i făcuse vela aia? Da, da, da! Bine, meşterul nu halea nimic. Niciodată nu-l văzuse mâncând, parcă bea o bere, ceva, şi-l îmbiase şi pe el cu una...

„Mă, băiatule, ce faci, dom’ne? Ai şi aţipit? Vorbeam cu tine, mă! Mănânci sau nu?”

Bolnavul nega, dând încet din cap.

„Treaba ta! Io ţi-am zis, te-am întrebat, dragoste cu sila nu să poate!”, spunea sora şi înşfăca iaurtul nedecapsulat. A! Nu pentru ea. Mai ales că acuma era postul Paştelui şi îl ţinea fără smintire. Făcea doar o faptă bună, adunând comori în ceruri, cum se zice. Astea câteva iaurţele, brânzica de vaci şi ce se mai nimerea aşa, mai bun, le dădea nepoţeilor şi celor două finuţe. Să crească mari şi sănătoşi, că de drăgălaşi, îţi venea să-i mănânci din ochi, nu alta!

Titus nu mai zăbovea nici el mult după plecarea vajnicului şi evlaviosului cadru medical. Se întorcea bucuros la velele lui şi la problemele ridicate de acestea. Probleme pe care se străduia, inimos, să le rezolve.

Din fericire, avea şi câţiva prieteni pe acolo – paradoxal, aceiaşi cu cei de aici care, nu se ştie cum, se transportaseră şi în vis. Sau, mă rog, o bună parte dintre ei. Asta ne mai vorbind de faptul că oamenii, în general, în lumea aceea, erau cumsecade şi binevoitori. Pe scurt, se sfătui cu câţiva, făcu o grămadă de planuri şi până la urmă ajunse la o soluţie care i se păru remarcabilă.

Îi trebuiau doi omoplaţi diferiţi! Cel din dreapta să fie mai mare şi imobil, iar cel din stânga, mai mic, mai ieşit în afară şi cu o mobilitate sporită. Eventual culisant, cumva.

Printr-o relaţie furnizată de un prieten, Viorel, care se învârtea în cercuri mai sus-puse, ajunse la un mare confecţioner de vele. Tipul era un artist în domeniul lui şi se bucura de un prestigiu deosebit. Din cauza asta se prezentă destul de emoţionat şi temător dinaintea acestuia, în cadrul unei unei întâlniri programate cu destul timp înainte.

Marele om îl primi chiar pe terasa vilei sale, cerându-i încă de la început să-i spună pe numele mic. Văzându-l că ezită, râse şi se recomandă simplu: Kenan. Contrar aşteptărilor, se arată deschis ideilor lui Titus şi după o jumătate de oră de discuţii se mutară dinaintea unei planşe unde maestrul se apucă să creioneze câteva schiţe. Într-un minut desenul era gata, iar artistul ridica ochii, adresându-i o întrebare mută. După câteva clipe de analiză tăcută, Titus îşi făcea observaţiile şi omul, după ce le cântărea, se apuca iarăşi de treabă.

În cele din urmă, ieşi o velă deosebit de elegantă şi cu un aer foarte futurist. Titus recunoscu că arată extraordinar, dar se întrebă cu glas tare cine ar putea să o transpună de la faza de proiect la realitate. Kenan spuse simplu: „Eu”, amuţindu-l. Maestrul se lansă apoi într-o adevărată dizertaţie, explicându-i cum o să procedeze şi ce materiale o să folosească. De data asta solicitantul velei rămase interzis. Credea că oasele lui o să-i fie de ajuns, folosind cine ştie ce tehnici nemaipomenite de prelucrare. Or, acuma, reieşea din spusele expertului că vor utiliza nişte sofisticării sintetice ultraperformante. Titus bănuia că şi al naibii de scumpe. La costul tehnologiilor de care se va uza, nici nu îndrăznea să se gândească.

Timid, ridică totuşi aceste obiecţii, recunoscând că nu-l ţine punga să facă asemenea investiţii, deşi proiectul era ceva cu adevărat minunat. Maestrul avu un zâmbet visător şi-l linişti:

„Nu-ţi face probleme! Cred că mai am destule materiale adunate prin atelier din care să facem ce-am imaginat. Singura chestie o să fie că o să trebuiască să mă ajuţi. Şi o să fie ceva de muncă, crede-mă!”

„Şi onorariul dumneavoastră?”, făcu Titus necutezând să ridice ochii.

„Ne-om descurca noi şi cu asta” făcu nepăsător artistul.

Mai urmară alte câteva minute de discuţie agreabilă, după care, ca şi când ar fi sesizat un semnal numai de el auzit, Kenan se ridică, îi întinse mâna şi-şi luă la revedere, spunându-i că mâine, la ora nouă dimineaţa, îl aşteaptă.

Nici nu ieşise bine pe poarta vilei aceleia elegante, cu capul plin de planuri entuziaste, de viziuni şi de speranţe că fu nevoit să se întoarcă iarăşi, destul de brutal, în micul salon de spital.

Patru oameni în halate albe parcă se aflau într-o procesiune solemnă şi degajând un aer ezoteric. Atmosfera avea categoric ceva mai ireal decât visul din care tocmai se înapoiase. Dintre toţi, numai pe rezidentă o recunoscu. Încercă să-i zâmbească şi să salute politicos lumea. Evident că nu-i reuşi mare brânză, dar asta nu avu absolut nicio relevanţă în economia generală a solemnităţii.

O tipă mai dolofană părea să fie starostele incontestabil al ceremoniei, fiind urmărită de celelalte halte albe cu un respect vâscos, privind în aceeaşi secundă unde privea ea, dând obositor din cap în semn de aprobare la tot ce spunea dumneaei. Părea că nişte fire nevăzute animau acele personaje care copiau întocmai mişcările şi gesturile cucoanei din frunte.

Doamna cea solidă se opri în faţa patului său şi făcu o figură de parcă faptul că pacientul deschisese ochii ar fi uimit-o peste măsură. Ramona o imită întocmai, în timp ce ceilalţi doi nu reuşiră decât o holbare nu prea marcată. După câteva clipe de adâncă meditaţie, doamna medicprimardoctorînştiinţemedicale Rocescu – Delia pentru apropiaţi – întrebă, cumpănindu-şi solemn cuvintele:

„E cel nou, cel de azi-noapte, nu?”

„Da”, sări plină de solicitudine Ramona, asumându-şi cu aplomb rolul de cea-dintâi-dintre-rezidente. „E cel cu aveceu’ hemoragic capsulolenticular stâng”, adăugă în chip de lămurire obiectivă, ştiinţifică, serioasă adică, aşa cum ea însăşi o degaja prin toţi porii.

Doamna medic primar dădu din cap aprobator şi se aplecă uşor către pacient, dar retrăgându-şi precaut mâinile la spate, ca nu cumva să se atingă din neatenţie de patul acestuia sau de cearşaful cu care era acoperit bolnavul. Lui Titus, în absenţa oricărei alte explicaţii pertinente a comportamentului înaltului cadru medical, i se părea pur şi simplu o tentativă de a-l mirosi, de a-l adulmeca precum un copoi. Un copoi cam miop, după cum îşi mijea ochii şi, desigur, bine împlinit, depăşind lejer faza de simplă împănare.

Era un gest pe care nu putea să-l înţeleagă, ca şi mimica uimită pe care o afişase dând cu ochii de el. Nu-şi amintea s-o fi întâlnit sau să o fi cunoscut vreodată, în aşa fel încât femeia să se mire în halul ăla văzându-l în salon. Poate faptul că mai trăia constituia o surpriză – nu tocmai plăcută, după feţele pe care le făcuseră doamna şi domnişoara doctor.

„Arată bine”, concluzionă, oarecum neaşteptat – cel puţin pentru Titus –, doamna Rocescu după ce-l privi un timp.

„E o consideraţie strict estetică?”, era tentat pacientul să o chestioneze, însă se gândi că o asemenea întrebare ar fi fost socotită o măgărie. În plus, era conştient că dicţia lui nu ar fi din cale afară de bună. Se mulţumi deci să tacă şi să privească totul foarte atent.

Doctoriţa sesiză că privirea pacientului o urmăreşte cu interes, aşa că decise că acum e momentul unei prime luări de contact în vederea unor directive medicale precise. Ridică mâna dreaptă şi, după ce mimă gestul de a ciocăni într-o uşă imaginară, începu să o agite ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun în gară, în timp ce zicea repede:

„Alo! Alo, domnu’! Alo!”

„Vă ascult, doamnă”, dădu să zică Titus amabil. În loc de asta îi ieşi: „Vî ăăsssăşlît, dalmîîăă, mmîpff!”. Dar rostit cu convingere, nu aşa!

Când se auzi, încercă în acelaşi timp două senzaţii la fel de intense. Una de ruşine, urmată imediat de una de groază. Aşa era el în stare să vorbească? Aşa va vorbi de acum încolo? Dar doamna doctor insistă, înţelegând că era pe recepţie:

„Alo! Lasă vorba şi fii atent aici la ce-am să-ţi spun eu! Da?”

Conştient că nu se poate baza pe cuvinte, bărbatul dădu din cap, în semn că o ascultă cu toată atenţia.

„Deci! Nu te ridica, da? Nu te ri-di-ca! Stai la orizontală! La o-ri-zon-ta-lă!”, accentuă ea mesajul silabisindu-i-l şi repetându-i-l. „Nu sunt prea sigură că ăsta a înţeles ceva. Bine, nici când era sănătos probabil că nu-l dădea deşteptăciunea afară din casă”, hotărî în sinea ei, aprioric şi kantian, doamna doctor. Oftă şi mai adăugă cu asprime, subliniindu-şi cuvintele cu arătătorul:

„Ai făcut un accident cerebral”, zise, apoi continuă lămuritor şi întrucâtva socratic, fireşte fără să peripatetizeze. „Ţi s-a spart un vas în cap, o vână, mai pe înţelesu’ tău. Aşa. Bun! Noi ţi-am pus perfuzie, uite, sticluţa aia din care coboară un furtunaş prin care se scurg nişte medicamente ca să te faci bine, da? Ei, mata ce trebuie să faci? Să stai întins aşa în pat şi să nu te scoli. Nici măcar în fund. Nici mă-car în fund, da? Stai frumos în-tins. Numai aşa! Dacă nu stai aşa şi te ridici, poţi să şi mori. Asta, fie vorba-ntre noi, în cel mai fericit caz”, zâmbi şăgalnic doamna Rocescu. Urmă amuzată: „Fiindcă altfel ai şansa, ca să zic aşa, să-ţi mai plesnească, naibii, alte vase-n cap şi să ajungi legumă. Salată ajungi, dacă nu mă asculţi. Varză, nu alta! Mă, ai înţeles?”