Fericitul Titus - fragment din roman (II)

În primele zile de după atacul cerebral, Titus făcu o navetă extrem de activă şi nu mai puţin epuizantă – cel puţin pentru psihic, dacă în rest totul părea în regulă – între realitate şi cele mai ciudate vise. Realitatea nu i se părea deloc îmbietoare, aşa că încă îşi mai imagina că poate o scăpa definitiv de aceasta, hălăduind şi pierzându-se de ea pe acele cărări stranii. Desigur, şi aceasta era o iluzie, ca multe, multe, altele.

Un vis în care se rătăcise de multe ori, în aşa fel încât acesta luase chiar aspectul unui soi de realităţi secunde, era acela în care oamenii puteau să-şi transforme torsul într-un soi de vele rigide. Vela asta o foloseau pentru a naviga pe mare – în cazul celor mai modeşti – sau, în cazul celor mai talentaţi, pentru ca să zboare cu ea. Foarte, foarte multe chestii erau interesante în lumea aia. Printre altele, era uimitor că în povestea asta cu velele nu se regăsea nicio femeie. Adică femei ar fi existat în visul acela, dar n-aveau nicio treabă cu navigaţia sau cu zborul. Poate că în viziunea lui Titus o velă cu sâni n-ar fi fost o chestie tocmai potrivită. Greu de precizat dacă din punct de vedere estetic sau pur tehnic, ori mai degrabă din cauza unui subconştient cu năravuri misogine, după cum ar putea să fie interpretat într-o notă freudiană corectă politic. Acum, corectă politic sau nu, fireşte psihanalizabilă, asta era lumea onirică în care se preumbla.

La început – în primul episod, căci visul se derula de parcă ar fi fost un serial în care fusese distribuit în rolul principal – reuşise şi el o transformare de tors obişnuită, conlucrând cu un soi de cârpaci local, gură mare şi cam beţiv. Obţinuse ceva banal şi care, supus practicii, se va dovedi plin de hibe. Pe mare nu reuşea să câştige prea mult în viteză, iar pe valuri mai mari, oricât s-ar fi străduit, oricât de măiestrit şi-ar fi canonit aripa aia, tot n-avea suficientă manevrabilitate şi în cele din urmă se răsturna. Iar cu zborul lucrurile stăteau şi mai jalnic. Trebuia ca briza să aibă o anumită tărie pentru ca să reuşească o decolare căznită. De cele mai multe ori o rata, căzând la buza falezei din pământ roşcat care amintea – deloc enigmatic – de cea de la Vama Veche. Din fericire, toate căzăturile astea nu-i pricinuiră cine ştie ce neajunsuri. De câteva ori, ca efect al acestor aterizări forţate, se trezise la realitatea anostă a camerei de spital.

Pe prima o păstrase în memorie. Cu ochii întredeschişi continua să se socotească pentru a vedea de ce nu i-a reuşit decolarea, în timp ce se străduia să înghită cuminte medicamentele pe care sora i le îndesa sâcâită pe gât, strigându-i: „Hai, bea-le, bea-le, nu sta, mă, ca bleanda! Aoleo, că nătântol mai eşti, zău!” Iar el se îneca cu apa, tuşind şi trezindu-se de-a binelea. Abia atunci asistenta se enerva de-adevăratelea şi striga la el, bătând din picior: „Înghite-le! Să nu le dai afară, că nu ştiu ce-ţi fac!”

Titus se forţa mai abitir şi, cum-necum, ca prin minune, ajutat totuşi şi de cucoană care-i sălta niţeluş capul, deşi avea consemn de la medici să nu facă aşa ceva, reuşea să înghită scârbavnicele alea de pastile.

După acest tur de forţă, era întrebat:

„Da’ de mâncat, nu mănânci?”

„Nu, săru’mâna. Nu mi-e prea foame...”, se străduia el să spună, abia şoptit. Culmea e că atunci îi ieşea chiar ceva inteligibil cât de cât.

„Nu mi-e p’ea foame!”, îl maimuţărea sora, pronunţând stins şi peltic cuvintele, asemenea lui, amuzându-se. „Cân’ e să vorbeşti, abia de te-aude omu’, da’, nenică, când dormi să zguduie rezerva dă sforăitu’ tău. N-ai să vezi aşa ceva!”, îl admonesta amical, într-un spirit de glumă, femeia, însoţită de privirile aprobatoare ale celorlalţi pacienţi din salon. Apoi revenea la ideea de bază:

„Deci, ia zi! Nu mănânci?”

Titus se simţea dintr-o dată extrem de obosit, iar perspectiva de a se hrăni i se părea teribil de trudnică şi tare peste mână. În plus, nu-i era absolut deloc foame. Dar parcă i-o spusese deja asistentei? Sau nu? I-o spusese meşterului care-i făcuse vela aia? Da, da, da! Bine, meşterul nu halea nimic. Niciodată nu-l văzuse mâncând, parcă bea o bere, ceva, şi-l îmbiase şi pe el cu una...

„Mă, băiatule, ce faci, dom’ne? Ai şi aţipit? Vorbeam cu tine, mă! Mănânci sau nu?”

Bolnavul nega, dând încet din cap.

„Treaba ta! Io ţi-am zis, te-am întrebat, dragoste cu sila nu să poate!”, spunea sora şi înşfăca iaurtul nedecapsulat. A! Nu pentru ea. Mai ales că acuma era postul Paştelui şi îl ţinea fără smintire. Făcea doar o faptă bună, adunând comori în ceruri, cum se zice. Astea câteva iaurţele, brânzica de vaci şi ce se mai nimerea aşa, mai bun, le dădea nepoţeilor şi celor două finuţe. Să crească mari şi sănătoşi, că de drăgălaşi, îţi venea să-i mănânci din ochi, nu alta!

Titus nu mai zăbovea nici el mult după plecarea vajnicului şi evlaviosului cadru medical. Se întorcea bucuros la velele lui şi la problemele ridicate de acestea. Probleme pe care se străduia, inimos, să le rezolve.

Din fericire, avea şi câţiva prieteni pe acolo – paradoxal, aceiaşi cu cei de aici care, nu se ştie cum, se transportaseră şi în vis. Sau, mă rog, o bună parte dintre ei. Asta ne mai vorbind de faptul că oamenii, în general, în lumea aceea, erau cumsecade şi binevoitori. Pe scurt, se sfătui cu câţiva, făcu o grămadă de planuri şi până la urmă ajunse la o soluţie care i se păru remarcabilă.

Îi trebuiau doi omoplaţi diferiţi! Cel din dreapta să fie mai mare şi imobil, iar cel din stânga, mai mic, mai ieşit în afară şi cu o mobilitate sporită. Eventual culisant, cumva.

Printr-o relaţie furnizată de un prieten, Viorel, care se învârtea în cercuri mai sus-puse, ajunse la un mare confecţioner de vele. Tipul era un artist în domeniul lui şi se bucura de un prestigiu deosebit. Din cauza asta se prezentă destul de emoţionat şi temător dinaintea acestuia, în cadrul unei unei întâlniri programate cu destul timp înainte.

Marele om îl primi chiar pe terasa vilei sale, cerându-i încă de la început să-i spună pe numele mic. Văzându-l că ezită, râse şi se recomandă simplu: Kenan. Contrar aşteptărilor, se arată deschis ideilor lui Titus şi după o jumătate de oră de discuţii se mutară dinaintea unei planşe unde maestrul se apucă să creioneze câteva schiţe. Într-un minut desenul era gata, iar artistul ridica ochii, adresându-i o întrebare mută. După câteva clipe de analiză tăcută, Titus îşi făcea observaţiile şi omul, după ce le cântărea, se apuca iarăşi de treabă.

În cele din urmă, ieşi o velă deosebit de elegantă şi cu un aer foarte futurist. Titus recunoscu că arată extraordinar, dar se întrebă cu glas tare cine ar putea să o transpună de la faza de proiect la realitate. Kenan spuse simplu: „Eu”, amuţindu-l. Maestrul se lansă apoi într-o adevărată dizertaţie, explicându-i cum o să procedeze şi ce materiale o să folosească. De data asta solicitantul velei rămase interzis. Credea că oasele lui o să-i fie de ajuns, folosind cine ştie ce tehnici nemaipomenite de prelucrare. Or, acuma, reieşea din spusele expertului că vor utiliza nişte sofisticării sintetice ultraperformante. Titus bănuia că şi al naibii de scumpe. La costul tehnologiilor de care se va uza, nici nu îndrăznea să se gândească.

Timid, ridică totuşi aceste obiecţii, recunoscând că nu-l ţine punga să facă asemenea investiţii, deşi proiectul era ceva cu adevărat minunat. Maestrul avu un zâmbet visător şi-l linişti:

„Nu-ţi face probleme! Cred că mai am destule materiale adunate prin atelier din care să facem ce-am imaginat. Singura chestie o să fie că o să trebuiască să mă ajuţi. Şi o să fie ceva de muncă, crede-mă!”

„Şi onorariul dumneavoastră?”, făcu Titus necutezând să ridice ochii.

„Ne-om descurca noi şi cu asta” făcu nepăsător artistul.

Mai urmară alte câteva minute de discuţie agreabilă, după care, ca şi când ar fi sesizat un semnal numai de el auzit, Kenan se ridică, îi întinse mâna şi-şi luă la revedere, spunându-i că mâine, la ora nouă dimineaţa, îl aşteaptă.

Nici nu ieşise bine pe poarta vilei aceleia elegante, cu capul plin de planuri entuziaste, de viziuni şi de speranţe că fu nevoit să se întoarcă iarăşi, destul de brutal, în micul salon de spital.

Patru oameni în halate albe parcă se aflau într-o procesiune solemnă şi degajând un aer ezoteric. Atmosfera avea categoric ceva mai ireal decât visul din care tocmai se înapoiase. Dintre toţi, numai pe rezidentă o recunoscu. Încercă să-i zâmbească şi să salute politicos lumea. Evident că nu-i reuşi mare brânză, dar asta nu avu absolut nicio relevanţă în economia generală a solemnităţii.

O tipă mai dolofană părea să fie starostele incontestabil al ceremoniei, fiind urmărită de celelalte halte albe cu un respect vâscos, privind în aceeaşi secundă unde privea ea, dând obositor din cap în semn de aprobare la tot ce spunea dumneaei. Părea că nişte fire nevăzute animau acele personaje care copiau întocmai mişcările şi gesturile cucoanei din frunte.

Doamna cea solidă se opri în faţa patului său şi făcu o figură de parcă faptul că pacientul deschisese ochii ar fi uimit-o peste măsură. Ramona o imită întocmai, în timp ce ceilalţi doi nu reuşiră decât o holbare nu prea marcată. După câteva clipe de adâncă meditaţie, doamna medicprimardoctorînştiinţemedicale Rocescu – Delia pentru apropiaţi – întrebă, cumpănindu-şi solemn cuvintele:

„E cel nou, cel de azi-noapte, nu?”

„Da”, sări plină de solicitudine Ramona, asumându-şi cu aplomb rolul de cea-dintâi-dintre-rezidente. „E cel cu aveceu’ hemoragic capsulolenticular stâng”, adăugă în chip de lămurire obiectivă, ştiinţifică, serioasă adică, aşa cum ea însăşi o degaja prin toţi porii.

Doamna medic primar dădu din cap aprobator şi se aplecă uşor către pacient, dar retrăgându-şi precaut mâinile la spate, ca nu cumva să se atingă din neatenţie de patul acestuia sau de cearşaful cu care era acoperit bolnavul. Lui Titus, în absenţa oricărei alte explicaţii pertinente a comportamentului înaltului cadru medical, i se părea pur şi simplu o tentativă de a-l mirosi, de a-l adulmeca precum un copoi. Un copoi cam miop, după cum îşi mijea ochii şi, desigur, bine împlinit, depăşind lejer faza de simplă împănare.

Era un gest pe care nu putea să-l înţeleagă, ca şi mimica uimită pe care o afişase dând cu ochii de el. Nu-şi amintea s-o fi întâlnit sau să o fi cunoscut vreodată, în aşa fel încât femeia să se mire în halul ăla văzându-l în salon. Poate faptul că mai trăia constituia o surpriză – nu tocmai plăcută, după feţele pe care le făcuseră doamna şi domnişoara doctor.

„Arată bine”, concluzionă, oarecum neaşteptat – cel puţin pentru Titus –, doamna Rocescu după ce-l privi un timp.

„E o consideraţie strict estetică?”, era tentat pacientul să o chestioneze, însă se gândi că o asemenea întrebare ar fi fost socotită o măgărie. În plus, era conştient că dicţia lui nu ar fi din cale afară de bună. Se mulţumi deci să tacă şi să privească totul foarte atent.

Doctoriţa sesiză că privirea pacientului o urmăreşte cu interes, aşa că decise că acum e momentul unei prime luări de contact în vederea unor directive medicale precise. Ridică mâna dreaptă şi, după ce mimă gestul de a ciocăni într-o uşă imaginară, începu să o agite ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun în gară, în timp ce zicea repede:

„Alo! Alo, domnu’! Alo!”

„Vă ascult, doamnă”, dădu să zică Titus amabil. În loc de asta îi ieşi: „Vî ăăsssăşlît, dalmîîăă, mmîpff!”. Dar rostit cu convingere, nu aşa!

Când se auzi, încercă în acelaşi timp două senzaţii la fel de intense. Una de ruşine, urmată imediat de una de groază. Aşa era el în stare să vorbească? Aşa va vorbi de acum încolo? Dar doamna doctor insistă, înţelegând că era pe recepţie:

„Alo! Lasă vorba şi fii atent aici la ce-am să-ţi spun eu! Da?”

Conştient că nu se poate baza pe cuvinte, bărbatul dădu din cap, în semn că o ascultă cu toată atenţia.

„Deci! Nu te ridica, da? Nu te ri-di-ca! Stai la orizontală! La o-ri-zon-ta-lă!”, accentuă ea mesajul silabisindu-i-l şi repetându-i-l. „Nu sunt prea sigură că ăsta a înţeles ceva. Bine, nici când era sănătos probabil că nu-l dădea deşteptăciunea afară din casă”, hotărî în sinea ei, aprioric şi kantian, doamna doctor. Oftă şi mai adăugă cu asprime, subliniindu-şi cuvintele cu arătătorul:

„Ai făcut un accident cerebral”, zise, apoi continuă lămuritor şi întrucâtva socratic, fireşte fără să peripatetizeze. „Ţi s-a spart un vas în cap, o vână, mai pe înţelesu’ tău. Aşa. Bun! Noi ţi-am pus perfuzie, uite, sticluţa aia din care coboară un furtunaş prin care se scurg nişte medicamente ca să te faci bine, da? Ei, mata ce trebuie să faci? Să stai întins aşa în pat şi să nu te scoli. Nici măcar în fund. Nici mă-car în fund, da? Stai frumos în-tins. Numai aşa! Dacă nu stai aşa şi te ridici, poţi să şi mori. Asta, fie vorba-ntre noi, în cel mai fericit caz”, zâmbi şăgalnic doamna Rocescu. Urmă amuzată: „Fiindcă altfel ai şansa, ca să zic aşa, să-ţi mai plesnească, naibii, alte vase-n cap şi să ajungi legumă. Salată ajungi, dacă nu mă asculţi. Varză, nu alta! Mă, ai înţeles?”