Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul II

Se aşezară la masă. Brînză albă şi uscată de capră, ţîri la fel de sfarogiţi, măsline şi portocale. Înainte să se apuce să mănînce cavalerul îi zise tînărului, pe un ton de scuză:

„Împrejurările au făcut să nu mă prezint pînă acum. Iată, îmi repar greşeala. Sînt fratele Leon. Sub numele acesta sînt cunoscut în cadrul Ordinului nostru.”

„Guillaume D’Agde. Sînt fiul baronului Geofroy, chemat acum aproape un an la Domnul”, răspunse politicos tînărul. Totuşi, se vedea că ar mai fi vrut să mai întrebe ceva. Celălalt intui ce anume îl frămînta şi spuse surîzînd:

„Pe vremuri eram Leon de Montfort. Acum titlul de duce îi aparţine fratelui meu mai mic. Eu sînt doar fratele Leon.”

Grecul începu să rîdă:

„Doar fratele Leon, zici?” Nu aşteptă vreun răspuns şi continuă, adresîndu-se lui Guy: „Bunul nostru frate Leon e primul locotenent şi consilier al Marelui Maestru al templierilor. Asta pe de-o parte. Pe de alta, printre arabi, i se spune Numa. Numa el Adreea.”

„Numa el Adreea? Ce înseamnă asta?”

„Leul Negru. E cea mai teribilă şi mai nobilă fiară a Saharei. Unii se jură că au văzut-o. Alţii cred despre cei ce spun asta că sînt nişte mincinoşi, fiindcă dacă s-ar fi întîlnit cu acea sălbăticiune n-ar mai fi apucat niciodată să povestească nimic.”

„E o legendă, băiete. Ca şi multe din basmele care se spun despre mine”, interveni liniştit templierul.

Stefanides zîmbi subţire, mulţumindu-se să spună doar atît:

„Adevărurile sînt de foarte multe feluri...”

„Ce vorbă e asta?”, se miră provensalul, apucînd cam cu lehamite un peşte uscat. „Adevărul e unul singur!”

„Chiar aşa?”, îl întrebă Leon, amuzat de hotărîrea cu care tînărul rostise cuvintele. „Pari foarte convins.”

„Păi, cum altfel?”

„S-ar putea ca adevărurile tale să difere de ale altuia. Te-ai gîndit vreodată că lucrurile ar putea sta şi aşa?”

„Nu. Dar nu vă fie cu supărare, mi se pare cam aiurea toată povestea asta. Nu văd unde vreţi să ajungeţi. Cum să arate diferit acelaşi adevăr în ochii a doi oameni?”

„Cel mai simplu ar fi să presupunem că unul e creştin, iar celălalt e musulman.”

„A! Aşa, deci! Atunci e la fel de simplu. Creştinul e pe calea cea dreaptă, iar păgînul e un necredincios care stăruie în neştiinţă.”

„Şi el ar putea spune acelaşi lucru despre tine.”

Guillaume se opri din mestecat şi se holbă la templier. Clipi de cîteva ori, după care pufni iritat:

„Şi ce dacă? Adevărul ar fi tot la mine!”

„Adevărul tău ar fi la tine, iar adevărul lui ar fi la el. O să trebuiască să te deprinzi cu asta. Poate cîndva o să şi înţelegi ce-ţi spun acum.”

„Ciudate cuvinte pentru un călugăr-oştean menit să smulgă Islamului Oraşul Sfînt!”, replică cu severitate tînărul.

Leon avu o străfulgerare de tristeţe în ochi, dar continuă să zîmbească:

„Asta crezi că ar fi menirea mea? Uiţi că Ierusalimul e un oraş sfînt şi pentru noi, şi pentru musulmani, şi pentru evrei. Toţi îl iubim în egală măsură. Sau cel puţin aşa pretindem. Pînă una-alta, se pare că toţi am uitat de judecata înţeleptului rege Solomon. Cel pe care, iarăşi, susţinem că îl respectăm cu toţii. Acum sîntem pe cale să sfîrtecăm copilul, doar fiindcă sîntem frămîntaţi de ură şi vanitate. Iar noi, creştinii, cei ce mărturisim că Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru oameni, pentru toţi oamenii, răscumpărîndu-ne pe toţi de păcat, am uitat ceea ce e mai important.”

„Ce anume?”, întrebă repede Guillaume cu glas şoptit.

„Că Dumnezeu e iubire!”

O săptămînă mai tîrziu intrară în portul Acrei. Iar provensalul, altminteri timid şi liniştit, era şi mai tăcut decît îi era felul. Aflase şi alte adevăruri care îl marcaseră.

În a treia dimineaţă de cînd părăsiseră Constantinopolul, Stefanides îi arătase un abur vioriu ce mărginea orizontul spre sud.

„Ce crezi că-i acesta?”

Tînărul dăduse din umeri cu nepăsare:

„Ce să fie? Un nor.”

„Nu. Nu-i un nor. E coama muntoasă şi pleşuvă a munţilor unei insule. Înţelegi?”

„Da, înţeleg. Şi ce-i cu asta?”

„Asta înseamnă că pămîntul e rotund, băiete!”

Guy chicoti:

„Eu zic că asta înseamnă că ai cinstit cam multe ulcele din vinul acela tare de Chios. Mai degrabă cred că ăsta ar fi răspunsul corect.” Continuă pe un ton superior: „Cum să fie pămîntul rotund? Toată lumea ştie că pămîntul e neted ca o tipsie. Întreabă orice om cu ştiinţă de carte şi o să vezi că asta o să-ţi spună!”

„Lasă-i pe aceia să spună ce-or vrea. Foloseşte-ţi mai bine ochii şi mintea, decît să iei seama la toate neroziile! Dacă pămîntul ar fi drept cum crezi, nu ar trebui să vezi întreaga insulă?”

„Ba da...”, recunoscu occitanul şovăind.

„Ei bine, iată că lucrurile nu stau nicidecum aşa în realitate. Ba mai mult. Pe măsură ce o să ne apropiem de acel loc, insula ţi se va dezvălui încet, încet, de la vîrfurile munţilor către poalele acestora. Nu o să-i vezi ţărmurile decît atunci cînd vom fi foarte aproape de ea. Dacă nu mă crezi, uită-te la răstimpuri egale spre ostrov şi o să vezi că nu te-am păcălit în niciun fel.”

Guillaume se îndîrji şi procedă exact aşa. Spre marea lui surpriză constată că tot ceea ce prezisese bizantinul că se va întîmpla se petrecu întocmai. Îi spuse despre vrăjitoria asta şi lui Leon. Templierul nu se arătă cîtuşi de puţin surprins. Îi explică cum că toate minunile astea erau cunoscute de unii din grecii din vechime. Aceştia ştiau că pămîntul e rotund şi că cerul întreg e plin de sfere rătăcitoare. Cuvîntul planetă chiar asta însemnînd, rătăcitor. Numai că planetele nu hălăduiau bezmetic prin tării, ci urmau întotdeauna, negreşit aceeaşi cale. Anticii le observaseră cu atenţie mersul, le învăţaseră drumurile şi durata în care efectuau o rotaţie completă în jurul soarelui sau al pămîntului, în cazul lunii. Astfel ajunseseră să ştie cu precizie chiar şi ziua în care va avea loc o eclipsă.

Tînărul asculta, punea alte şi alte întrebări, la care primea tot atîtea răspunsuri chibzuite. La sfîrşit simţi că îi vuieşte capul de atîtea noutăţi cîte aflase în ziua aceea. Noutăţi care îl descumpăniseră, îi zdruncinaseră din temelii toate convingerile şi superstiţiile cu care crescuse din copilărie. Nici luna, nici soarele nu erau mîncate de vîrcolaci, iar primejdia ca oamenii să rămînă în întuneric pentru prea multele lor păcate nu exista. Dumnezeu dăduse legi nu numai oamenilor ci, iată, întregii firi. Lumea era infinit mai complexă şi mai grandioasă decît şi-ar fi putut închipui el vreodată pînă atunci, iar parametrii ei aveau dimensiuni uriaşe, părînd să se fi multiplicat ameţitor.

„Adevărurile lui Dumnezeu sînt nesfîrşite, ca şi creaţia Sa, şi cu cît te apleci asupra lor, cu atît îţi dai seama că sînt tot mai adînci şi că nu întotdeauna eşti pregătit pentru ele”, concluzionase Leon cu un aer visător, bătîndu-l încurajator pe spate.

Stătuse toată noaptea treaz, uitîndu-se la stele, la lună şi la valuri, ascultînd vînturile căzut pe gînduri. Dimineaţă simţi nevoia să le mulţumească celor doi. O făcu cu stîngăcie şi candoare, ca un copil. Corăbierul şi cavalerul surîseră. Apoi grecul se întoarse către templier şi-i spuse:

„Se pare că ai avut dreptate. Oricum, mi se pare un bun început.”

După ce se despărţiră cu căldură de bizantin, străbătură cetatea, îndreptîndu-se spre palatul unde se găsea garnizoana şi conducerea Ordinului. Leon purta din nou pieptarul acela din zale fine cum Guillaume nu mai pomenise, mantia albă cu cruce purpurie, iar la şold avea iarăşi încinsă sabia.

Oraşul forfotea de o lume pestriţă. Se uită nevenindu-i să creadă la negustorii arabi, aflaţi laolaltă cu cei evrei şi cu mulţimea de pelerini şi soldaţi creştini. Oameni de toate felurile, de toate culorile şi credinţele mişunau pe străzi, vorbeau, strigau şi gesticulau frenetic. Zăpăcit, cu gura căscată şi ochii în toate părţile, nici nu băgă de seamă că ajunseră dinaintea fortăreţei. Ostaşii gărzii salutară şi se înclinară cu respect dinaintea lui Leon. Aceeaşi atitudine avea să se regăsească la toţi cei cu care se întîlneau. Pătrunseră în anticamera Marelui Maestru, iar cavalerul îi făcu semn tînărului să rămînă acolo şi să-i dea cufărul. Aproape un ceas stătu provensalul şi-l aşteptă. În cele din urmă uşa se deschise şi fu chemat înăuntru. Intră cu emoţie şi sfială.

„Acesta este băiatul de care v-am vorbit”, zise Leon prezentîndu-l importantului personaj. „E un tînăr plin de calităţi şi vă asigur că va da dovadă de rîvnă pentru a fi un adevărat templier.” Cînd spuse adevărat templier cavalerul păru să accentueze asupra unei nuanţe care lui Guy îi scăpa. Totuşi o sesizase. Aşa cum avea să realizeze cît de pătrunzătoare era privirea neaşteptat de vîrstnicului Mare Maestru. Acesta păru mulţumit şi dădu aprobator din cap:

„Ştiu că nu te înşeli niciodată în privinţa oamenilor. Sînt de aceeaşi părere cu tine. O să-ţi fie un scutier destoinic şi o să ne fie un camarad devotat. Sînt convins că o să-l şcoleşti cum trebuie.” I se adresă apoi direct: „Nici că puteai să-ţi găseşti un dascăl mai bun, copile! Ţine tot timpul ochii şi urechile deschise. Şi tot aşa inima. Vei dobîndi comori la care nu au acces decît puţini. Da, da!” După o scurtă pauză urmă: „Am înţeles că te numeşti Guillaume. Intri în Ordin sub acest nume sau îţi alegi un altul?”

„Numele meu e nepătat. N-aş avea de ce să nu îl păstrez.”

„Foarte bine. Aşa trebuie să şi rămînă. De acum vei fi fratele Guillaume. Cînd va veni sorocul te voi confirma. Eu sau urmaşul meu în funcţie”, spuse cu un vag oftat Maestrul.

O jumătate de lună mai tîrziu părăseau cetatea. O luară spre nord pe un drum paralel cu ţărmul. Erau numai ei doi, fără nicio altă escortă la care Leon ar fi avut dreptul, potrivit rangului său. La primul popas, tînărul îndrăzni să-l întrebe pe locotenetul Ordinului încotro merg. Acesta răspunse cu un surîs enigmatic:

„La castelul Montfort.”

Provensalul făcu ochii rotunzi:

„Mergem în Franţa?”

„Nu. Nicidecum. Mergem în munţii Libanului. Acolo se află un alt castel Montfort. Acolo e casa mea.”

Tare se mai miră scutierul, dar nu mai întrebă nimic. După două zile de mers cînd la trap, cînd la galop, cotiră spre nord-est, afundîndu-se în adîncul unui ţinut vălurit de dealuri tot mai înalte, acoperite de păduri de cedru. După alte trei zile ajunseră într-o vale largă, mărginită de steiuri uriaşe de piatră. Pe unul dintre ele se afla un castel. Leon îşi duse mîna streaşină la ochi şi surîse:

„Iată şi căminul meu!” Zîmbetul său păru să devină şi mai luminos: „Curînd o vei zări pe doamna şi iubita mea.” Îndemnă calul şi ţîşni spre drumeagul ce urca către poarta palatului. Dinspre acesta venea în goana mare un alt călăreţ, ridicat în şaua unui cal roib. Cei doi se întîlniră pe la jumătatea distanţei. Cu mare uimire Guillaume constată că Leon îl îmbrăţişează pe acesta cu o surprinzătoare pasiune. Avea să se dumirească iute că bărbatul ridicat în scările roibului era de fapt o femeie. Ba încă una dintre cele mai frumoase pe care le văzuse el vreodată. Fu însă uluit atunci cînd încîntătoarea doamnă îşi spuse numele: Fatima. Dumnezeule, era una din fiicele Islamului! Îşi ţinu firea şi îşi prezentă plin de deferenţă omagiile. Rămase însă mut atunci cînd, intrînd în curtea castelului îl văzu pe templier îmbrăţişînd trei copii care îl salutară în arabă şi mai apoi în franceză. Cel mai mare, o fetiţă, dacă avea şapte, opt ani, mijlociul vreo patru, iar mezinul probabil că abia împlinise doi. Erau, fără cea mai mică îndoială copiii lui Leon. Îşi reveni repede şi din acest şoc. Aşa cum avea să o facă şi mai departe, deprinzîndu-se încet, încet să privească oamenii, Orientul, lumea şi viaţa cu alţi ochi.

Şapte ani bătuseră cu regularitate drumul între Montfort şi Acra. Şapte ani de pace şi de viaţă plină de descoperiri. Unele pline de frumuseţe, altele pline de înţelepciune, iar o mulţime pur şi simplu practice sau amuzante.

Acum dacă nu se îmbăia o zi se simţea murdar. Învăţase să citească şi să scrie. Învăţase limba ţării în care trăia. Învăţase de la maestrul său să lupte aşa cum nimeni nu se mai pricepea. Învăţase să nu se mai mire de iubirea dintre Fatima şi Leon sau de prietenia dintre acesta şi anumiţi nobili arabi, unii cu nume grele pe la curtea din Damasc sau Bagdad. Mai mult de atît, ajunsese să le înţeleagă. Atît cu mintea, cît şi cu inima.

Pînă şi pe femei ajusese să le preţuiască şi să se bucure de desfătarea pe care o dăruiau. Şi nu fusese deloc uşor. De mic fusese învăţat că ele sînt cele ce duc sufletul cavalerilor în ispită, luînd în noapte înfăţişarea demonică a unui viclean subcubus, menit să ducă la pierzanie orice bărbat. Leon îi dăduse tot felul de sfaturi, căutînd să-i alunge spaimele şi să-l îndrume spre un alt soi de relaţii decît acelea grăbite şi sălbatice pe care soldaţii le au îndeobşte cu femeile. Dar spusele lui ori i se păreau o nerozie poetică, ori îl umpleau şi mai abitir de teamă.

La capătul unei nopţi de chef, aţîţat de mişcările unduitoare ale unei dansatoare orientale, Guy hotărî că venise momentul să pună în practică sfaturile maestrului său. Se ridică şi trase de fată spre o firidă mai întunecată. Auzi însă în spatele său glasul aspru al templierului:

„Guillaume, potoleşte-te!”

Se întoarse cam anevoie şi întrebă înciudat:

„Cum adică să mă potolesc? Nu mi-ai spus de atîtea ori că ar fi cazul să mă mai bucur şi eu de o femeie. Uite că acum sînt mai plin de vlagă şi mai hotărît ca oricînd. E bine?”

„Nu-i bine deloc. Eşti plin de vlagă ce-i drept, dar de bucurat n-o să te bucuri decît atît cît se poate bucura un porc. În plus, mă faci de ruşine. Te-am învăţat să primeşti ceea ce ţi se oferă, nu să smulgi cu silnicie satisfacţii de bestie.”

„Mă faci pe mine bestie şi porc?”, se oţărî tînărul.

„Acum exact asta eşti. Dă drumul femeii imediat! Şi mai bine treci de te culcă, înainte să comiţi vreo faptă necugetată!”

Liniştea se lăsase în sală. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Dar mai ales ai lui Leon. Şi niciodată nu-şi amintea să-i fi văzut atît de necruţători. Cu toată ţifna pe care i-o dădea alcoolul, izbuti să-şi înfrîneze agresivitatea. Caracterul lui bun învinsese.

Seara următoare, mentorul lui îi arătă o tînără ce-i arunca ocheade cît se poate de sugestive:

„Uite, codana aceea sînt convins că ar vrea să-ţi dăruiască o noapte întreagă de plăceri. Dacă te încumeţi, opreşte-te înaintea celui de-al treilea pahar şi apoi las-o pe ea să te conducă fără grabă spre şartul amorului. E o cunoscătoare, iar tu eşti doar un mînz nărăvaş ce zvîrle din picioare. Dacă nu, rămîi la poveşti cu fraţii noştri de arme. La urma-urmei, tu alegi.”

Alesese femeia. Şi n-avea să regrete.

Spre partea a doua a dimineţii se întorsese ostenit dar tare zglobiu în garnizoană. Îl căută pe Leon şi-i mulţumi pentru toate sfaturile lui. Tocmai se pregătea să-i spună prin ce delicii trecuse cînd acesta îl opri rîzînd:

„Băiete, îţi înţeleg entuziasmul, dar între doi bărbaţi adevăraţi nu se fac asemenea confesiuni. În fond, nu uita că noaptea ce a trecut nu a fost numai a ta.” Apoi adăugă cu seriozitate: „Sigur, e aproape imposibil să compari plăcerile amorului cu altceva pe lumea asta. Dar ai mare grijă să nu confunzi aceste plăceri cu iubirea. Ce-ai trăit pînă acum e nimic pe lîngă dragostea deplină. Universul întreg se preschimbă atunci cînd iubeşti. Vezi însă de cine te îndrăgosteşti, deşi sfatul ăsta nu are vreo valoare. Cînd va fi să se întîmple, totată înţelepciunea de pe pămînt nu-ţi va fi de niciun folos. Din cauza asta, iubirea, pe cît de minunată poate fi, se dovedeşte uneori cumplită şi mortală. Uneori e o otravă care-ţi arde şi îţi pustieşte sufletul. Iar dacă nu eşti suficient de rezistent, sau dacă doza e prea mare te poate ucide mai implacabil şi mai chinuitor decît veninul cobrei regale. O poate face într-o clipă sau într-o viaţă întreagă. Nici măcar asta nu ţi-e dat să ştii. Prietene, să ţii bine minte ce-ţi spun!”

Va urma...