O nouă oroare: bilanţul de sfârşit de an al cititorului-model

Îmi place să citesc şi mă bucur ca de o solidaritate ocultă când cineva îşi mărturiseşte admiraţia pentru o carte la care am vibrat şi eu. Fără îndoială, am afinităţile şi naivităţile mele. Totodată sunt capabil să respect opiniile contrare legate de un scriitor sau de o lucrare. Mi se pare firesc să avem viziuni şi puncte de vedere diferite, inclusiv - sau mai ales! - în domeniul literaturii.

Însă de o zi, două, mă tot uit pe unele bloguri şi constat - la unele cu dezamăgire, la alţele ca la un firesc şi caracteristic exerciţiu de snobism - că o nouă chestie foarte cool a intrat în trendu' tendinţelor la modă. A început perioada bilanţurilor şi a (auto)elogierilor fruntaşilor pe ramură la lecturi. Nu caricaturizez nimic. Comparaţiile cu ediţiile festive de Ziua Republicii din Scânteia - organu' Partidului - se impun de-a dreptul jenant.

Unii - slavă Domnului, destul de puţini - dintre cei care citesc ţin morţiş să-şi sublinieze activitatea intelectuală şi o fac prin tot soiul de rapoarte-bilanţ pline de succesuri de tot penibilul. Unul povesteşte că el a citit 33 de cărţi, dar mai are cinzej' de pagini şi o termenă şi pe-a 34-a, altul îl surclasează şi declară stahanovist că el a halit deja peste şaptej' de bucăţi. Se vine şi cu realizări de sfâşâietoare excepţe, de genul: am reuşit ca anul acesta să citesc nu numai zeci şi zeci de cărţi, dar am izbutit să lecturez şi cutare roman care, umblă vorba prin târg, e greu de tot. De parcă parcă omul ar trebui să primească o decoraţie în plus pe chestia asta. Cărţile au, în viziunea acestor campioni ai lecturii, grade de dificultate mai ceva ca figurile impuse din patinajul artistic, iar faptul de a fi citit Ulysses sau Muntele vrăjit le conferă suplimentar o distincţie specială care particularizează medalia de erou al muncii cu cartea.

Mai mult de atât, exact ca vechii politruci, la sfârşitul bilanţurilor de lectură pe 2010 se fac şi angajamente de tipul: "În anul ce vine, nu numai că vom depăşi indicatorii de plan ai anului ce a trecut, dar vom efectua şi dificila abordare a cutărui roman sau a cutărei scrieri filozofice la modă".

Aceşti mândrii raportori mă trimit totodată cu gândul la copiii din tablourile lui Bruegel cel Bătrân (sau de Catifea, pentru pedanţi...) Copiii în cauză nu se joacă, nu iubesc jocul şi nu se bucură de el, ci se supun unei adevărate peintenţe a acestuia de parcă un blestem ineluctabil i-ar obliga să se chinuie astfel. Spre deosebire de acei copii, bilanţierii de azi, trăiesc voluptatea penitenţei, la fel ca şi cei ce se autoflagelau în pieţele spaniole. Aproape că îi auzi şoptind: "Vedeţi cât ne-am chinuit noi să citim? Păi, ori suntem intelectuali şi băieţi fini, ori nu mai suntem!".

Sau poate mă înşel eu şi de fapt s-a reuşit ceva incredibil şi anume manelizarea cititului. În fond, raportorii poate că în sinea lor fredonează: "Duşmanii moare/ Că am valoare:/La femei sunt XXL/ Şi la citit cărţi la fel!".