Privind în urma lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu a fost, fără îndoială, o mare speranţă a literaturii române. Talentul său remarcabil a fost însă iute sclerozat de facilitatea de a versifica abundent, absolut diluvian, simţul său critic obturându-se prematur în faţa depunerilor de grăsimi patriotarde şi uleiuri rânced-patetice. A fost însetat încontinuu de o glorie efemeră, de stadion - acolo unde a şi avut cele mai mari izbânzi -, împletită cu o insaţiabilă poftă de măriri şi dorinţa de recunoaştere a unei genialităţi de care a fost obsedat.

Era un bărbat extrem, extrem de norocos, din mai toate punctele de vedere, fiind născut în zodia pisicii. A căzut întotdeauna în picioare, chiar şi atunci când noroiştea în care se scălda cu voluptate s-a surpat, sub picioarele sale căscându-se o genune.

Nu şi-a refuzat nimic de la viaţă, chiar dacă plăcerile lui stârneau chinul celor apropiaţi. Era generos, dar generozitatea lui era astfel canalizată încât să-i şlefuiască propriul său mit. Prin cenaclul Flacăra, acum remitizat mincinos, a deformat o bună parte a unei generaţii. Efectele lui le mai vedem şi azi...

A fost un tip excesiv şi, desigur, fascinant pentru mulţi prin destule din calităţile sale, cea de vorbitor seducător nefiind cea din urmă. Un tip care degaja putere, dar care era şi ahtiat de putere. Era adesea de un histrionism abject, în recuzita sa aflându-se cel mai adesea un patriotism şi o sensibilitate de paradă, în plasa cărora au căzut mulţi. La ora 10 îmbrăca o cămaşă maikovskiană pe care o păta compunând Cârmaciului o odă eroică, iar la prânz o schimba pe una rilkeeană, scriind o elegie cu iz filozofic peste care scăpa odicolon siropos. Şi-a pus atâtea măşti încât nu şi-a mai regăsit tocmai faţa aceea adevărată de poet, cu care pornise la drum în literatură.

A fost însă, dincolo de prostiile care se vehiculează azi, la moartea lui, un adevărat poet de curte al unuia dintre cei mai tembeli dictatori pe care i-am avut. S-a pus în această postură jenantă nu din inocenţă sau sub presiuni teribile, ci de bunăvoie şi calculându-şi abil ascensiunea. A fost cu adevărat unul dintre stâlpii regimului Ceauşescu, regim pe care l-a servit eficient, dar care l-a şi recompensat pe măsură. Furat de beţia puterii pe care o dobândise, a mai şi greşit, căzând într-o pasageră dizgraţie. Una pe care era pe cale de a o înmuia prin noi ode Condicătorului iubit, dar care s-a sfârşit neaşteptat pentru personaj tocmai prin izbucnirea revoluţiei din '89.

După care a mizat la fel de histrionic şi cu aceeaşi falsitate pe cartea unei năstruşnice dizidenţe, ba chiar a pozat într-un vajnic luptător anticeauşist. Demersuri ce i-au fost sprijinite de noul lider al anilor '90, de însuşi comunistul de omenie Ion Iliescu, cel ce l-a luat sub aripa lui ocrotitoare, ca şi pe declaratul de astăzi siamez al poetului, liderul P.R.M., Vadim Tudor. Azi e invers. Iliescu, dar şi alţi gargaragii de cele mai diverse orientări, se perindă acum pe la diferite posturi cu un aer cernit şi mutre îndurerate, depănând amintiri cu răposatul, în dulcele stil al parastaselor româneşti. Iar talk-show-urile capătă un aer de priveghi ad-hoc, la care se îndeasă ca la pomană calicii politicii dâmboviţene.

Televiziunile se întrec greţos în a-i omagia moartea, transformând-o într-un spectacol ridicol şi de cel mai prost gust. Nu-i exclus să ne pricopsim şi cu o zi de doliu naţional pe chestia asta, Oranj-Vodă cel Cumplit având şi 'mnealui porniri emoţionale abraşe. La care, să nu uităm, se adugă o deosebită afinitate electivă faţă de poeţi. Vorba aceea, marile spirite se întâlnesc... Honi soit qui mal y pense!

Noi, românii, avem lacrima uşoară şi lesne căzătoare, suntem firi sensibiloase, dar uităm foarte lesne. Paradoxal, Adrian Păunescu miza pe calităţile noastre de eterni amnezici, socotind că după moartea lui, personajul public se va estompa şi în urma acestuia va rămâne doar opera. Din păcate pentru el, poezia nu se măsoară în kilograme, iar posteritatea nu ia în seamă producţiunile folosite de cerşetori prin tramvaie pentru stimularea milei publice. Poate că Florin Salam sau Adi Minune vor valorifica la maximum poeziile de tipul "Rugăciunii pentru părinţi" - şi Păunescu are mii de genul ăsta -, îmbrăcându-le în haine muzicale ce vor lumina suav şi emoţionant parangheliile de mâine. În fond, şi ăsta ar fi un tip de posteritate.

Poetul Adrian Păunescu a murit demult, încă de tânăr. Azi a murit cineva care s-a rătăcit printre roluri, iar rolurile prin praful istoriei. Păcat de tânărul poet, tare păcat!

P.S. Poate că pe unii i-am dezamăgit, iar pe alţii chiar i-am enervat cu acest articol. Mă rog, fiecare cu păreile lui. Dar sunt şi eu revoltat la rândul meu de tot acest circ mediatic mincinos şi ipocrit care de ieri dimineaţă îşi prelinge zoaiele peste noi. Sigur că nu-s dement să mă bucur de moartea unui om şi nu am eu aroganţa de a spune că sunt deţinătorul adevărului absolut. Numai că revărsarea asta de admiraţie pentru cineva care a participat nemijlocit la atâtea porcării, care a făcut atâtea potlogării drapate în tot soiul de idealuri în care n-a crezut şi l-a susţinut necondiţionat pe Ceauşescu în paranoia lui îndreptată împotriva poporului român, popor pe care bardul pretindea că-l iubeşte, mi se pare nu numai ridicolă, imorală şi aberantă, dar şi un adevărat proces de spălare naţională a creierelor.

Creştineşte, spun "Dumnezeu să-l ierte". Însă nu-mi poate nimeni cere să-l admir şi să lăcrimez în memoria lui sau să-mi schimb părerea despre imensa majoritate a producţiilor lui literare doar fiindcă omul e de acum mort, iar "despre morţi numai de bine". Şi dacă toate tunurile media trag salve la nesfârşit în onoarea lui, măcar aici să am şi eu dreptul să spun cinstit ce gândesc.