O biografie onestă, echilibrată şi obiectivă - partea a doua

Romantica adolescenţă a lui Anton Marin

La sfârşitul anului 1977 a avut loc o mică reorganizare a învăţământului românesc. Ceauşescu, la fel ca mulţi alţi lideri politici români, atât precursori, cât şi urmaşi, nu prea-i înghiţea deloc pe toţi scârţa-scârţa pe hârtie. El a considerat că şi aşa sunt prea multe licee de-astea umaniste care produc un anume tip de intelectuali, cei mai nefolositori, fireşte, pentru avântul ţării spre comunism în zbor. Cele de real, mai treacă-meargă, scoteau masa din care mai târziu, după facultate, se vor extrage inginerii. Cele de biologie, hm!, asistentele şi din cei hărăziţi, medicii, iar pedagogicele asigurau cadrele de educatori, învăţători şi, din ăia mai cu stea în frunte, profesorii. Restul era, categoric, un moft. Aşa că au rămas doar trei licee umaniste în Bucureşti. De fapt, cam vreo două şi jumătate, ca să fim cinstiţi. Unul era Ion Creangă - a cărui denumire nu va fi schimbată, cu toate că tocmai la acesta a intrat Anton Marin -, altul era Zoia Kosmodemianskaia (mai ştie cineva azi, evident în afară de absolvenţii de pe atunci, cine a fost cucoana?) şi mai era o jumătăţică alcătuită din două clase mai speciale la Gheorghe Lazăr.

La sfârşitul clasei a douăsprezecea, romancierul pleacă din casa părintească şi se duce, cu un gest asumat de rebeliune, să muncească în harnicul colectiv de la întreprinderea Precizia, în cadrul secţiei forjă. Scopul acestei decizii, întrucâtva romanţios, a fost acela de a-şi cumpăra cu banii câştigaţi aici o barcă pneumatică cu care să fugă peste mare în Turcia, iar de aici tocmai în Australia - nu cu aceeaşi barcă, fireşte, deşi după modelul lui Alain Bombard ar fi putut încerca. Din nefericire, atât pentru el, dar şi pentru pofticioşii crocodili australieni, că despre literatură nici nu mai amintim!, această năzuinţă a lui s-a dovedit imposibilă. Rămâne însă o mângâiere care e legată de acea perioadă de viaţă. E vorba despre stupoarea colegilor lui de muncă, oameni normali care în pauza de masă şi de tras o băută îl vedeau pe Anton Marin cum roade la un covrig în timp ce citeşte versuri de R. M. Rilke şi G. Apollinaire. Dumnealor se tăvăleau de râs, considerându-l pe chestia asta un individ fugit bine de tot de acasă, deşi el era doar niţeluş plecat. În pofida acestei stări amuzante de lucruri, mama sa reuşeşte să-l convingă să se întoarcă, părăsind efervescentul şi veselul mediu uzinal, în favoarea celui liceal, mult mai sinistru.

Aici i se promite de către doamna profesoară de limba şi literatura română, eminenta doamnă Ionescu, participantă la la făurirea de manuale în pericleeana perioadă ceauşistă - vorba doamnei academician Buşulenga - că atâta timp cât va fi ea profesoară în învăţământul nostru naţional, elementul duşmănos Marin Anton nu va lua bacalaureatul. Domnia sa nu se mulţumeşte doar cu aceste simple ameninţări, ci va face şi o notă către ministerul de resort în care va arăta, cu oprobiu şi vigilenţă mereu trează, că elevul Marin Anton desfăşoară o activitate ce persiflează valorile culturii socialiste, căutând să-şi transforme clasa într-un adevărat cuib de (contra)revoluţionari. Situaţia era deja groasă! Ca să nu zicem de-a dreptul cotoioasă, deşi care e legătura dintre cotoi şi situaţiile dificile, nu-i clară deloc.

Însă una din şansele marelui nostru om de litere a fost aceea că respectiva scrisoare a fost dată de înfocata autoare pentru a fi semnată de cât mai mulţi membri ai corpului profesoral, ajungând din această dezinteresată iniţiativă la doamna directoare a liceului, doamna Şoigan. Aceasta s-a speriat realmente de ce scria acolo şi l-a chemat pe elementul duşmănos orânduirii de stat şi de Partid să o citească şi el, după care a rupt-o, punându-l pe împricinat să facă penitenţă în ziua următoare dinaintea celei ce îl reclamase. O noapte întreagă a dus muncă de convingere mama prozatorului faţă de fiul ei. Dimineaţa, acesta a cedat şi, după ce a cumpărat un buchet imens de flori, s-a prezentat dinanintea doamnei Ionescu. Numai că dumneaei, plină de o strălucită verticalitate etică, i-a dat o replică de sorginte robespierreiană: "Şi din aur de-ar fi fost aceste flori, şi tot nu m-ai fi putu cumpăra cu ele. Am să-ţi cer să nu-mi răneşti retina cu imaginea prezenţei tale la ore. Fii liniştit, o să ne reîntâlnim noi la bac!..." O ameninţare teribilă, dar atât de poetic şi sensibil formulată, mai rar!

O a doua şansă pentru Marin Anton s-a concretizat în faptul că profesorul universitar Alexandru Piru - cu toate păcatele lui, câte or fi fost - era preşedintele comisiei de bacalaureat. Omul a fost uimit să vadă că una din notele rezultate în urma corectării încrucişate era nouă, iar cealaltă trei. Discrepanţa în aprecieri era mult prea mare, aşa că s-a decis să-l vadă pe subiectul acestei uimitoare neînţelegeri. După o discuţie, altminteri extrem de interesantă, Marin Anton nu numai că a răsuflat uşurat, dar a primit şi o notă nu tocmai onorabilă, dar cu care se putea absolvi.

Aici se încheie adolescenţa subiectului nostru de discuţie, deci implicit şi capitolul acestei pilduitoare biografii.

Pentru cei ce mai rezistă, va urma...