miercuri, 1 decembrie 2010

1 Decembrie - Ziua naţională de stat (şi eventual de cujetat) a României

Văzând emulaţia patriotică înmuiată în lirism ce bântuie azi naţia mă simt şi eu dator cu următoarea tablă de materii a unei istorii pe repede-înainte, după cum urmează:

Capitolul unu: Epoca arhaică, străvechimea, foarte-vechimea, vechimea şi vechimea mai nouă:
"Strămoşii noştri au fost, indubitabil, primii locuitori ai Europei"; Gânditorul de la Hamangia; geţi, daci, boii şi tauriscii, când amicii, când inamicii geto-dacilor, cei mai viteji dintre traci (restul citatului din Herodot nu e arătat românilor niciodată din pricini educative); baba Dochia; un mânz cu brânză; Zalmoxe - presupus sclav fugar de-al lui Pitagora; Marele preot Deceneu; Traian şi Decebal; fraţii Petreuş, surorile Cupcea şi sextetul Canatabile (ehei!...); Dacia, un viezure cu o barză şi, desigur nişte brânză; retragerea Aureliană din Dacia Felix; Dacia Solenza; un viezure tupilat după o brazdă fură brânza unui protoromân insuficient de grijuliu cu vastul şi nuanţatul vocabular dacic; goţi, vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali, alani, gepizi, bulgari, slavi; omagiu lui Glad, Menumorut, Bezerenbam, Mişelav, Seneslau, Litovoi, eroi străvechi cu nume româneşti tipice; tătari, incendii; Basarab Întemeietorul, cumani, pecenegi, lifte ivite din adâncul Asiei; Cavalerii teutoni, Kronstadt - veche vatră de cultură românească, Dragoş-Vodă Descălecătorul şi Moldova - ţară numită după o căţea (decedată în condiţii suspecte), dar având pe stemă un cap de bour, presupusul ucigaş al respectivei căţele; Mircea-Vodă, fost cel Bătrân, devenit cel Mare, redevenit cel Bătrân, deşi se pare că a fost şi el copil cândva; Mama lui Ştefan cel Mare; tata lui Ştefan cel Mare - Bogdan al II-lea, fiul din flori al lui Alexandru cel Bun (mama, stupoare!, necunoscută); Mioriţa - autor anonim şi colectiv..., oaia năzdrăvană, Bisisica; "Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât", Petru Rareş - fiul din flori al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt cu numita Răreşoaia (altcineva decât Vrâncioaia); Campioana unei mari iubiri (decisă după lovituri de la unsprezece metri); scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung - conformă cu originalul; cei ce ne-au dat nume; cei ce n-au dat nume; Mihai-Viteazul se gândeşte să întemeieze mitul eroului unificator de ţară şi, incredibil, reuşeşte spre stupoarea contempornilor săi care nu înţeleg totuşi nimic din ceea ce el a făcut (invidios, un amic creştin îl omoară spre nemulţumirea turcilor); Antim Ivireanul - georgian stabilit în Muntenia care îşi pierde capul amestecându-se unde nu-i fierbea oala; Dimitrie Cantemir - domnitor şi cărturar foarte rău, emigrat în Rusia de bunăvoie (acolo unde a şi scris foarte urât şi absolut denigrator despre români - beţivi, răi de muscă, bîrfitori, putori, scandalagii, laşi dar lăudăroşi, cu spaimă de învăţătură şi superstiţioşi - într-o carte care se numeşte Descrierea Moldovei); fanarioţii şi secolul lor întunecat de apăsarea primelor şcoli superioare româneşti şi dări de legi după model european; Kisselef, Regulamente organice, zorii lumii noi.

Deşteptarea României:
Frig, înnorat, gheaţă la mal, pe Dunăre curg sloiuri; Tudor Vladimirescu încearcă el ceva, dar e predat de vitejii săi panduri celor opt arnăuţi care îl ridică (pentru a fi condamnat la moarte de un amic grec), chiar din mijlocul oastei sale, caz unic în istoria universală; somn naţional de voie până la 1848; în Moldova paşoptiştii se adună conspirativ într-un hotel, şpriţuiesc, fac scandal, sunt umflaţi de poliţie şi trimişi care încotro, iar revoluţia se amână pentru o dată ce va fi anunţată ulterior, pentru orice eventualitate este mutată în Muntenia care avea o echipă ceva mai bună; din toamnă, este transferată în Transilvania, dar în primăvara lui 1849 revoluţia pierde partida, în general prin neprezentare, deşi bietul Avram Iancu bate satele în căutare de atacanţi, dar oamenii serioşi erau plecaţi cu vaca la târg; În urma Războiului Crimeii are loc Tratatul de la Paris, iar masonii români profită şi-o pun de un plebiscit, unde ai noştri votează pentru acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza; Şapte ani mai târziu, sătui de coţcăriile şi amantlâcurile lui Cuza, boierii cad la pace şi-l aduc din Germania pe Carol de Hohentzollern-Sigmaringen, un tip lipsit de imaginaţie şi obsedat aiurea de muncă; iar în 1877, aniversând un secol de la Revoluţia Americană, pornim şi noi Războiul de Independenţă, pe care, culmea, îl şi câştigăm (deşi pacea de pe urma lui avea să ne coste chiar mai mult - adică Basarabia - decât războiul). Oricum, mai de gura neamţului ăluia de rege, mai din idealism sau din calcul, România se scoală şi se întinde până ce, în primăvara lui 1919, se face România Mare. Primul ei gest? Punerea în fruntea Ungariei, cu ajutor militar românesc a amiralului Horty, marele nostru viitor prieten...

Capitolul trei: Epoca modernă, faza recuperări, dezvoltări şi pe urmă belele
E capitolul cel mai scurt, fiindcă România ajunge o ţară aproape normală şi deci neinteresantă, deşi se trăgeau şi pe atunci mari tunuri cu statul, dar meschine, dacă te uiţi la contemporanii noştri; Urmează însă al doilea Război Mondial şi devenim furnizori la greu de materii prime - întâi pentru Germania hitleristă, mai apoi pentru Uniunea Sovietică stalinistă, ceea ce, evident că nu ne-a fost în niciun caz de bine, întodeauna aliându-ne de nevoie cu cei răi, iar mai apoi întorcând noi armele cam târzior. Başca carnea de tun alcătuită din sutele de mii de trupeţi, până într-un punct aliaţi de nădejde - care, la Cotul Donului priveau lung în urma altor aliaţi, italienii de exemplu, ce alergau mâncând pământul, aruncându-şi armele pentru un spor de viteză, înspăimântaţi de mujicii ruşi, altă carne de tun. Dincolo de bravura amărâtului de ostaş român, băgat mereu la înaintare acolo unde era mai nasol, lipsa tipică de orientare în teren a conducătorilor politici ne-a costat patru decenii de îngheţ şi hibernare. În acest timp, ne-am tot pierdut elitele prin puşcării, ne-am tot pierdut profesioniştii în lupta de clasă sau emigrând, firesc, în Occident, însă rămânând mereu câţiva şi pe aici, dar cu toate acestea am supravieţuit întotdeauna. Cum? Majoritar şi covârşitor cu înlocuitori, fireşte! Care înlocuitori? Păi, ăştia de ne conduc acum ce-or fi altceva decât nişte surogate de oameni de stat?

Capitolul patru: De la folclorul nou la manea.
Poate că am fi - şi în multe privinţe suntem şi azi - cam mioritici, dacă madam Europa n-ar sta cu ochii pe noi şi nu ne-ar îmboldi mereu de la spate: fă asta, fă aia, fă ailaltă! Noroc că de atâtea şi atâtea sute de ani am învăţat o şmecherie care nu dă greş niciodată: zi ca ei, dar fă ca tine! În plus, ştim prea bine că nici politicienii occidentali sau oamenii lor de afaceri nu sunt sfinţi, iar aici se aplică legea lui O(hm)m: eşti om cu mine, sunt om cu tine. În felul acesta ne furăm căciula unul altuia într-o veselie, drept care zicem într-un glas: La mulţi ani, naţiune!

În mod aparent ciudat, istoria se scrie în continuare cu fiecare zi şi fiecare an scurs. Din păcate, ocupaţi cum suntem cu ale noastre, n-avem nici măcar timp s-o citim, darămite s-o scriem chiar noi, în mod conştient, nu la dicteul automat al onirismului politic ce ne încântă şi ne duce în transă mereu, la fiecare votare...
Da' şi când ne-om trezi, să vezi atunci!

9 comentarii:

karina spunea...

eram siiiiiiigura ca apari cu un astfel de articol:)) nu pot sa cred:)) da mare dreptate ai:)))))))

karina spunea...

am recitit ce ai scris...ai sarit pe raposatu':))

Anton spunea...

L-am exclus din lot că şi aşa-i creponată din cale afară istoria noastră în jurul acestei mazete scălâmbe. Ce-i drept, în umbra lui le-au crescut muşchi pe piept şi multora din cei de azi.
Bogdan al II-lea e mai interesant, ca să nu zic de virila tradiţie a copiilor din flori semănaţi pe întinsul patriei de glorioşii noştri voievozi, unii chiar sfinţi. Păi, cine mai are asemenea figuri pitoreşti şi simpatice de curvari canonizaţi? Aceştia chiar că au fost şi cu varza unsă, şi cu slana-n pod.
Oricum, sunt convins că Ştefan cel Mare şi Sfânt e cel mai aprig mijlocitor pe lângă bunul Dumnezeu când vreo păcătoasă mai nurlie îi cere ajutorul. În fond, istoria noastră, trebuie să recunoaşteţi, are ceva bizarerii, câteva tragedii profunde, dar e şi suficient de haioasă pe alocuri. Deh, mai bine un Cassanova ridicat la rang de sfânt, decât un drum nesfârşit de ruguri şi de inchizitori sobrii şi siniştrii. Păcat că ne-au stricat ticăloşii vesela şi spumoasa noastră istorie cu Canalul şi Sighetul.

karina spunea...

Cei drept, in blogul meu am un subiect: personalitati istorice romanesti...am doar 21 de personalitati pana acum, printre care: Penes Curcanul, Badea Cartan, Mos Ion Roata...
trebuie sa completez lista:))

karina spunea...

Trebuia sa numesc subiectul: personaje pitoresti romanesti:))

karina spunea...

De la Mosu"
http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/12/cadoul-lui-mosu-pentru-prietenii-mei.html

Micawber spunea...

Postarea dvs. e substantiala si ar merita destule comentarii. Ma marginesc sa-mi exprim tristetea ca cel putin unul din elementele cele mai 'neaose' din vocabularul limbii romane nu pare sa fie, pana la urma, din substratul trac. E vorba de 'manz', care e foarte probabil de origine latina (a se compara cu italianul 'manzo', care inseamna 'vitel'). Azi, maine, o sa aflam ceva si despre 'viezure' sau mai stiu eu ce. Si toate astea numai ca sa ne strice cineva bucuria de a ne trage de bracinari (si) cu tracii.

Marin Anton spunea...

@ Micawber
Bine, cu tracii ne-am tot tras de brăcinari, deh, ca fraţii de trib. Însă anumiţi oameni de cultură (?) au lansat de ceva timp şi tot insistă, deşi istoricii i-au trimis la plimbare, asupra unor teorii extrem de bizare.
"Neotracologii" susţin că limba dacă a fost un soi de limbă adamică din care s-au desprins atât sanscrita, cât şi latina. (Nu că toate au un grad de înrudire pe linia comună a filonului indo-european, ci că toate derivă din dacă, să fim bine înţeleşi!) Limba dacă a fost consemnată prin scriere, evident semi-alfabetică - n-am înţeles cum adică semi-alfabetică - încă din neoliticul timpuriu, dacă nu chiar din mezolitic. Pentru asta aduc drept probă tăbliţele de la Tărtăria, contemporane chipurile cu cele din Sumer, dar tărtăriile fiind exemple de scriere hieratică nu vulgarităţi negustoreşti, juridice, istorice şi literare aşa cum sunt majoritatea celor mesopotamiene. De asemenea, aceşti fabuloşi tracologi afirmă, fără putinţă de îndoială, că geto-dacii sunt printre altele, nici mai mult, nici mai puţin, decât strămoşii populaţiei ainu, din Japonia.
Toate bazaconiile astea sunt susţinute în congrese internaţionale care le dau acestor excentrici un aer de credibilitate în ochii multora de aici, din ţară. Sunt destui care-i iau în serios, ba chiar îi citează cu evlavie pe la spectacole cu iz spiritualicesc, la un dialog pe teme ezoterice în emisiuni tv de mare popularitate, dar şi la o discuţie de pahar, pe la o terasă.
Iată cum, după nici două secole, Arbure campoduxul, marele cancelar Huru şi velspătarul Clanău reapar, într-o variantă cu mult mai veche şi mai epatantă în istoria universală care, iată, se dovedeşte o anexă a celei naţionale.
Coardele ambâţului patriotic trebuie să vibreze, iar istoria, dacă nu-i de găsit, poate fi inventată după gust.

karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/