Iarba de la marginea drumului - fragment de roman

Din fericire pentru Yohan corvoada umilitoare a cerşitului nu durase nici măcar o lună. Primele trei săptămîni umblaseră de nebuni, cînd la capelă, cînd pe aleile cimitirului. Taică-su părea apucat de streche. Cum auzea clopotul care anunţa intrarea defunctului în cimitir, cum se şi repezea la uşa capelei. Acolo îşi lua o mutră distrusă şi, în funcţie de vîrsta şi situaţia mortului, compunea o povestire dramatică.

Dacă era unul tînăr, o băga pe-aia cu “Am avut şi io un băiat care tomnai ieşise marinar, dă la Institut, dă la Constanţa. Ofiţer ieşise, of, Doamne, Doamne! Ierea bucuria ochilor mei şi toiagu’ bătrîneţilor mele. Nu mai zic dă ce-l iubea pă frati-su ăsta mititelu’ şi cum îi aducea lui lucruşoare şi jucării care mai dă care! Da’ s-a dus şi uite am rămas nenorociţi amîndoi…” Aici îi trăgea un hohot de ţi se rupea inima. Puţini rezistau să nu-i dea şi lui măcar zece lei. De la o înmormîntare mai cu dare de mînă nu exista să plece fără suta de lei cel puţin. Başca colivă şi vase cu mîncare. Oamenii erau cu atît mai impresionaţi cu cît copilul nu cerea nimic, stînd plin de cea mai sinceră tristeţe alături de tatăl său. Adesea îl mîngîiau pe cap şi îi dădeau şi lui o sumă similară cu cea primită de Pardailan.

Bine, în funcţie de intuiţia sau de informaţiile căpătate în timp util , Pîrnae senior găsea şi alte variante, la moment. Fiul cel decedat fusese aviator, ceferist, şofer de TIR, sau devenea brusc fiică şi fusese poştăriţă, asistentă medicală ori chiar învăţătoare.

Dacă cel dus pe ultimul drum era o femeie mai în vîrstă, atunci intra în funcţiune o altă istorisire, jucată cu o patimă gureşă şi o nesimţire plină de dezinvoltură, deci cu atît mai greu de egalat:

“Uite aşa era şi a mea, cîn’ s-a dus! Bună, bunăă, pîinea lu’ Dumnezeu! O dată în viaţă nu m-am certat cu ea! Şi cum avea ea grijă dă ăsta micu’ şi dă mine… numa-n palmă ne ţinea! Şi ne purta mereu în curăţenie, dîn toată sărăcia noastră. Da’ uite că a plecat şi ne-a lăsat. Şi io m-am îmbolnăvit dă supărare, c-am făcut nervoză cardiacă la inimă. Şi mi-a dat o pensie dă mizerie dîn care trebuie să trăiesc şi io, şi copilaşu’ ăsta dă a rămas orfan. Că mi-e şi ruşine să-l trimiţ la şcoală în halu’ ăsta!” Apoi, dacă lumea se arăta mai sensibilă şi nu în ultimul rînd mai credulă, urma scena cea mai tare, scenă care dovedea un tupeu incredibil. Atunci Pardailan holba brusc ochii şi-şi făcea cruci mari, cutremurîndu-se ca de o mare minune şi zicînd cu glas uluit:

“Doamne, Dumnezeule, da’ ezact aşa o chema şi p-a mea şi tot în aceeaşi dată ierea născută. Numa’ anu’ diferă, da. Numa’ anu’ diferă.” Se întorcea către o rudă mai apropiată a defunctei care îl privea profund impresionată şi zicea cu ochi mistici, înotînd în lacrimi: “Să fie f’un semn?”, înfiorînd toată asistenţa. La faza asta sub cincizeci de lei nu a primit niciodată. Şi tot în acele momente lui Yohan îi venea să intre în pămînt de ruşine, făcîndu-se cînd alb, cînd roşu la faţă. Cei de faţă interpretau emoţia extraordinară a copilului printr-o rememorare dureroasă şi chiar şi cei mai reci şi cu firi mai carteziene cedau dinaintea onestităţii trăirilor care se oglindeau pe chipul curat al băiatului. Efectul financiar era unul de excepţie.

Dar toată această carieră ce se anunţa mai mult decît promiţătoare, avînd în vedere exerciţiile strălucite de cinism ale lui Pardailan, fură curmate de o întîmplare nefericită, însă în bună măsură previzibilă. Marele talent histrionic, precum şi capacitatea manipulatorie înnăscută şi atît de minuţios şlefuită a persuasivului Pîrnae, au fost anihilate de nefericitele habitudini ale acestuia. Nu-i vorba aici de gradul de îmbibaţie alcoolică din ce în ce mai elevat, ce creştea odată cu numărul de înmormîntări sau de parastase. Acesta nu făcea altceva decît să-i sporească îndrăzneala şi capacitatea de a inventa cele mai năstruşnice şi melodramatice povestiri cu care să impresioneze publicul. Alta avea să fie pricina dispariţiei fulgerătoare de pe firmamentul corifeilor cerşetoriei. Pardailan neglijase latura strict lucrativă a îndeletnicirii sale în dauna celei artistice. Şi mai ales pe cea contractuală, care era una din legile de fier ale acestei glorioase şi bănoase întreprinderi.

Primele trei săptămîni, frica, conştientizarea pericolului ce l-ar fi păscut dacă omitea înţelegerea privind scadenţa de luni faţă de dom’ Puiu, l-au făcut să procedeze cu prudenţă. Realizările glorioase şi cu mult peste aşteptări i-au sucit însă minţile. Succesul acesta atît de rapid şi de spectaculos acţionase ca un drog asupra lui. Pur şi simplu începuse să i se pară că, prins în vîrtejul ascensional al acestui trend profesional, nimic rău nu i se mai pote întîmpla, norocul fiind de partea sa în mod necondiţionat. Ei bine se înşelase. Fusese o confuzie pe care mulţi artişti o fac la începutul carierei lor. Un fenomen întrucîtva scuzabil, mai ales la tinereţe, dar impardonabil la vîrsta lui şi în domeniul său de manifestare. Ce s-a întîmplat?

Scurt şi prozaic lucrurile ar sta cam aşa. Duminică seara, lejer ameţit, Pardailan avea cu sine aproape patru mii de lei, rodul muncii sale oneste. Suma asta îi ardea buzunarul şi-i frigea degetele. Se simţea mai seniorial ca niciodată şi capabil să demonstreze tuturor capacităţile sale de jucător versat. S-a dus “între linii”, acolo unde se punea seară de seară de un barbut îndrăcit. După cîteva ore era lefter. Treaba asta l-a întărîtat. Avusese înţelepciunea să lase acasă suma pe care o decarta săptămînal baştanului care îi asigura locul de muncă. Acum însă enervarea lui fusese amplificată şi de o juma’ de rom pe care o degustase pe parcursul partidei. Era convins că dacă o să meargă “ la rizic” norocul lui o să se întoarcă. Dăduse fuga pînă acasă şi luase şi banii aceia, lăsînd de-o parte orice prudenţă. În mai puţin de trei sferturi de oră era chel. Nu mai avea un sfanţ. Nici măcar nu se gîndea la ce s-ar putea întîmpla a doua zi. Nu îşi elaborase nici un plan, fiind convins că o să-l aburească cu uşurinţă pe jupîn, ba chiar miza pe o eventuală înmormîntare prin care să-şi mai scoată din pagubă, uitînd că lunea la cimitir era o zi moartă, ca să zicem aşa. Se întoarse cu fălcile încleştate la domiciliul conjugal, răcorindu-se apoi cu o bătaie pe care i-o administră Geaninei care iarăşi se vădise a fi o cheltuitoare nemipomenită, aruncînd aiurea cu banii scoşi din sticle.

A doua zi se prezentă la domnu’ Puiu cu o faţă disperată şi încercă să-i debiteze o chestie care pendula între telenovelă şi horror, cum că nevastă-sa zăcea la graniţa dintre viaţă şi moarte, după ce o găsise acasă într-o baltă de sînge, fiindcă amărîta îşi provocase un avort. Trebuise după aia să alerge toată noaptea pe la spitale şi să dea şpăgi ca să rezolve problema, avînd pe deasupra şi spectrul puşcăriei în faţa ochilor, că vorba aia, cu decretu’ lu’ Ceauşescu, ăla cu natalitatea, nu te joci. Baştanul îl ascultase cu ochi posomorîţi. În cele din urmă, epuizat de trăirea scenică pe care o depusese în propria-i naraţiune, Pardailan se opri şi el din istorisit, trăgîndu-şi cîteva clipe sufletul cu o mutră profund îndurerată. Urmă un moment de linişte în care nu se auzea decît zgomotul făcut de seminţele sparte cu sîrg de jupîn, ca un fel de reflex sonor al meditaţiei acestuia. După un scurt răstimp, dom’ Puiu zise, la început molcom, apoi din ce în ce mai abraş, ca şi cum undeva, în lăuntrul lui, s-ar fi aflat o maşinărie cu auto-aprindere care îşi accelera din ce în ce mai tare turaţia:

“Băi ţigane, tu ai venit aicea să mă abureşti cu prostiile-alea cu care îi faci tu pă fraieri dîn cuvinte? Am impresia că mă confunzi. Am impresia că mă iei la mişto. Am impresia că umbli să-ţi baţi joc dă inteligenţa mea, băi, cîrnatule bolnav care eşti! Păi io am faţă dă tîmpit, bă? Ce beleşti ochii aşa la mine şi te dai niznai? Crezi că io nu ştiu că aseară ai fost “între linii” şi te-a lucrat ăia ca pă ultimu’ bou? Aha! Nu-ţi vine să crezi, ă? Nu te gîndeai cu capu’ ăla al tău că nea Puiu o ştie şi p-asta. E, uite că o ştie! Mie nimica nu-mi scapă. Dacă aş fi fost un bumbaliu pă care să-l ducă toţi husenii dă nas, mai ajungeam io ce sînt? Păi, vezi! Asta-i diferenţa între noi doi, băi şobolane. Şi-o s-o simţi tu imediat pă pielea ta, să mor în puşcărie dă nu!”

Pîrnae se făcuse livid la faţă. Gura i se uscase iască, dar pe frunte îi apăruseră broboane mari de sudoare. Ar fi vrut să riposteze printr-o tînguire care să-l înmoaie pe şef, însă în momentul ăsta mintea lui parcă se blocase de spaimă. Nu găsea nimic, nici o soluţie care să-l scoată din impasul existenţial major în care se pomenise dintr-o dată. Era pur şi simplu paralizat de frică şi nu ştia ce atitudine să adopte. Zări, sau mai degrabă simţi, privirea jupînului aţintită asupra lui. Nu îndrăznea să ridice ochii asupra acestuia, temîndu-se că un asemenea gest ar putea să-l înfurie şi mai mult pe baştan. Îl auzi cum scociorăşte în pachet după o ţigară, apoi clinchetul acela plăcut al capacului de aur ce se închidea deasupra flăcării brichetei. Tăcerea de acum i se părea asurzitoare şi mult mai plină de pericole decît cuvintele, suficient de ameninţătoare, de mai înainte. Fără voie, începu să tremure ca un căţeluş în lapoviţa de noiembrie. Reacţia asta naturală, fiziologică de-a dreptul, avu darul să-l înfurie şi mai rău pe dom’ Puiu, care o interpretă ca pe un gest actoricesc premeditat:

“Te-a luat tremuriciu’, Pardailane? Ce-ţi zici tu acuma? Că mă prosteşti cu comedia asta, nu? Ai dat-n bălăngăneală, p-ormă o să dai ochii peste cap, o să te leşini, poate faci şi nişte spume la botu’ ăla rîios şi gata! Te-ai scos! Nu ţine, bă! Cu mine nu ţine prostii de-astea, gherţoiu’ dreacului! Cîţi păcălici de-ăştia ca tine n-am văzut io, să fiu sănătos!”

Pardailan nu putea însă să iasă din reacţia aceea, oricît s-ar fi străduit, iar chestia asta îl făcu să turbeze şi mai rău pe caid:

“Termină, bă, odată cu tremuratu’ ăsta că te zobesc în picioare, bă!”, răcni el. “N-auzi, cotarla dracu’!? Faci mişto dă mine, bă putoare? Nu vrei să încetezi, ă? E, las’ că te vindec io la moment dă spasmoase! Am io un medicament clasa una special pentru tine. Dă nu ţi-o place ţie tratamentu’ să mă scuipi pă mine-n gură, fir-ai al dracului tu să fii!”, urlă el administrîndu-i în acelaşi timp şi o palmă grea ce-l trînti pe bătrînul Pîrnae de scaun. Lovitura îi sparse nasul şi sîngele începu să curgă abundent. Buimac, adunîndu-se de pe jos, Pardailan nu avea decît un singur gînd în minte. Să nu murdărească covorul. Îşi strînse între degete nasul, deşi asta îi provoca suficientă durere şi dădu capul pe spate. Domnu’ Puiu sesiză şi el pericolul şi ridicîndu-se iute de la masă, îl înşfăcă pe împricinat şi-l scoase în spatele casei. Acolo se aflau o magazie mare şi un soi de şopron încăpător unde cîţiva malaci beau bere şi pîrleau cu religiozitate la o flacără tremurătoare, provenită dintr-o farfurioară plină de spirt, o ditamai găina, dîndu-i astfel o culore gălbuie apetisantă. Impozanta galinacee urma să fie aşezată într-un coş frumos de nuiele, alături de un salam de Sibiu, o roată de caşcaval, o sticlă de whisky, un cartuş de Kent şi un pachet de cafea Alvorada, ca o atenţie auxiliară pe lîngă un video japonez nou-nouţ, cadoul pentru adjunctul şefului secţiei de miliţie din cartier. Omul avea şi el necesităţile lui, iar dom’ Puiu ştia să fie un băiat serviabil, cu atît mai mult cu cît interesele de afaceri coincideau.

Cei patru hăndrălăi se holbară la bosul lor, încercînd să ghicească, măcar cu o secundă mai devreme intenţiile acestuia. Îl văzură pe Pîrnae plin de sînge, mai mult atîrnînd de braţul vînjos al baştanului, decît stînd în capul oaselor şi rînjiră. Cel mai masiv dintre ei se ridică de pe o bancă de lemn şi întrebă pofticios:

“E rost dă cafting, şefu’?”

“Vreau să-l faceţi dă comandă. Da’ fără urme, bă, băieţi. Fără urme, da? Ficaţi, rinichi şi bezică. Să să pişe pă el direct, cîn’ o bea un pahar dă apă. Vreau durere şi suferinţă, bă. Mă-nţelegeţi? Durere şi suferinţă! Da’ să nu dea dracu’ colţu’! Lucrătură fină dă băieţi meseriaşi. Ia să vă văd io cum îl prelucraţi!”

L-au bătut gospodăreşte, fără grabă şi fără să se enerveze. Dar cu pasiune şi la final cu satisfacţia muncii bine făcute. Dom’ Puiu era mulţumit. L-au aruncat în portbagajul unei maşini rablagite care l-a dus pînă în capătul gunoiştii pustii. Acolo l-au basculat, sprijinindu-i spatele de un tomberon ruginit şi fără fund. Pînă şi pălăria aia bună, cea cu care lucrase el prin cimitir săptămînile anterioare, pînă şi pe aia i-o puseseră pe cap cu gijă, un pic într-o parte, dîndu-i un aer şmecheresc care i-a făcut pe băieţi să rîdă cu lacrimi. Apoi au mai făcut o cheltuială dînd un telefon la salvare. După cîteva ore sosi şi ambulanţa. Asistentul, într-un halat de un alb cam îndoielnic, îl întrebă, în timp ce muşca dintr-un sandviş cu parizer:

“Ce-ai păţit, bre? Un’ te doare?”

Pardailan, om cu şcoala vieţii, îi răspunse cu precauţie, ridicînd vag şi aparent naiv din umeri, cu un glas stins, aproape inaudibil:

“Mă doare peste tot, în gura mă-sii dă viaţă. Am vrut să mă duc dracului la percepţie, da’ nu-ş’ cum s-a făcut şi-am căzut dîn tramvai.” Adăugă cu un aer doct, ca să arate că nu era fitecine: “Crez că de la nervoza aia cardiacă mi să trage…” Apoi, neputîndu-se abţine, urmă: “Necazurile vieţii nenorocite, tată! C-am avut şi io un băiat…” Dar discursul îi fu curmat brusc de o hemoragie nazală accentuată care îi umplu de dinamism atît pe felcer cît şi pe şofer. După ce maşina porni, hurducîndu-se pe drumurile proaste, Pîrnae-senior asculta mulţumit sunetul puternic al sirenei şi, înainte de a leşina, zîmbi cu o evidentă satisfacţie, spre mirarea sanitarului. Acesta nu îşi închipuia că pacientul îşi spusese în gînd: “Io-te, frate! Acuma toată lumea, pînă şi baştanii ăi mari, cu funcţii şi cu parnos la greu în buzunare, se dă cu toţii la o parte ca să treacă măndel, mînca-ţi-aş. Io adică, mă-nţelegi, carele uite că fix la momentul ăsta sunt, măcar dîn pun’tul ăsta de vedere, la fel de tare ca Ceauşescu. Tii, bă frătimeagule, cum ie croită lumea asta, să-nlemnesc!”