Totul era alb cât vedeai cu ochii. O imensitate, o nesfârşire îngheţată şi care nici măcar nu era duşmănoasă. Era uriaşă, inuman de uriaşă şi nepăsătoare. În tot spaţiul ăsta lipsit de orice reper, care era la fel şi aici, şi la un kilometru depărtare, şi tot astfel şi la o sută, exista o singură formă de relief care era în discordanţă cu tot restul câmpiei aceleia. Era vorba de o haldă uriaşă de cenuşă provenită de la vreo uzină siderurgică. Probabil că, din cine ştie ce cauză de natură tehnică, cenuşa asta fusese adusă udă, aruncată strat după strat, fiecare strat îngheţând aici până la o densitate şi o duritate de cremene sub acţiunea gerului cumplit. În final, toată această depozitare de deşeuri avea înfăţişarea unei movile ţuguiate, de dimensiuni respectabile.
Nimeni n-ar fi putut să spună cu precizie în ce an anume - perioada, da, se putea bănui, ce-i drept - fusese adusă toată zgura aceea. Şi nici de cefusese aruncat totul acolo sau cu cincizeci de kilometri mai la est, mai la vest, mai înspre nord ori spre sud. Oricum, de ani şi ani nu mai trecuse pe aici picior de om, aşadar nimeni nu-şi pusese asemenea întrebări.
Într-o dimineaţă în care cerul era senin, venise un camion din care fusese coborâtă un soi de baracă metalică hârbuită, o cisternă cu motorină, tot felul de scule şi o mulţime de conserve şi desagi cu alimente. Apoi camionul plecase aşa cum venise, lăsându-l însă acolo pe un tip oarecare, un om care nu se distingea cu nimic de restul semenilor săi. Pur şi simplu un neica-nimeni.
După ce a plecat camionul, bărbatul a stat mai bine de un ceas fumând şi uitându-se la haldă. Apoi a intrat în baracă de unde a ieşit după vreun minut cu un târnăcop în mână, îndesându-şi şi mai abitir căciula rusească pe creştet. După care s-a suit până în vârful movilei şi, odată ajuns acolo, a început să sape. Metalul uneltei scotea scântei, rupând bucăţi nu prea mari din zgura îngheţată bocnă După ce naiba săpa el acolo, nimeni n-ar fi putut să spună. Şi.oricum, nimeni n-ar fi fost interesat. Un nebun în plus pe faţa pământului şi nimic altceva, ş-ar fi zis orice om cu scaun la cap.
Spre seară, individul acela a coborât şi iar a stat uitându-se la haldă, dând meditativ din cap, mormăind şi fumând alte două, trei ţigări.
A doua zi la fel, a treia tot aşa, până ce zilele prinseseră a se aduna atâtea încât li se cam pierdea şirul. Trecuse ceva timp. Acum era ziua cea mai lungă din an şi soarele nici nu apunea ca lumea, că răsărea iar şi bărbatul acela, după câteva ceasuri de odihnă, se punea din nou pe săpat după un plan numai de el ştiut. Un plan care de fapt nu interesa pe nimeni. Zilele se tot scurseseră şi se piperniciseră până ce noaptea dintre ele abia făcea loc unei adieri de soare de un ceas. Dar omul acela continua să se tot agite aiurea cu târnăcopul, opintindu-se îndârjit la lucrarea lui cea lipsită de noimă.
La capătul a vreo trei ani omul s-a oprit din săpat şi a privit mulţumit la halda aceea la care trudise din greu în toţ acel timp. Întreaga zi a stat şi s-a uitat într-acolo, dându-i roată, pufăind din ţigară şi cu urechile căciulii ruseşti bălăbănindu-i-se în vântul uşor.
A doua zi a sosit vechiul camion şi nişte soldaţi au încărcat totul, l-au luat şi pe bărbat, plecând cu toţii mai apoi. Soldaţii, înainte de a o lua din loc, au aruncat o privire haldei aceleia la care muncise bărbatul, au clătinat din cap, au mai râs, au băut iute o sticlă de vodcă, dând-o din mână-n mână, şi iar au clătinat din cap cu ochii la movilă. Chiar când să suie în camion i-au spus omului aceluia, pe un ton foarte serios:
"Gata! De acum ţi-ai ispăşit pedeapsa..."
Omul tăcea, uitându-se tot la alcătuirea roşietică de zgură. Atunci unul din militari, mai hâtru, se minună cu glas tare:
"Păi, nu te bucuri? Haida-de! Da' fugit rău de-acasă eşti mata, măi, nea, zău aşa!"
După care nu s-au mai putut abţine şi ostaşii s-au prăpădit de râs la aşa o glumă bună.
Dar bărbatul nu le-a răspuns şi n-a comentat în niciun fel, privind oarecum melancolic la rodul trudei lui. Apoi, după ce a mai sorbit cu sete încă un fum, s-a urcat şi el trăgând prelata.
În urmă a rămas un chip de dimensiuni urieşeşti, sculptat în zgură. Chipul era chiar al al bărbatului aceluia, cu amărâta lui de căciulă rusească şi cu faţa lui comună de neica-nimeni. Singurul lucru omenesc în toată acea întindere nesfârşită, îngheţată şi nepăsătoare.
În faţa fostei halde, se găsea un bolovan, probabil o ultimă benă de cenuşă siderurgică, descărcată în grabă şi încremenită sub frigul năprasnic tocmai acolo. Pe pietroiul ăla sculptorul scrijelise: "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu