Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul III

Cei şapte ani de pace erau azi doar o amintire. Urmară cinci ani de bătălii, de asedii, de despresurări, de înfrîngeri dureroase şi de victorii scump plătite. Toate eforturile pentru bună înţelegere şi respect între oamenii Islamului şi creştini pe care le făcuse de-a lungul timpului Leon se năruiseră. Ura alungase prietenia, fie ea şi secretă, lăsînd în loc jalea şi deşertul arzător al unui război nedesluşit şi nedeclarat niciodată pe faţă, alimentat de orgolii oarbe care judecau raţiunea drept trădare, iar fanatismul drept singura cale de urmat.

Bătrînul Mare Maestru al Ordinului murise, în locul lui venind un altul, mai puţin dedat cumpănirii atente şi neîncrezător în sfaturile consilierului său. Era mai devotat Papei decît Ţării Sfinte şi însetat mai degrabă de gloria cea efemeră, decît de respectul cîştigat printr-o judecată înţeleaptă. Era mereu grăbit şi contradictoriu, gata să nege cu vehemenţă azi ceea ce afirmase cu tărie ieri. Fusese un bancher obişnuit să negocieze cu capetele încoronate vechile datorii făcute de acestea sau noi sume de bani contra a tot soiul de privilegii, dar acum se arăta ahtiat după onoruri militare şi acţiuni armate pe care nu avea nici priceperea, nici experienţa necesară să le elaboreze ori să le ducă la bun sfîrşit. Era un om mic ajuns prin jocul ambiţiilor şi al întîmplării într-un rang prea mare.

Întotdeauna templierii fuseseră mîndri că luptau numai sub comanda unui căpitan de-al lor. Însuşi Sfîntul Scaun le oferise imunitate în faţa legilor şi taxelor oricărei ţări, iar pe cîmpul de bătălie acţionau ca un corp de armată independent, achitîndu-se întotdeauna de sarcinile stabilite în planurile de război. Noul Maestru îi trimise însă, companie după companie, alături de alte trupe, sub cele mai ciudate comenzi şi cu misiuni aproape imposibil de îndeplinit. Astfel, în cei cinci ani de măcel pieriseră mai bine de o treime din efectivele Ordinului.

În aceste condiţii, Leon încercă cu disperare să refacă toate vechile sale legături. Stabili contacte cu druizii, negocie în taină cu căpeteniile practic independente ale selgiucizilor care se aflau, chipurile, sub suzeranitatea califului de la Bagdad, întări relaţiile cu comunităţile maronite, încercînd să-i împace pe toţi. Dar toate acestea îi luau mult timp, iar Marele Maestru, deşi nu-i acorda atenţia cuvenită, socotea că locotenentul său străluceşte mai mult prin absenţă decît prin eficienţă, pierzîndu-şi vremea în tot soiul de negocieri sterile şi dubioase. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, toate aceste nemulţumiri ale lui erau amplificate de vorbele pline de venin şi ascunsă invidie ale contelui de Tripoli şi ale celorlalţi genovezi din clan. Aceştia îşi împărţiseră fîşia litorală a Libanului, din nord, de la graniţa cu Principatul Antiohiei, pînă-n sud, la Nahr el Kelb, anticul Pas al Cîinelui. Pretindeau că ei duc tot greul acestui război de uzură, în timp ce alţii mai mult zăbovesc prin iatacurile prinţeselor păgîne decît să pună mîna cu hotărîre pe sabie. Apoi se văitau de cheltuielile uriaşe pe care erau nevoiţi să le facă pentru a pune din nou în funcţiune linia de apărare bazată pe fortăreţele Gibelet, Saint Gilles şi Krak de Chevaliers. Leon ştia că asta-i o prostie şi că eforturile lor nu erau nici pe departe atît de mari pe cît se lădau ei. Cu mai bine de patru decenii în urmă fortăreţele respective fuseseră lovite de un cutremur devastator. Ziduri întregi de apărare, turnuri şi donjoane se prăbuşiseră atunci sau aveau pînă azi asemenea crăpături de putea trece prin ele calul cu călăreţ cu tot. Pentru a le reda tăria de odinioară trebuia o forţă de muncă uriaşă şi sume de bani aşijderea. Era şi ăsta un plan fantasmagoric ca atîtea altele. Îi explicase clar, în cîteva rînduri, Marelui Maestru că povestea era cusută cu aţă albă. Dar acesta nu-l crezu, ba mai mult, răbufni împotriva consilierului său acuzîndu-l că el le ştie întotdeauna pe toate şi mereu altfel decît toată lumea. A doua zi îi dădu ordin să-şi pregătească trei companii şi să pornească spre Krak de Chevaliers, ca să-l susţină pe ducele de Tripoli într-o campanie fulger. În zadar încercă să-i arate Leon că acţiunea aceasta era una sortită unui dezastru. Maestrul Ordinului, într-o criză nervoasă de autoritate, reduse totul la respectarea sau nu a dispoziţiei sale. Locotenentul nu avea ce să facă, trebuia să se supună unei decizii aberante.

Guillaume îl găsi pe Leon mai înnegurat ca niciodată, discutînd în şoaptă cu Fatima. Soţia lui sosise cu cîteva zile în urmă la Acra. Nu o mai făcuse nicicînd. Dar împrejurările îl forţaseră pe templier să apeleze la ea pentru a-i aduce o anumită misivă din partea unui emir dinspre Damasc. Acum mesajul căpeteniei selgiucide nu mai avea nicio valoare. Leon oftă:

„Oricîtă energie, inteligenţă şi bune sentimente ai investi într-o construcţie benefică şi raţională, e îndeajuns să se adune o mînă de proşti şi să ţi-o dărîme. Să te ferească Dumnezeu de conspiraţia imbecililor!”

Îşi ridică ochii spre prietenul său şi zise:

„Dar acum nu-i timp pentru lamentaţii. Guy, o să pleci cît mai iute, împreună cu soţia mea, la Montfort.”

Provensalul simţi cum un val de căldură îi adie prin suflet, lăsînd uitării pentru cîteva clipe toată situaţia dramatică în care se aflau. Din nou la Montfort!

Poate că dacă l-ai fi întrebat ce anume îl face să se bucure la acest gînd, cavalerul s-ar fi blocat, neştiind ce răspuns să însăileze la iuţeală. Dar cu siguranţă numele castelului se lega de o imagine care-i era dragă, nespus de dragă. Imaginea Liei, fiica mentorului său. O văzuse prima dată acum doisprezece ani, cînd era un copil. Crescuse sub ochii săi nefiind altceva decît o puştoaică zvăpăiată, la fel ca şi fraţii ei. Nu o privise niciodată altfel. Nici măcar cînd prima adolescenţă o transformase într-o domnişoară plină de capricii şi nazuri romanţioase. Unele care lui i se păreau greu de înţeles, iar uneori de-a dreptul enervante. Dar se mulţumea să nu le ia pur şi simplu în seamă, doar era fata lui Leon. Pînă acum vreun an. Acum un an o văzu. O văzu dintr-odată cu adevărat. Abia atunci îşi dădu seama cît de frumoasă era, cît de plină de graţie, cît de delicate erau gesturile ei, cît de pline de miez vorbele şi cît de gingaş sufletul. Toate acestea se petrecură într-o clipă, într-o singură clipă. O văpaie se aprinse atunci în el şi nu a fost cu putinţă să o mai stingă după aceea cu niciun chip. Fiindcă nu ştia dacă se cuvine să aibă un asemenea sentiment faţă de fiica maestrului său. I se părea că ar fi cumva o impietate. De aceea căută să şi-o scoată din suflet. Îşi aminti de toate situaţiile caraghioase la care asistase pe vremuri, de toate mutrele şi atitudinile nesuferite de mai deunăzi, precum şi de cîte şi mai cîte alte fapte de-ale ei care să arate cît de rea, cît de proastă şi cît de ridicolă putea fi. Dar degeaba. Imaginea Liei se întorcea şi mai seducătoare, şi mai fermecătoare, infinit mai luminoasă. Îşi spunea atunci că fata nu era de nasul lui. I se părea o evidenţă care nici măcar nu trebuie argumentată. Mai mult de atît, era absolut convins că Leon şi-ar fi ieşit din minţi în faţa unei asemenea iubiri. Dar tot în zadar. Nu reuşea să şi-o alunge din minte. Cu cît făcea mai multe eforturi în direcţia asta, cu atît sentimentul devenea mai puternic şi mai adînc, copleşindu-l definitiv.

Atunci se resemnă, încercînd să privească totul cu o înţelepciune mai degrabă împovărătoare decît eliberatoare. Căci jarul din el dogorea uneori insuportabil. În momentele acelea se arunca în şa şi galopa dincolo de poarta cetăţii, alergînd peste cîmpurile arse de soarele nemilos, traversînd văile secate, sperînd, dorindu-şi să dea peste un pîlc de soldaţi inamici care să-l ucidă în luptă. Dar Dumnezeu făcuse ca o asemenea întîlnire să nu se producă niciodată. Şi în clipele acelea Guillaume, atît de cumintele şi creştinul Guillaume, îi cerea socoteală cu ochii în lacrimi Celui de Sus, întrebîndu-l de ce nu-i curmă suferinţa, de ce îl lasă să se chinuie aşa. Iar Dumnezeu părea că e mut sau că nu auzea strigătul lui. Ceasuri întregi stătea ca o stană de piatră în mijlocul pustietăţii cu gîndurile şi sufletul răvăşite. Doar ţipetele ereţilor şi ale păsărilor nopţii îl trezeau şi îl trimiteau iarăşi înapoi către cetatea Acrei, către datorie.

Orice călătorie la Montfort îl făcea însă să-şi uite de toate durerile şi să vibreze doar la gîndul că o va vedea din nou. Întîlnirile cu ea făceau ca întreaga fire, şi tot ce se afla în întregul Univers, cu tot cu legile lui, cele ştiute ori nu, să fie iarăşi mirifice. Cît de bine înţelegea acum cuvintele de odinioară spuse de Leon. O, cîtă dreptate avusese! Nu poţi să crezi că poate exista un sentiment atît de devorator care poate în acelaşi timp să te ucidă ori să te lase mutilat interior pe viaţă sau care să te înalţe către stele şi să te facă să străluceşti asemeni lor. Atît de dulce şi atît de amară, cumplită şi fascinantă taină!

„Guillaume! Guillaume, prietene, mă auzi?”, îl izbiră cuvintele lui Leon, smulgîndu-l din reveria acestor reflecţii. Se simţi brusc ruşinat. Furtuna atîtor evenimente nenorocite se abătuse peste ei, iar el se adîncise în vise. Bîigui încurcat:

„Îmi cer iertare! A fost doar o clipă de neatenţie. Sînt un pic obosit”, se scuză el repede, plecîndu-şi fruntea.

Prietenul lui se apropie şi-i ridică uşor bărbia, fixîndu-l cu ochii aceia albaştri cărora părea că nu le poate scăpa nimic. De asta se şi temea Guy. Magistrul îşi adînci privirea într-a lui cîteva clipe. Spuse încet:

„Înţeleg.” Degetele parcă îi cercetară obrazul tînărului, aşa cum face un orb. Mai şopti o dată: „Înţeleg.” După care aceeaşi mînă îl bătu încurajator pe umăr.

Reveni insă imediat la o exprimare cât se poate de clară:

„Deci, cum spuneam, o să plecaţi cît mai degrabă la Montfort. Aşteptaţi două săptămîni, timp în care strîngeţi lucrurile valoroase şi vă pregătiţi pentru o lungă călătorie. De data asta trebuie luaţi şi copiii. Apoi o să vă întoarceţi. Dar nu la Acra. Aici lucrurile au început deja să nu mai fie sigure. Veţi merge la Jaffa. Acolo încă se mai află Raymond şi Richard, oameni de onoare, oameni alături de care am luptat, care îmi împărtăşesc ideile şi care o să vă dea un adăpost sigur. O să fie discreţi şi totodată atenţi cu voi. În cîteva zile o să apară şi Antinous cu corabia lui. O să vă îmbarcaţi cu toţii şi veţi porni spre Portugalia...”

„Spre Portugalia?”, se miră provensalul.

„Da, spre Portugalia. Veţi fi găzduiţi de prietenii mei, tot templieri şi ei, la fieful lor din Tomar. Acolo o să ne întemeiem un alt cămin...”

Fatima se ridică şi îl înfruntă. Nu cu patimă, ci cu durere:

„Leon, ştii că pe mine nu poţi să mă minţi!”

„Ştiu.”

„Tu nu o să ajungi niciodată la Tomar!”

„Asta numai Dumnezeu ştie...”

„Nu te ascunde în spatele Lui! Şi tu o ştii la fel de bine.”

„Iubito, o fărîmă de nădejde tot păstrez în suflet.”

„Nu-mi dau seama cît te amăgeşti tu, dar simt cît de mult îţi doreşti să mă amăgeşti pe mine. Înţeleg de ce o faci, însă aş vrea să pricepi cît se poate de clar că nici eu nu voi ajunge la prietenii tăi portughezi, decît odată cu tine. Mi-ai promis că vom fi împreună pînă la capăt.”

„E adevărat. E foarte adevărat”, spuse bărbatul cu ochi umbriţi de o nesfîrşită tristeţe.

Ea îi cuprinse gîtul între braţe şi-i zise privindu-l drept în faţă:

„Atunci lasă-mă să te ajut să-ţi împlineşti promisiunea!”

„Nu-mi cere aşa ceva! Gîndeşte-te măcar la copii!”, aproape că gemu el.

„Am tot dreptul să ţi-o cer. Iar copiii... Lia e în pragul măritişului şi Marcus e deja flăcău în toată legea. Doar Adrian mai are cîţiva ani pînă să-şi desfacă şi el aripile şi să-şi ia zborul. Guillaume le va fi ocrotitor şi prieten de nădejde. Tot atît de bun pe cît ai fost şi tu faţă de el.”

„Pentru toate ai răspuns.”

„Pentru toate a trebuit să găsesc unul, Leon. Ştiam că vremurile nu o să aibă nici milă nici răbdare cu noi. Mai devreme sau mai tîrziu sorocul acesta urma să vină negreşit. Oricum, sînt pregătită şi nu-mi pare rău. Mi-ai dăruit fericire cît pentru şapte vieţi.”

El nu mai spuse nimic. Doar o strînse cu putere la piept.

Guy o ajuta pe Fatima să strîngă bagajul pentru călătoria în care trebuiau să pornească în zorii zilei următoare. Capacul greu al unui cufăr căzu peste mîna femeii. Cu un ţipăt şi-o trase iute. Mănuşa i se sfîşîie. Atunci Guy văzu grozăvia. Degetul mic şi inelarul aproape că-i îi lipseau. În locul lor erau două cioturi mici şi negre. Bărbatul se cutremură. Îşi dădea seama prea bine ce înseamnă asta. Soţia prietenului lui avea lepră!

Îl privi şi, deşi în ochii ei se citea o spaimă nerostită, zise pe un ton blînd:

„Acum ştii. Acum ştii şi tu.”

În momentul acela se deschise uşa şi în odaie intră Leon. Îi privi pe amîndoi, dîndu-şi seama că se întîmplase ceva grav. O clipă mai tîrziu zări mănuşa ruptă. Dădu să spună ceva, dar Fatima îl opri cu un gest care avea doar autoritatea tandreţii. Apoi îşi întoarse faţa către provensal cu o ţinută plină de demnitate şi nobleţe:

„Acum ai aflat şi tu, la fel cum a aflat şi bărbatul meu, atunci cînd m-a răscumpărat din robie. Aşa cum a ştiut-o prea bine atunci cînd mi-a cerut să fiu soţia lui. Vezi, deci, că poveştile cu prinţesa arabă care i-a adus o avere fabuloasă templierului Leon, sînt doar simple basme. Acesta e adevărul. Eşti prietenul lui şi iată că întîmplarea a făcut să-l descoperi. Nu ştiu însă cum şi dacă o să poţi să-l înţelegi”, şopti ea.

Guillaume o privi cu nedisimulată admiraţie şi zise:

„Cînd am pus piciorul prima dată pe dalele de piatră din portul Acrei, nu aş fi înţeles cu siguranţă nimic din toate acestea. Eram de bună seamă un prost şi credeam că în viaţă lucrurile sînt ori albe, ori negre. Dar am avut şansa că şi pe mine m-a scos dintr-un alt fel de robie soţul dumneavoastră.

Pe de altă parte sînt convins că şi cînd vă aflaţi în lanţuri, eraţi de fapt tot o prinţesă arabă. Trebuie doar să ştii să vezi, iar acest har nu-i lipseşte prietenului meu. El n-a văzut o sclavă şi nici o femeie lovită de o boală cumplită. El a văzut-o pe cea de care s-a îndrăgostit. Şi nimic altceva n-a mai contat.

Poate că nici acum un an nu aş fi înţeles chiar totul. Dar Dumnezeu mi-a dat, chiar şi mie, această înţelepciune. Desigur, după ce am trecut de nenumărate ori prin chinurile celei mai disperate nebunii.”

Fatima zîmbi şi dădu să-l îmbrăţişeze. Dar se opri, încurcată:

„Boala mea nu se ia prin atingere. Să nu-ţi fie frică!...”

„Nu m-am speriat decît o clipă, doamnă. Acum mi-a trecut. Îmbrăţişarea dumneavoastră nu poate decît să mă onoreze şi să-mi încălzească inima.”

„Îţi mulţumesc şi fie ca Dumnezeu să te aibă tot timpul în paza Sa!”, spuse femeia.

Va urma...