Previziunile paznicului se adeveriră. Titus fu extras din automobil, montat într-un scaun cu roţi şi dus direct la urgenţe. Era un moment de respiro. Nu mai era nimeni altcineva. Cele două doctoriţe de gardă care stăteau la o şuetă îl priviră ca pe o amendă. După ce oftă scurt, una dintre ele întrebă:
„Ce probleme are domnu’?”
„Domnu’” se concentră şi reuşi să articuleze incredibil de clar:
„Am făcut un atac cerebral.”
„Zău? Nu mai spune!”, făcu ironic doamna doctor, în timp ce surata ei pufni sonor, bătându-se agasată cu palmele peste coapse şi exclamând:
„Auzi, Rodico, domnu’ o fi medic, mă.”
Numita Rodica zise cu asprime, încruntându-se către Titus:
„Deci! Atenţie! Boala pe care o aveţi rămâne s-o decelăm noi! Noi suntem abilitate să stabilim diagnosticu’ de bază. Da? Noi!”, spuse femeia arătând cu policarul spre propriul piept, într-un gest de indiscutabilă autoritate.
Pacientul se uită la ele, pe rând, de parcă le-ar fi cântărit. O făcu încet, privindu-le chiar în ochi, apoi, cu o figură resemnată, dar suficient de expresivă ca să le irite şi mai tare, bălmăji:
„Bine. Convingeţi-vă!”
Doamnele strânseră din buzele atent rujate şi se porniră într-o anamneză şi o suită de cercetări extraordinar de amănunţite. Se întreceau una pe cealaltă în a găsi întrebări şi procedee de analiză noi. După ce timp de un sfert de ceas îl mitraliară cu un stufos chestionar, la final, fură nevoite să recunoască, scrâşnind:
„E un avece, fir-ar al dracu’!”
Titus îşi ridică ochii interogativ la ele. Doamna doctor Rodica – singurul nume pe care-l aflase – spuse ridicând pilduitor indexul:
„Adică accident vascular cerebral”, accentuă dumneaei pe cuvântul „vascular”. După care făcu semn aparţinătorilor să vină să-şi ia bolnavul şi să aştepte în hol „până ce procedura îşi va urma cursul”. Cam încurcate, Chris şi Carol îl aşezară pe bărbat în scaun şi se refugiară cuminţi într-un colţ. Doctoriţa închise uşa şi se repezi la telefon ca să-l anunţe pe cel aflat de gardă la Neurologie.
„Alo? Rodica de la primiri...”
„Bună!”
„Cine-i de servici’ acolo?”
„Ramona”, gânguri cea de la capătul firului.
„A, rezidenta, nu?”
„Da, rezidenta”, făcu mai acru duduia Ramona.
„Fată, vezi că ţi-a venit marfă. Ai un tip şmecher care are numai harfe şi băşini în cap.” Ajunsă aici, icni, cuprinsă brusc de un hohot de râs: „Adevăru’ e că acuma chiar că are o lucrare de mare excepţie în cap.”
„Ce porcărie! La cât am eu de muncă în seara asta...”
„Asta e, fată! Şi-ţi spun că omu’ e d-ăla de te calcă pe sinapse, intelectual care ştie mai bine ca tine ce are. O să vezi tu. Nouă ne-a făcut o mie de draci cu fiţele lui de mare cunoscător.”
„Las’ că-l liniştesc eu. Ce crezi că am să stau să-i caut în coarne? Mai ales că am un munte de fişe de completat de la doamna Rocescu. Vin imediat şi-l rezolv eu pe loc!”
Şi îl rezolvă. În lift îi venise ideea. O idee pentru care îi venea să se pupe, da! Când ajunse la parter şi îl văzu pe ipochimen simţi că are din start o doză remarcabilă de antipatie pentru el. După ce că picase ca musca-n lapte pe garda ei supraaglomerată, mai se rupea şi-n figuri care va să zică, după cum ziceau alea de la primiri. Păi, ce? Ramona o fi vreo proastă la mâna oricărui măgar de pacient sclifosit? Adică d-aia îşi tocise ea neuronii atâţia ani în facultate ca să stea după toţi şantaliii? I-o ajunge şi ei atâta slugăreală după grasa aia de Roceasca şi după dom’ profesor! Ce să-ţi spun, pârlitu’ ăsta mai lipsea. O câştigase şi ’mnealui la belciuge, în mă-sa-n cur de nenorocit!
Astfel montată, acţionă conform planului. Privi lung la fişa pacientului, clătină din cap, îşi ridică cu un gest de mare finețe ochelarii, îşi drese glasul, spunând cu un aer preocupat şi totodată doct:
„Pentru elucidarea problemelor cu o cât mai mare precizie avem neapărată nevoie de o tomografie...”
Bolnavul şi aparţinătorii se uitară plini de speranţă la ea. Chris se încumetă, dinaintea amabilei şi serioasei domnişoare:
„Sigur. Cum spuneţi dumneavoastră. Să facem tomografia atunci...”
Cu ochi rotunzi şi încărcaţi de o anumită tristeţe tânăra rezidentă oftă:
„Din păcate, vedeţi dumneavoastră, la noi tomograful e defect”, minţi ea de-a dreptul suav, încât preotul i-ar fi dat împărtăşania fără spovedanie. Pe deasupra, vocea uşor tremurată şi întreaga ei atitudine lăsau impresia durerii înăbuşite cu greu, însă demn, ca în cazul anunţului decesului unei persoane dragi. Figura asta îi reuşise magistral.
„Păi, şi ce facem atunci?”, întrebă şi Carol.
Ramona îşi lua o faţă dezolată şi reflectând o vagă rătăcire – la postura asta mai trebuia lucrat, fără îndoială. Apoi tresări, ca şi când dintr-o dată i-ar fi venit marea idee:
„Aş putea să vă fac eu o trimitere la Floreasca, la Urgenţă!”, spuse ea, nuanţând subtil actul de generozitate pe care l-ar întreprinde. Acum starea ei de spirit făcu brusc loc unei curiozităţi: sunt husenii gata să sară imediat cu bănuţu’? Dar fraierii stăteau şi se uitau la ea ca hipnotizaţi, neîncercând nicio acţiune lucrativă. „Boii, tot boi!”, conchise domnişoara rezident. Dacă s-ar fi arătat mai atenţi, s-ar fi izbit uşor în frunte, zicând „staţi să încerc ceva”. Şi i-ar fi plantat în faţa sălii tomografului de aici, pentru maxim o oră, cât lipsea domnu’ Relu, care-şi făcea programul de fitness, la sală. Dar aşa...
Sigur, şi varianta asta era bună. Pentru cinci sute de mii, măcar, s-ar fi agitat. Dar în situaţia de faţă erau preferabile cele două ceasuri câştigate pentru completarea fişelor lu’ Roceasca, timp în care ăştia aveau să hălăduie până la Urgență şi retur.
Scrise trimiterea, i-o dădu lui Cris şi făcu plină de solicitudine:
„Vă aştept. Imediat ce rezolvaţi, vedem cum stă problema, facem internarea şi aplicăm soluţia cea mai optimă...”
Cei trei mulțumiră în cor, chiar şi Titus se strădui ceva, ceva – „ng, ng!” – şi porniră spre ieşire, sperând să găsească urgent un taxi. Ramona rămăsese câteva clipe, inerţial, să-i privească, să se asigure că au plecat, naibii, de pe capul ei. Abia atunci simţi că a avut şi ea o mică victorie pe ziua de azi şi-şi permise să şoptească triumfător:
„Călătorie sprâncenată, gherţoilor!” Chicoti, adăugând: „V-am avut îmbrăcaţi, îmbrăcaţi v-am avut, da!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu