Iarba de la marginea drumului - fragment de roman (II)

Profitînd de această bizară stare de fapt, “activităţile lucrative” pornite în România îşi găseau împlinirea în Occident. Nu erau chestiuni care să suscite o prea mare discreţie. Paginile de mică publicitate gemeau de anunţuri prin care fete tinere şi nurlii erau invitate, fără multe fasoane, să adopte o frumoasă meserie de “dansatoare” în străinătate. Cam toată lumea ştia ce presupune acest eufemistic termen. Chiar şi Giluela îl descoperise. Şi o făcuse chiar cu o făţişă încîntare:

“Ia uite, nene, ce scrie acia! Ezact modelu’ meu de meserie care mi-ar plăcea! Zice aşa: Căutăm tinere, op’şpe – doo’ş’cinci dă ani, aspect fizic plăcut, pentru o carieră de dansatoare în baruri şi cluburi selecte din Italia, Germania şi Bene…, ăăă, Benelux. Firmă dă prestigiu, cerem seriozitate. Mda… Hai că dă Italia şi dă Germania am mai auzit io, că nu sunt proastă, ce dracu’! Da’ dă Beneluxu’ ăsta, să mor io dacă ştiu ceva. Pă unde o fi bă, Pele, ţara asta?”, ceru ea, nedumerită, o părere ceva mai avizată, ridicîndu-şi ochii miraţi din jurnal.

Frate-su îşi ţuguie meditativ buzele, clătinînd din cap. În cele din urmă, spuse, ridicînd doct din sprîncene:

“Aş zicea că ar fi pă undeva, pă lîngă Japonia, dă le are ăia cu electronicele, ori pă la mama dracu’, pă undeva pă lîngă insula aia dă numa’ într-un taifun şi un cutremur o duce, Portugalia. E bogaţi, că are petrol la greu, da’ îi şi periculos la maxim. Orş’cum, mă gîndesc io că nu să merită să faci atîta drum pînă acolo. Mai bine o Jermănică, colo-şa, sau o Italie. Atîta tot că tu nu ştii limba şi o să-ţi fie greu… Părerea mea!”

“E, nu ştiu limba! Ce să-ţi spun! Mare şmecherie. Parcă mă doare gura să bag o chestie d-aia la mişto – aine-claine-popîrţaine – şi gata, m-am scos. Aici fizicu’ contează, nene! Fizicu’ şi simţu’ muzical. Să vadă ăia că ai stofă, că ai ureche şi că ai sînge-n tine. Păi, ce crezi tu, că ăia vrea comentatoare dă fotbal!?” se indignă ea.

“Nu, fă, nu vrea comentatoare. Da’ vrea şi ei să să înţealeagă într-un fel cu tine. Păi altcumva, cum? Germana îi grea. Pun pariu că beneluxeasca asta îi şi mai grea. De, ştiu şi io ce să mai zic…”

“O rezolva ei şi treaba asta, că doar nu sunt io prima care să duce să lucreze acolo şi nu ştie limba. Om avea şi noi un translatore d-ăla, ceva…”

“ Nţţ! Esclus! Nu pune ăia un om pă salariu la greu după curu’ vost’!” Repetă categoric: „Esclus!” Continuă cu aer profesoral, dar binevoitor: „Vezi? D-aia zic io că cel mai bine e în Italia. ‘Ce că italiana e cea mai apropiată limbă dă a noastră. Înţelegi şapte cuvinte dîn zece, aşa, făr’ să cunoşti o iotă. Te descurci mai bine acolo şi prinzi imediat vorba lor. Plus că e băieţi mai buni, mai d-ai noştri. Nu cum e nemţii, reci şi scorţoşi. Io aşa zic.”

Ea se uită la el şi după un scurt moment de ezitare încercui anunţul cu pricina. După amiază se duse să dea telefon. Fu progreamată la interviu chiar pentru dimineaţa următoare.

Încă din zori fu în picioare. Se tot pregăti, schimbînd hainele şi asortîndu-le în fel şi chip. În cele din urmă se hotărî la o rochie de seară, strîmtă, scurtă şi decoltată, pe care nu o purtase decît o dată. Iar atunci cînd şi-o pusese, ieşise cu bătaie la terasă, la nea Virgil. Şi acum, cînd îşi amintea, simţea un fior de încîntare. Nu mai avea nici o ezitare. Da. Asta era îmbrăcămintea cea mai adecvată.

La ora stabilită sună la uşa unui apartament din Dristor. Era cam dezamăgită. Îşi închipuise că o firmă de prestigiu are un sediu mai ca lumea. Se mai liniştise cînd văzuse interiorul, somptuos, în viziunea ei, precum şi faptul că mai aşteptau încă vreo trei, patru fete. După nici un minut, uşa “camerei de vizionare” – aşa cum stătea scris pe o plăcuţă aurie, se deschise şi în pragul ei apăru un tip scund, chelios şi cam bătrîn. Îşi aruncă o privire de expert în cameră şi se întoarse, vorbind către cineva dinăuntru: “A venit ceva…” Apoi privindu-le pe fete, rînd pe rînd, adăugă, de astă-dată mai mult pentru sine: “Ia să vedem! Ia să vedem! Hm! Îhî… Mda, Mda. Merge. Bun. Oho!” Ultima exclamaţie îi fusese repartizată Giluelei, care o primi ca pe un compliment. Ca atare pe figura ei se oglindi un zîmbet dulce-naiv, zîmbet care, ştia ea, producea întotdeauna un efect devastator asupra bărbaţilor. Nici de data asta nu se înşelă. Fu poftită prima în misterioasa cameră.

Acolo nu mai era decît o băbătie cu o mutră acră şi un tip între două vîrste, bine îmbrăcat, cu figură de om de afaceri dubios, dar occidental.

“Numele!”, cîrîi bătrîna, căreia parcă îi ploua în casă tot timpul.

“Giluela”, ciripi fata, fluturîndu-şi genele.

“Ei, la dracu’!”, mîrîi baba. “Cum te cheamă, măi, fetiţo! D-adevăratelea, nu numele dă artistă, sau cum îţi zice ţie p-acasă!”

“Giluela, doamnă! Aşa mă cheamă. Poftim şi cartea dă indentitate, dacă nu mă credeţi!”

“Da, dom’ne!”, se uimi băbătia. “Giluela Pîrnae. Corect.” Îşi notă datele necesare pe o o hîrtie şi îi înapoie fetei actul. Făcu un semn circular cu indexul: “Ia plimbă-te un pic!” Giluela făcu întocmai, urmărind cu coada ochiului expresia străinului. Tipul părea foarte interesat de ceea ce vedea.

“Dimensiuni?”, se interesă eliptic băbăciunea.

“Ce dimensiuni?”, făcu cu ochi rotunzi domnişoara Pîrnae.

“Ce dimensiuni!?”, pufni bătrîna iritată. “Numerele dă aur! Nouăzeci – şaizeci – nouăzeci. Plus înălţimea şi chilele. Acuma, că ţi-am explicat, zi!”

Fata dădu din umeri, cu o figură neajutorată:

“Am cam unu, şaptezeci. Da’ cu tocuri trec uşor dă unu, op’zeci. Şi greutatea… cam cin’zeş’cinci dă chile. ‘Ai, cin’zeş’şapte, maxim!”, făcu ea temătoare. Îşi aruncă privirea spre străin, ca şi cînd i-ar fi cerut ajutorul.

“Ai oase dă găină, dragă. Bravo ţie!”, zise baba, parcă ceva mai îmbunată.

“Cum să am oase dă găină?!”, se îmbăţoşă dintr-o dată Giluela.

“Adică mici şi uşoare, măi, fată. Nu-ţi închipui că e vreo jignire sau alceva!”, interveni şi cheliosul care se mulţumise pînă atunci să privească şi să nu zică nimic.

“Da”, continuă baba, aruncînd o privire nemulţumită către asistentul ei, “da, ai oase uşoare. Că în rest eşti destul dă bine zidită. Ia urcă-te pă cîntaru’ ăla, să vedem. Că din gură, toate sunteţi mai uşoare cu cel puţin cinci chile…”

Fata se sui, descălţîndu-se de sandale mai înainte. O făcu din politeţe, dar băbătia interpretă altfel gestul ei. Zise cu o ironie găunoasă:

“Bine că te descalţi! Ce-ţi închipui, că au şapte chile sandalele alea?!”

Totuşi cîntarul nu arăta decît cincizci şi şase de kilograme. Faţa băbăciunii se pungi în sute de încreţituri. Maliţiozitatea ei ţintise în gol. Dădu din cap, concedînd pe tăcute că tînăra avusese dreptate. Ridică apoi interogativ din sprîncene, iscodind-o dincolo de ochelarii cu lentile groase:

“Aşa. Bun. Şi dimensiunile? Dimensiunile, fetiţo! Ce stai şi te uiţi ca tuta?”

“Nu le ştiu, tanti!” zise cu lehamite fata.

“Păi, cum nu le ştii? Vii aici şi nu-ţi ştii dimensiunile? Da’ cum e posibil aşa ceva? Păi, un’ ne trezim?!”, se isteriză baba, dramatizînd totul.

“Ma’, che cazzo, di dimensioni! Signorina Giluela e perfetta!”, afirmă enervat şi totodată seniorial străinul, retezîndu-i bătrînei orice atitudine inchizitorială. Aceasta înghiţi cu greu afrontul, dar nu ripostă în nici un fel. Ceva, ceva însă tot mai era de verificat:

“Cicatrici, pete, probleme dermatologice cumva?”

Domnişoara Pîrnae clipi de cîteva ori pînă să proceseze întrebarea. Se dumiri, după cîteva clipe, şi ciripi voioasă:

“A, bube? Noo. N-am nimica.”

“Să vedem!”, hîrîi bănuitoare băbătia.

“Adică cum?”, întrebă fata, privindu-i rînd pe rînd pe fiecare dintre membrii comisiei, mai mult uimită, decît jenată.

“Adică, jos textila!”, explică bătrîna pe un ton ce nu admitea replică.

Giluela surîse încurcată. După un scurt moment de ezitare, ducînd mîna la fermoarul de la spate, consideră că e cazul să îi avertizeze:

“Da’ să ştiţi că n-am sutien…”

“Hai, lasă-mă! Nu mă-nnebuni! Chiar aşa?”, lansă caustic baba.

Preocupată de acţiunea ei, tînăra se mărgini doar la un “Îhî” distrat. În cîteva clipe, rochiţa lunecă pe parchetul lucios. Se lăsă liniştea. Giluela făcu o piruetă, plină de dezinvoltură, aşa cum văzuse că se face la prezentările de modă. Apoi se opri într-o poziţie neaşteptat de relaxată, surîzînd cu acelaş aer ingenuu, lăsîndu-se admirată în voie.

Dezlipindu-şi cu greu ochii de sînii mai mult decît remarcabili ai fetei, italianul îi ceru să se mai întoarcă o dată, extaziîndu-se de astă dată dinaintea feselor. Piticul cel chelios încercă o constatare neutră, profesională:

“Musculatura are fermitate, iar tegumentul e impecabil… Şi, fapt absolut remarcabil, nu are nici un fel de inhibiţii. E naturală şi spontană!”

Băbăciunea îi aruncă o privire întunecată. Nu comentă nimic totuşi. Se întoarse spre businessmanul din vest, cerîndu-i acestuia verdictul: “Ei?”

“Bellissima! Bellissima!”, veni răspunsul entuziast al acestuia.

Giluela îşi accentuă zîmbetul, întrebînd:

“Cum e? Am luat examenu’?”

“Da”, făcu bătrîna, cu un vag aer de regret. “Da, ai luat examenu’.”

“Gata, da? Pot acuma să mă-îmbrac, nu?”, voi să se asigure Giluela.

“Da, poţi. Uite aici contractu’. Citeşte-l şi semnează-l!”

Actul respectiv cuprindea o sumedenie de pagini, fiind redactat atît în română, cît şi în italiană. Tînăra îşi aruncă ochii pe el, îngrozindu-se din start de stufoşenia acestuia. Nu avea nici un chef să-şi bată capul cu porcăria aia, citind-o şi pierzînd astfel o grămadă de timp. Trebuia doar să ştie cîteva chestii clare, asupra cărora urma să se edifice rapid:

“Ce salariu am?”

Piticania se aplecă peste foi, plină de solicitudine, indicîndu-i suma înscrisă acolo. Spuse repede, cu un zîmbet unsuros:

“Şase sute de dolari. Uite aici, păpuşă… A! Şi desigur, cazarea şi masa asigurate. Plus atenţiile clienţilor… Ca să nu mai vorbim de faptul că salariul poate creşte pe măsura evoluţiei tale profesionale.” Continuă, în chip de scuză: “Mătăluţă eşti acuma doar o începătoare. Mai ai o grămadă de învăţat.” Adăugă încurajator: “Noi considerăm însă că ai toate datele necesare afirmării în această meserie care poate aduce atîtea satisfacţii şi împliniri cuiva care e dedicat şi motivat.”

“Şase sute de para, plus bacşişurile!”, gîndi Giluela, renunţînd să dea vreo importanţă restului şuvoiului de cuvinte, pe care oricum nu le înţelegea pe deplin, dar care intuia că sînt de bine. “Casă şi masă moca! Super! Am pus-o, tată!”

“Unde trebuie să mă însemnez?”, făcu ea entuziastă.

“Aici, aici şi aici”, îi arătă cheliosul, întinzîndu-i fiecare exemplar, în final, înmînîndu-i şi ei unul. Fata îl luă, neglijentă şi îl îndesă în poşeta minusculă. Brusc, prin mintea ei trecu un gînd dilematic:

“Aoleo! Am uitat d-o chestie!”

“Ce chestie, dragă?”, se încruntă băbătia.

“Nu aţi putea să mă aranjaţi şi pă mine în aşa fel ca să nu mă duc tomnai în Beneluxu’ ăla? Pentru mine ar fi bine pă undeva mai pă aproape şi un’ să prind şi io mai iute limba…” Încercă o sugestie: “În Italia, să zic. Acolo am auzit că ar fi mai bine şi oamenii e mai cumsăcade.” Aruncă o ocheadă către afaceristul occidental, fluturînd galeş din gene.

Acesta mustăci ca un motan bătrîn, după care etală un zîmbet larg şi plin de o nemărginită bunăvoinţă. Spuse cu bonomie:

“Si tu voi Italia, fa bene! Italia!”

“Tenchiu, domnu’!”, făcu mai mult decît încîntată domnişoara Pîrnae şi îl pupă pe neaşteptate. După ce îşi mai reveni, italianul avu o pornire pedagogică:

“Se dice grazie. Io, io dico a te, grazie, grazie mille, por il bacio! Capisci?”

“Ahă. Da. Graţie, mistăr!”, îşi manifestă ea recunoştinţa. Apoi le aruncă tuturor o bezea circulară şi ieşi fericită din “camera de vizionare”.