vineri, 5 noiembrie 2010

Privind în urma lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu a fost, fără îndoială, o mare speranţă a literaturii române. Talentul său remarcabil a fost însă iute sclerozat de facilitatea de a versifica abundent, absolut diluvian, simţul său critic obturându-se prematur în faţa depunerilor de grăsimi patriotarde şi uleiuri rânced-patetice. A fost însetat încontinuu de o glorie efemeră, de stadion - acolo unde a şi avut cele mai mari izbânzi -, împletită cu o insaţiabilă poftă de măriri şi dorinţa de recunoaştere a unei genialităţi de care a fost obsedat.
Era un bărbat extrem, extrem de norocos, din mai toate punctele de vedere, fiind născut în zodia pisicii. A căzut întotdeauna în picioare, chiar şi atunci când noroiştea în care se scălda cu voluptate s-a surpat, sub picioarele sale căscându-se o genune.
Nu şi-a refuzat nimic de la viaţă, chiar dacă plăcerile lui stârneau chinul celor apropiaţi. Era generos, dar generozitatea lui era astfel canalizată încât să-i şlefuiască propriul său mit. Prin cenaclul Flacăra, acum remitizat mincinos, a deformat o bună parte a unei generaţii. Efectele lui le mai vedem şi azi...
A fost un tip excesiv şi, desigur, fascinant pentru mulţi prin destule din calităţile sale, cea de vorbitor seducător nefiind cea din urmă. Un tip care degaja putere, dar care era şi ahtiat de putere. Era adesea de un histrionism abject, în recuzita sa aflându-se cel mai adesea un patriotism şi o sensibilitate de paradă, în plasa cărora au căzut mulţi. La ora 10 îmbrăca o cămaşă maikovskiană pe care o păta compunând Cârmaciului o odă eroică, iar la prânz o schimba pe una rilkeeană, scriind o elegie cu iz filozofic peste care scăpa odicolon siropos. Şi-a pus atâtea măşti încât nu şi-a mai regăsit tocmai faţa aceea adevărată de poet, cu care pornise la drum în literatură.
A fost însă, dincolo de prostiile care se vehiculează azi, la moartea lui, un adevărat poet de curte al unuia dintre cei mai tembeli dictatori pe care i-am avut. S-a pus în această postură jenantă nu din inocenţă sau sub presiuni teribile, ci de bunăvoie şi calculându-şi abil ascensiunea. A fost cu adevărat unul dintre stâlpii regimului Ceauşescu, regim pe care l-a servit eficient, dar care l-a şi recompensat pe măsură. Furat de beţia puterii pe care o dobândise, a mai şi greşit, căzând într-o pasageră dizgraţie. Una pe care era pe cale de a o înmuia prin noi ode Condicătorului iubit, dar care s-a sfârşit neaşteptat pentru personaj tocmai prin izbucnirea revoluţiei din '89.
După care a mizat la fel de histrionic şi cu aceeaşi falsitate pe cartea unei năstruşnice dizidenţe, ba chiar a pozat într-un vajnic luptător anticeauşist. Demersuri ce i-au fost sprijinite de noul lider al anilor '90, de însuşi comunistul de omenie Ion Iliescu, cel ce l-a luat sub aripa lui ocrotitoare, ca şi pe declaratul de astăzi siamez al poetului, liderul P.R.M., Vadim Tudor. Azi e invers. Iliescu, dar şi alţi gargaragii de cele mai diverse orientări, se perindă acum pe la diferite posturi cu un aer cernit şi mutre îndurerate, depănând amintiri cu răposatul, în dulcele stil al parastaselor româneşti. Iar talk-show-urile capătă un aer de priveghi ad-hoc, la care se îndeasă ca la pomană calicii politicii dâmboviţene.
Televiziunile se întrec greţos în a-i omagia moartea, transformând-o într-un spectacol ridicol şi de cel mai prost gust. Nu-i exclus să ne pricopsim şi cu o zi de doliu naţional pe chestia asta, Oranj-Vodă cel Cumplit având şi 'mnealui porniri emoţionale abraşe. La care, să nu uităm, se adugă o deosebită afinitate electivă faţă de poeţi. Vorba aceea, marile spirite se întâlnesc... Honi soit qui mal y pense!
Noi, românii, avem lacrima uşoară şi lesne căzătoare, suntem firi sensibiloase, dar uităm foarte lesne. Paradoxal, Adrian Păunescu miza pe calităţile noastre de eterni amnezici, socotind că după moartea lui, personajul public se va estompa şi în urma acestuia va rămâne doar opera. Din păcate pentru el, poezia nu se măsoară în kilograme, iar posteritatea nu ia în seamă producţiunile folosite de cerşetori prin tramvaie pentru stimularea milei publice. Poate că Florin Salam sau Adi Minune vor valorifica la maximum poeziile de tipul "Rugăciunii pentru părinţi" - şi Păunescu are mii de genul ăsta -, îmbrăcându-le în haine muzicale ce vor lumina suav şi emoţionant parangheliile de mâine. În fond, şi ăsta ar fi un tip de posteritate.
Poetul Adrian Păunescu a murit demult, încă de tânăr. Azi a murit cineva care s-a rătăcit printre roluri, iar rolurile prin praful istoriei. Păcat de tânărul poet, tare păcat!

P.S. Poate că pe unii i-am dezamăgit, iar pe alţii chiar i-am enervat cu acest articol. Mă rog, fiecare cu păreile lui. Dar sunt şi eu revoltat la rândul meu de tot acest circ mediatic mincinos şi ipocrit care de ieri dimineaţă îşi prelinge zoaiele peste noi. Sigur că nu-s dement să mă bucur de moartea unui om şi nu am eu aroganţa de a spune că sunt deţinătorul adevărului absolut. Numai că revărsarea asta de admiraţie pentru cineva care a participat nemijlocit la atâtea porcării, care a făcut atâtea potlogării drapate în tot soiul de idealuri în care n-a crezut şi l-a susţinut necondiţionat pe Ceauşescu în paranoia lui îndreptată împotriva poporului român, popor pe care bardul pretindea că-l iubeşte, mi se pare nu numai ridicolă, imorală şi aberantă, dar şi un adevărat proces de spălare naţională a creierelor.
Creştineşte, spun "Dumnezeu să-l ierte". Însă nu-mi poate nimeni cere să-l admir şi să lăcrimez în memoria lui sau să-mi schimb părerea despre imensa majoritate a producţiilor lui literare doar fiindcă omul e de acum mort, iar "despre morţi numai de bine". Şi dacă toate tunurile media trag salve la nesfârşit în onoarea lui, măcar aici să am şi eu dreptul să spun cinstit ce gândesc.

14 comentarii:

karina spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
karina spunea...

spui:

"Televiziunile se întrec greţos în a-i omagia moartea, transformând-o într-un spectacol ridicol şi de cel mai prost gust"

unele dintre ele au cazut in ridicol...televiziunile au inceput sa faca spectacol din moartea artistilor...e revoltator!!!

"Prin Cenaclul Flacăra, acum remitizat mincinos, a deformat o bună parte a unei generaţii. Efectele lui le mai vedem şi azi..."

aici nu sunt de acord...in acea perioada, pentru tineret era o gura de libertate...
poate nu ti-ai dat seama, dar astazi, mult tineret si-ar dori sa fie conectat la ceva de genul cenaclului.

una peste alta, Paunescu a lasat in urma poezii ce ne rascolesc si vor ramane nemuritoare.

daca iei istoria si analizezi biografiile unor pictori,actori, scriitori geniali, vei afla cu stupoare ca multi dintre ei au avut un caracter infam. unii au fost pedofili, unii homosexuali, unii tradatori. dar lucrarile lor niciodata nu vor fi analizate prin prisma caracterului lor...

Hitler are niste picturi superbe...

Lui Paunescu i-a placut sa traiasca periculos, arzand la putere maxima...

Dumnezeu sa-l ierte!

Anton spunea...

Vă mulţumesc, Karina, pentru comentariu!
Deşi avem părei diferite în anumite privinţe vă respect opinia.
Ştiu şi eu că una e artistul, şi alta e opera acestuia. Deşi există suficiente cazuri în care autorul se potriveşte perfect şi cu opera. Dar disonanţele sunt mai lesne sesizabile. Privind însă din acest unghi, nu cred în cauţionarea prin genialitate a multora din faptele deplorabile ale lui Păunescu. Sincer să fiu, am mari îndoieli în privinţa genialităţii lui, dar să avem niţică răbdare. Posteritatea, deşi atât de capricioasă, îşi va spune cuvântul şi în privinţa lui.
În ceea ce-l priveşte pe Hitler şi tablourile lui, pe care le găsiţi superbe, ne despărţim iarăşi ca păreri. Şi nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă, ci chiar am văzut câteva. Recunosc, nu pe viu, evident. Poate n-or fi fost cele mai nimerite... Oricum, vă despărţiţi ca opinie nu numai de mine - altminteri doar un amator în ale desenului - ci şi de critici importanţi care şi-au exprimat părerea asupra lucrărilor respective. Şi le-au găsit - subscriu la părerea lor - exprimînd un talent destul de modest, unul care n-ar fi ajuns la maturitatea plastică decât la mediocritate. Desigur, lumea ar fi fost mult mai bună cu un pictor mediocru în plus, dar cu un furer în minus...

karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/04/adolf-hitler-1889-1945.html

lasand deoparte faptul ca sunt pictor, eu incerc sa fac abstractie de critici si de cronici. cronicile operelor pentru mine ca pictor nu au valoare...
intradevar Hitler nu a avut niste opere remarcabile in comparatie cu marile capodopere ale istoriei dar...descoperim latura lui plina de sensibilitate...si are unele lucrari de-a dreptul tulburatoare...

eu sunt pictor religios, nu-mi expun lucrari intro expozitie si nimeni nu imi poate critica lucrarile...lumea intra in biserica, plina de piosenie si nu sa critice ingerii mei..oricum poti fi sigur ca mie imi plac si asta conteaza:)

karina spunea...

pentru mine, povestirile tale sunt superbe...si nimeni nu imi poate schimba parerea, pentru ca mie imi plac...( chiar sunt )
imi plac si comentariile tale si imi place si curajul tau...

karina spunea...

imi plac piticii din "Alba ca Zapada"
asa cum imi plac unele poezii ale lui Paunescu. Intotdeauna caut sa ma desprind de biografia autorului cand privesc opera...

Anton spunea...

Stimată Karina,
O să încerc să răspund cât mai grupat şi mai sintetic comentariilor făcute deşi, cu siguranţă, mă voi întinde iar într-o ditamai replica, asta fără să ating toate subiectele subliniate de dumneavoastră.

Despre operă şi artist
Şi eu, credeţi-mă, fac abstracţie de biografia autorului atunci când intru în contact cu o operă de artă sau cu o lucrare literară. Mă impresionează profund muzica lui Wagner, deşi el a spus că "prietenii nu există decât pentru a le folosi banii şi femeile", ceea ce a şi făcut cu prisosinţă în viaţă... La fel cum îmi plac în mod deosebit poemele lui Saint-John Perse, deşi omul era rasist, de multe ori nedrept cu cei din jur şi îngrozitor de arogant. Iar exemplele ar putea continua, însă mă opresc doar la acestea care mi se par elocvente.
Poate nu o să fiţi de acord cu mine, dar în artă criteriul estetic mi se pare fundamental. Aici celelalte criterii de judecată mi se par minore. Din această cauză aşa-zisa artă angajată a dat chix şi are o calitate extrem de scăzută. Chiar când a fost slujită de autori valoroşi...

Despre critici
Spuneţi că faceţi abstracţie de critici în calitatea dumneavoastră de pictor religios. E o opţiune pe care v-o asumaţi şi pe care nu o discut, acest tip de pictură având canoane destul de precise şi supunându-se, pe undeva, unor cerinţe mai speciale, mai puţin tributare criticii şi esteticii implicit.
Altminteri, în restul artelor teoreticienii şi criticii nu numai că au un cuvânt greu de spus, pe alocuri, s-o recunoaştem, chiar determinant, dar au şi un rol de expertiză în orietarea publicului, prin excelenţă nespecialist.
În linii mari, cam la fel stau lucrurile şi în literatură.
Singurele probleme pe care le au criticii derivă din onestitatea lor, din deschiderea şi capacitatea lor de înţelegere şi, nu în ultimul rând, din strunirea subiectivităţilor lor, fiindcă, de, şi ei sunt oameni. Dacă îi privim ca pe nişte experţi serioşi şi devotaţi domeniului lor, atunci o să avem mai puţine îndoieli privitor la afirmaţiile lor. Cum însă istoria artei e plină de erori ale criticii, circumspecţia noastră e încă vie. Dar dacă devenim din cale afară de bănuitori, să ne amintim că tot ei, criticii, au şi relevat publicului larg marile valori, ba chiar au şi impus unele la care lumea în general strâmba din nas. Şi aici domeniul literar are multe similarităţi cu cel artistic.
Eu unul, cel puţin, nu am păreri preconcepute în privinţa lor şimă străduiesc să fiu atent la ceea ce ne transmit, dar nu iau drept literă de evanghelie tot ceea ce ei ne spun. În fond, şi eu sunt om...

Spuneţi dumneavoastră: "Îmi plac piticii din 'Albă ca Zăpada'aşa cum îmi plac unele poezii ale lui Păunescu". Foarte bine! Orice om are slăbiciunile, pasiunile şi plăcerile lui. Mi se pare o comparaţie chiar foarte reuşită, piticii respectivi fiind foarte drăguţi, dar şi populari totodată. Nu pot însă să nu vă întreb: piticii respectivi vă plac la fel de mult ca David al lui Michelangelo sau ca "Nuferii" lui Monet?

Mai spuneţi: "Povestirile tale sunt superbe". Nu pot să zic decât că sunteţi generoasă, chiar foarte generoasă, dar, desigur, nu pot decât să mă bucur. Cât despre curajul meu... Hm! Aş zice că de cele mai multe ori e doar o sinceritate care nu mi-a adus prea mari beneficii, ba dimotrivă. Mă lupt cu ea de o viaţă, şi tot degeaba!

Iar despre comentarii... Uitaţi-vă doar la monstruozitatea asta interminabilă!

karina spunea...

ha, ha. pai sunt foarte multumita de raspuns:)) si-mi plac si comentariile tale. si povestile tale. daca nu ti-a spus nimeni pana acum inseamna ca nu au avut curaj. dar ele sunt apreciate. la mine in blog multa lume a citit povestirile. Pacat ca numai vrei sa scrii:((

da..imi plac piticii lui Hilter mai mult decat toate operele din lume, pentru ca sufletul meu a ramas in lumea povestilor... care e o lume curata si minunata. chiar daca si acolo sunt balauri:)

Anton spunea...

@ Karina,
De scris, scriu eu. Mă chinuie talentul, ceva de speriat! Cinstit să fiu, am material, slavă Domnului. Nu de alta, dar sunt băiat muncitor. (Cu munca stau bine, cu ceea ce-mi iese nu ştiu cum stau.) Dar de pus pe blog am nişte ezitări. Acum m-ar bate gândul să pun un fragment mai consistent de roman, în mai multe episoade, să văd cum va fi receptat.

Mda...Să vedem, să vedem!, zise orbul. Până la urmă, poate o s-o fac şi p-asta.

Liviu Drugă spunea...

Anton, fara sa vreau sa intru in polemica, zic ca 2 generatii de critici vor trebui sa treaca pentru a-l pune pe A.P. acolo unde ii este locul in lit romana. Deocamdata mare este orbirea si adulatorilor, si demolatorilor lui. Suntem cu totii prea aproape de sursa.

Cel mai aproape m-am regasit in postarea de mai jos a lui O. Soviany

http://octaviansoviany.wordpress.com/2010/11/05/la-plecarea-lui-adrian-paunescu/

Anton spunea...

@Liviu Drugă
Cu siguranţă, opinia mea nu este nici pe departe cea mai obiectivă. Ori cea mai îndreptăţită, ori cea mai echilibrată. Cu toate acestea, naiv sau de-a dreptul idiot - cum s-a exprimat cineva aici, trăgându-mă după aceea de urechi şi întrebându-mă dacă sunt creştin, iar eu am fost suficient de rău să-i şterg comentariul - mi-am afirmat aici părerea, onest înainte de toate faţă de mine însumi.
Asta nu înseamnă că nu pot respecta opinia dumneavoastră sau a domnului O. Soviany, cu atât mai mult cu cât au o certă eleganţă. Timpul va alege şi în privinţa lui A. Păunescu, măcar în ceea ce ar fi valoarea operei. (De altfel, criticii importanţi s-au şi pronunţat deja încă din timpul vieţii personajului. Fireşte, după revoluţie, deşi unii cutezaseră şi mai înainte...)
În rest, cred - cu toată sinceritatea - că după două generaţii A. Punescu va fi un poet nu la fel de important ca Vlahuţă (scrisesem iniţial Dormidont, însă cred că exagerasem), dar cam tot pe acolo.
Vă propun să mai discutăm despre asta peste vreo cincizeci de ani. Şi să fim zdraveni, buni şi voioşi şi atunci.

ADRIAN spunea...

imi pare rau, nu ma consider deformat de cenaclul Flacara. daca as fi fost vreun idiot probabil ca m-ar fi manipulat unele dintre osanale inevitabile pentru supravietuirea unor astfel de manifestari ample (si pe care le-am cosniderat ca atare intotdeauna) insa fondul general nu mi-a ramas in memorie in felul in care-l descrieti dvs. eu imi aduc aminte si de lucruri spuse de Paunescu deschis, public, lucruri pe care altii doar le susoteau pe la colturi, lucruri care au dus inclusiv la retragerea de pe piata a unui almanah Flacara intr-un an

Anton spunea...

@ Adrian
Eu am fost la un singur spectacol al respectivului cenaclu, mai mult împins de alţii, decât din proprie iniţiativă. În general, n-aveam de ce să mă duc acolo fiindcă eu ascultam originalele, nu surogatele lălăite de nefericiţii aceia. Prietenii mei aveau magnetofoane şi toţi ascultam "Europa liberă", deci...
Unii dintre cei care se produceau pe scenă nici n-ar fi existat ca "artişti", ce-i drept, dacă n-ar fi fost A.P., cu "Flacăra" lui. Aceştia, ajunşi azi nişte venerabili cam mâncaţi de molii, chiar că ar trebui să-i pupe tălpile lui Păunescu. Ce-ar fi fost un Doru Stănculescu, Şeicaru sau Hruşcă fără el? Dar, mă rog, poate că îi admiraţi şi pe aceştia, iar fiecare om are gusturile lui, chestie asupra căreia nu mă pronunţ.
Pe de altă parte, foarte adesea nostalgiile şi atmosfera tinereţii schimbă destul de mult percepţia asupra unor întâmplări. Să-i vedeţi pe alţii, mai vârstnici, cu câtă pasiune vorbesc despre balurile tovărăşeşti din anii '50, unde s-au înjghebat atâtea şi atâtea idile. Ehei...
Oricum, fiecare generaţie descoperă mereu noutatea unor poveşti eterne pe care nu le-a mai trăit nimeni până la ea. Că doar din această cauză repetăm de-a dreptul ritual aceleaşi prostii. Deh, oameni suntem şi noi, şi supuşi aceloraşi păcate. Sigur, în variante individuale, dar pe contingente.

ADRIAN spunea...

Poate ca e asa cum spuneti. Nici eu nu am fost decat la un spectacol al cenaclului si nu eram neaparat un fan. Nu pentru ca si prietenii mei aveau magnetofoane si nici pentru ca eu eram singurul din casa care reuseam sa prind din prima Europa Libera (drept care eram asteptat sa ajung de la scoala seara - tura de dupa-amiaza ca sa fac oficiul acesta). Pentru ca l-am cunoscut pe Doru Stanculescu banuiesc ca pot sa spun ca ar fi ajuns sa faca numai ce face azi - lucru de arhitectura ... cum fac si Sorin Minghiat (se intampla sa-l stiu si pe dansul) sau Alexandru Andries (cu care ma mai salut din cand in cand). Pe Hrusca nu-l cunosc dar inteleg ca traieste de mult in Canada si banuiesc ca daca a vandut niste discuri inseamna ca unora le-a placut - chestie de gust. Dat fiind ca-mi plac AC DC nu prea am cum sa ma induiosez la Seicaru dar ce legatura are asta cu caracterul lui Paunescu? Sunt si monarhist si convins ca socialismul e o chestie nasoala dar asta nu inseamna ca nu pot sa-i apreciez pe cei ce au pareri contrare, atat timp cat sunt oneste. Eu asta doream sa spun, ca mie Paunescu mi s-a parut onest in exprimarea convingerilor sale, nu s-a dezis niciodata de ce a facut si nici nu mi-a parut a se fi contrazis pe sine vreodata. De aceea nici nu l-am pus pe acelasi taler niciodata cu Vadim Tudor. Sau cu un urias al literaturii - Mihail Sadoveanu - care a fost insa realmente o coada de topor pana la urma ...