Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - ultimul episod

Ziua începuse să se îngîne cu noaptea cînd Guillaume verifică pentru ultima dată tot bagajul. Fu mulţumit. Înşeuă caii şi tocmai cînd strîngea bine chingile la al său apăru şi Leon.

„A venit şi momentul ăsta, tînărul meu prieten”, spuse acesta în loc de bună dimineaţa. Apoi continuă cu un glas calm: „Nu ştiu dacă o să ne mai vedem. Cel puţin pe lumea asta...”

„Cît timp există o şansă, cît de mică, trebuie să nădăjduim”, îl întrerupse Guy. Şi parcă ar fi vrut să zică mai multe, să adune cît mai repede un noian de argumente în sprijinul spuselor sale. Dar celălalt bărbat nu-i lăsă acest răgaz.

„Poate că ai dreptate. Dar dacă voi rata cumva şansa asta de care vorbeşti trebuie să nu las o anumită problemă nerezolvată. Te rog să mă asculţi!”

Provensalul îl privi cu atenţie, iar Leon continuă pe acelaşi ton:

„O să te rog să mă ierţi! Prins cum am fost cu toate demersurile mele în ceea ce priveşte politica, nu ţi-am acordat suficientă atenţie tocmai ţie. Mai ales cînd avea atîta nevoie de un cuvînt bun, de un sfat din partea mea. Ce-i drept, nici tu n-ai apelat în vreun fel la mine. Abia ieri am înţeles marile tale frămîntări, ochii cei cuprinşi de febră pierduţi în gol, muţenia şi goanele tale turbate dincolo de zidurile cetăţii. Cunoşteam prea bine simptomele, dar nu întrevăzusem originea şi gravitatea bolii. Acum cred că intuiesc corect despre ce anume e vorba.”

Guillaume se înroşi în obraji şi îşi plecă privirea, de parcă ceva neobişnuit de interesant s-ar fi găsit pierdut prin colb. Leon îşi permise un zîmbet. Unul blînd şi plin de înţelegere:

„Dragul meu, în privinţa necazului tău sînt multe poveţe de dat, dar puţine sînt folositoare. Una însă e absolut necesară. Iat-o: nu poţi să ai parte de un răspuns dacă nu te încumeţi pînă la urmă să pui o întrebare. Ştiu că e una dintre cele mai grele întrebări. Ştiu cum îţi tremură sufletul atunci cînd o adresezi, cîtă speranţă şi cîtă disperare e în tine. Ştiu cîte milenii se scurg între clipa în care o pui şi cealaltă, în care răspunsul prinde contur. O lume întreagă de semne şi nuanţe nedesluşite e între cele două clipe, iar tu încerci atunci să le pătrunzi deodată pe toate. Ştiu cum e să-ţi scoţi inima din piept şi să o oferi cu spaima că ea, cea căreia i-o odăruieşti, ţi-ar putea întoarce spatele şi fără să vrea ar răsturna-o în praf, iar de acolo o fiară întunecată ar lua-o şi ar duce-o în sălaşul ei din iad. Cunosc prea bine toate acestea.

Uneori, e drept, foarte, foarte rar, fata pune întrebarea. Asta înseamnă că veninul chinului a devenit de neîndurat şi limita suportabilităţii este îngrozitor de aproape sau chiar a fost atinsă. Dar, de obicei, noi punem această întrebare. O punem nu fiindcă am fi mai curajoşi, mai îndrăzneţi aşa cum se crede îndeobşte, aşa cum ne place să ne amăgim sau cum le place lor să ne împodobească cu virtuţi masculine. Nu, prietene, nici vorbă de aşa ceva. O punem fiindcă, aparent paradoxal, limita aceea a suportabilităţii e ceva mai coborîtă la noi. Sîntem în strare să ducem campanii istovitoare, să înfruntăm arşiţa deşertului şi furtunile mării, să ne înfrîngem toate temerile şi să ne avîntăm în orice luptă, căpătînd răni groaznice pe care le ducem cu noi adesea o viaţă, strîngînd din dinţi, ascunzîndu-ne lacrimile. Dar durerea unei naşteri ne-ar ucide. La fel e şi în cazul iubirii.

Drumul între clipa aceea indicibilă, diafană, în care te îndrăgosteşti şi clipa atroce în care eşti devorat de dragoste e mult mai scurt la noi decît la ele. Poate că suferinţa e aproape aceeaşi, rezistenţa bărbatului diferă însă de cea feminină. Cu puţin, cu foarte puţin. Dar diferenţa poate fi aceea dintre viaţă şi moarte. Trebuie să recunoaştem – cine ar putea crede dacă s-ar lua după gingăşia şi fragilitatea lor? – că noi ne frîngem mai lesne şi mai repede.

Ai păşit peste pragul ultimei dureri. Dincolo de ea nu e decît neantul unei infinite dezolări. Aşa că, bunul meu prieten, a venit momentul să pui întrebarea şi să primeşti răspunsul. Nu există alternativă. Ţi-o spun sincer, ca unul care a trecut şi el prin asta.”

„Crezi... chiar crezi că aş avea vreo şansă să-i cîştig inima şi să fiu iubit?”, şopti Guillaume, ridicîndu-şi din nou privirea către mentorul său.

Acesta rîse şi-i cuprinse umerii cu mîinile sale puternice, zgîlţîindu-l uşor:

„Cum să nu cred? Auzi le el vorbă! Eşti bun, inteligent, plin de căldură şi înţelegere, curajos şi loial, adesea dai dovadă de umor, ba, pe deasupra, pe cinstea mea, mai eşti şi chipeş. Păi, ce crezi tu că îşi doreşte o femeie?”

„Ei, asta-i, că nu ştiu. Şi nici nu-i vorba de o femeie oarecare, e vorba despre cea mai minunată şi mai...”

„Da, da! Cunosc povestea şi mărturisesc că e adevărată”, îl întrerupse Leon zîmbind. „Aşa-i. Dar şi fata aceea minunată despre care-mi vorbeşti îşi doreşte un braţ pe care să se sprijine, dar şi o mînă care să o dezmierde, un chip de care să-şi lipească obrazul cînd dogoreşte de pasiune, însă şi o privire care să ştie să-i vadă trăirile. Are nevoie de un umăr după care să se ascundă atunci cînd se copilăreşte şi de acelaşi umăr puternic şi cald pe care să-şi culce tîmpla cînd vine năvala lacrimilor. Îi trebuie, cînd şi cînd, pieptul tău de care să-şi lipească urechea şi să simtă cum inimile voastre bat la fel. Să se bucure dimpreună cu tine, să plîngă, să rîdă şi să viseze cu tine. După ştiinţa mea, doar de atîta are nevoie o femeie. Trebuie totuşi să recunoaştem că nu sîntem prea mulţi bărbaţi care să le dăruim toate acestea. Dar tu eşti în măsură să o faci. Restul sînt nimicuri.”

„Nimicuri? Ştiu şi eu? De exemplu, eu nu-s tocmai bogat...”

„E adevărat. Dar tot atît de adevărat e că banii şi averile se pot face. Dar ele nu pot să ţină loc de dragoste, de respect şi înţelegere, oricît de mult ar fi aurul şi oricît de făloase ar fi cinurile sau castelele. Orice femeie adevărată ştie asta.”

„ Da, poate că da. Dar chipeş... hm!”

„Fii liniştit! Să mă fi văzut pe mine cînd eram de vîrsta ta! Eram un lungan deşirat, cu nişte ochi banali, duşi în fundul capului, iar nasul era tot ăsta de-l port şi acum. Nu de aici vine frumuseţea noastră, a bărbaţilor, atîta brumă cîtă o fi, ci dinăuntrul nostru.”

„Aşa crezi? Ai... ai vorbit vreodată cu soţia ta despre asta?”

„N-a fost nevoie. Dacă o asemenea femeie s-a îndrăgostit de unul ca mine, ce rost ar fi avut să-i pun nişte întrebări atît stupide?”

„De unul ca tine? Dar tu ai fost, eşti şi vei fi întotdeauna Leon. Leon, înţelegi?”

„Iar tu eşti şi vei fi pururi Guillaume! Şi ţie îşi dau binecuvîntarea mea părintească, la fel cum o va face şi Fatima! Fiindcă o meriţi. Ştiu prea bine cine-i aleasa şi, poftim, am toată nădejdea în răspunsul pe care fiica mea ţi-l va da. Cel puţin aşa îmi şopteşte mie cineva, ceva...”

Tînărul tresări. Ar fi vrut să-l întrebe mai mult. Dar încrederea pe care i-o dăruise prietenul său îi fu de ajuns şi nu voi să o mai tulbure. Îl îmbrăţişă pe Leon şi-i spuse răvăşit de cele mai adînci şi contrarii emoţii:

„Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc din suflet pentru tot!”

„Şi eu îţi mulţumesc! Pentru toată această călătorie pe care am făcut-o împreună şi pentru cea care va urma, alături de fată şi de cei doi feciori ai mei. Ştiu că vei fi un soţ bun pentru Lia şi fratele cel mare şi înţelept pentru băieţi. Drum bun, prietene!”

*

Ghazi Daud Muhammad consemnează în cronica sa:

„La 594 după Hejira, în al şaisprezecelea an de domnie al măreţului şi înţeleptului nostru sultan Saif ad-Din Abu Bakr, în miezul verii, necredincioşii adunară armată şi porniră cu viclenie războiul. Oastea noastră îi înfruntă şi o zi întreagă dură lupta, dar nicunul dintre potrivnici nu dobîndi biruinţa. Creştinii se retraseră la adăpostul şubred al fortăreţei Krak, la ordinul comandantului lor, neascultîndu-l pe iscusitul şi îndelung încercatul în bătălii Leon, duce de Montfort. Acesta, lucru nemaiauzit, era urmat de soaţa sa, Fatima, cea care pătrunsese în armia lor deghizată în scutier al cavalerului. Martori de încredere spun că plină de curaj îi stase alături în luptă, fără ştirea ori învoirea soţului ei, şi nici măcar tăişul vreunei săbii sau vîrful vreunei săgeţi nu-i atinseră pe vreunul din ei.

Era noaptea ultimei zile a lunii Rajab şi înspre prima dimineaţă a lunii Shaban. Allah lovi pămîntul cu un cutremur mare. Tot astfel îl mai lovise şi cu patruzeci şi şase de ani în urmă, slăbind cetatea necredincioşilor. Numai că acum o fărîmă de tot. Zidurile şi turnurile ei se năruiră chiar peste oastea creştinilor. Însuşi Leon şi femeia lui îşi găsiră sfîrşitul sub pietrele uriaşe ale donjonului. Iar ai noştri, cu ajutorul Atotputernicului, ieşiră victorioşi.”

*

Dar se petrecuseră şi aveau să se mai petreacă şi altele, necuprinse în vechile însemnări ale vreunui cronicar, fie el musulman sau creştin.

Cu trei săptămîni mai înainte de cutremurul care avea să lovească ţinutul cu consecinţe atît de tragice, Guillaume împreună cu Fatima ajunseră la Montfort. Fură întîmpinaţi cu bucurie de copii, iar privirea Liei zăbovi îndelung asupra cavalerului şi un zîmbet îi lumină chipul. Lui i se păru că în adîncul ochilor ei se află ceva ce nu mai văzuse pînă atunci. Şi zîmbetul avea o nuanţă pe care n-o mai zărise pînă atunci. Sau poate că toate fuseseră acolo de mai mult timp, dar el nu îndrăznise să le priceapă. Oricum, simpla ei prezenţă, vocea ei, vîntul jucîndu-i-se în păr, toate acestea îi umpleau sufletul.

Spre seară, pentru o un moment, rămaseră numai ei doi. Erau singuri pe terasa ce dădea înspre grădina din spatele castelului. Lia se uită iarăşi la el, cu aceeaşi privire, cu acelaşi zîmbet. Era o aşteptare care mocnea în fiinţa ei. Pentru prima dată, deşi nu ar fi crezut, Guillaume simţea o reverberaţie tulburătoare şi fierbinte venind dinspre fată. Atunci îndrăzni. Cînd începu, avea mîinile reci de parcă ar fi umblat o dimineaţă întreagă prin ger, inima îi bătea nebuneşte, obrazul i se împurpurase, iar ochii îi ardeau. La fel ca şi gîtul uscat. Propria-i voce îi sună şi lui ciudat, atunci cînd începu să-i vorbească, iar cuvintele erau colţuroase şi parcă nu voiau deloc să să potrivească, să se lase zidite după conturul simţămintelor sale. Brusc răguşise şi glasul îi suna spart. Dar încercă să nu ia nimic din toate acestea în seamă. O secundă se privi din afară şi mintea îi spuse că arată jalnic de ridicol. Dar alungă şi acest gînd şi porni înainte, aruncîndu-se ca în cea mai nebunească şarjă de cavalerie.

Îi mărturisi că se îndrăgostise de ea. Că aceasta nu fusese o întîmplare petrecută ieri. Că de mai bine de un an se tot chinuia astfel, căutînd să şi-o alunge din minte. Că se străduise în fel şi chip să o facă, dar nu izbutise, iar dragostea crescuse în el tot mai năvalnic şi nu fusese cu putinţă să-i reziste. Fata îşi accentuă surîsul, iar inima lui se opri în loc. Nu resimţise niciodată o asemenea spaimă. Niciodată! Cuvintele îi îngheţară pe buze şi gîndurile i se amestecară toate deodată. Se opri şi-şi privi neputincios mîinile.

„De ce?”, întrebă Lia.

„Poftim?”, tresări el din muţenia ce-l lovise atît de neaşteptat.

„De ce ar fi trebuit să mă alungi din mintea şi din sufletul tău?”

„Pentru că erai atît de frumoasă şi de bună, şi de gingaşă, şi de pătrunzătoare şi de... Pentru că erai neasemuită!” Apoi spuse cel mai important lucru, chintesenţa a ceea ce toţi bărbaţii îndrăgostiţi gîndesc – iar uneori chiar o mărturisesc – de mii şi mii de ani şi o vor face de asemenea şi de acum încolo alte mii şi mii de ani: „Pentru că nu te meritam. Pentru că unul ca mine nu merită o asemenea minune cum eşti tu.” Zise ultimele două fraze în şoaptă. Nu mai avea puterea să mai adauge nimic. Şi, oricum, dincolo de asta nu mai era nimic de adăugat. Închise ochii sfîrşit de efortul uriaş pe care-l făcuse.

Atunci simţi degetele ei adiindu-i pe obraz:

„Prostuţule!”

Îşi ridică pleoapele, încercînd să înţeleagă sensul cuvîntului pe care-l rostise fata. Se uită la ea tremurînd.

„Prostuţule!”, repetă Lia, cuprinzîndu-i chipul în palme. „Cum să nu mă meriţi?” Şi-l sărută. El o cuprinse în braţe cu o tandreţe şi cu o bucurie care nu încăpeau în toată lumea asta, cît e ea de mare, revărsîndu-le pe toate asupra fetei. Cu sfială ca nu cumva talazul acestora să nu fie prea puternic pentru ea. Dar Lia le primi pe toate vibrînd şi izvorînd din ce în ce mai multă lumină. Guillaume închise iarăşi ochii, de data asta orbit de strălucirea ei. Şi fata ştia lucrurile acestea, fără să aibă nevoie de vreun cuvînt. Pur şi simplu le ştia. Dincolo de gînduri, dincolo de orice dileme sau frămîntări. Toate adevărurile şi frumuseţile acelea erau demult în inima ei, venite odată cu dragostea.

„Te iubesc”, spuse ea simplu. Apoi zîmbi din nou, adăugînd: „Dacă n-ai fi făcut-o tu azi, mîine n-aş mai fi rezistat şi te-aş fi întrebat eu. Înţelegi?”

„Înţeleg deşi parcă tot nu-mi vine să cred”, şopti el, amintindu-şi vorbele lui Leon despre drumul dintre ultima treaptă a chinului dragostei nemărturisite şi zăgazurile inimii. Era foarte tulburat, însă nu se putu împiedica să nu întrebe uimit: „Cum ai fi făcut-o?”

„Nu-mi dau seama”, zise ea, deşi se gîndise de sute de ori la scena aceasta. Dar nu minţea cîtuşi de puţin. Chiar nu cunoştea răspunsul. Erau multe, prea multe variante. Pe toate le încercase în visele ei. Dar parcă niciuna nu era ce-ar fi trebuit să fie. Dădu din umeri cu candoare: „Poate aş fi inventat o mică snoavă transparentă prin care să înţelegi că tu erai alesul meu, sau poate ţi-aş fi spus-o mai direct, ori... Ori nu ştiu!”

Guillaume era invadat de farmecul ei şi nu mai avu nevoie de niciun alt răspuns. Îndrăzni să o sărute la rîndul lui, iar ea îi răspunse printr-o altă sărutare. Universul însuşi, universul întreg se preschimbase dintr-odată. Dar ei nici nu apucară să observe lucrul acesta. Îl trăiau.

Aşa cum aveau să trăiască şi bucuria discretei şi simplei lor logodne, săvîrşită cu binecuvîntarea Fatimei, în capela castelului, de către un călugăr cu har. Unul care, tot din întîmplare – nu-i aşa? – ajunsese pe acele meleaguri, fiind primit cu plăcere de stăpîna domeniului.

Dar săptămîna aceea se scurse iute. Îngrozitor de iute, ca tot ce e cu adevărat minunat şi plin de împliniri îmbătătoare. Curînd veni şi clipa în care trebuiseră să se despartă de Fatima. Chiar Guillaume o ajută să-şi pună platoşa de luptă, zalele şi chivara, conducînd-o pînă în apropierea tabărei unde se afla Leon. Apoi porniră la drum cu sufletul greu. Lia înţelesese, băieţii încă se amăgeau. Dar toţi trăgeau în sinea lor nădejde că se vor vedea iarăşi cu cei dragi.

Trei zile mai tîrziu fură întîmpinaţi de Raymond, seniorul Jaffei. Îi primi cu ospitalitate şi discreţie, aşa cum prevăzuse Leon, găzduindu-i într-o casă impunătoare, aflată chiar în vecinătatea portului. Din foişorul ei se puteau zări toate navele care intrau sau ieşeau din radă, iar curtea din spate dădea direct înspre o plajă îngustă. Locul pe care li-l menise contele normand fusese ales cu multă chibzuinţă. Însă nu apucară să se bucure prea mult de liniştea acestui răgaz. În noaptea următoare se produse cutremurul.

Cetatea mediteraneeană nu fu afectată cine ştie ce, dar veştile despre soarta fortăreţei Krak de Chevaliers şi despre moartea lui Leon şi a Fatimei sosiră cu iuţeală. Iar cei patru fură izbiţi de această cumplită ştire. Guillaume se străduia din răsputeri să le aline celorlalţi suferinţa, dar se simţea adesea neputincios. Lia se stăpînea din răsputeri, de dragul fraţilor mai mici, însă noaptea dădea frîu liber lacrimilor. Iar lacrimile acestea îl dureau adînc pe logodnicul ei, cu atît mai tare cu cît mîngîierile lui nu atenuau suficient amarul din inima iubitei sale. În cea de-a treia noapte lacrimile tinerei secară, iar ea se cufundă într-o lungă tăcere pe care bărbatul nu îndrăzni să o tulbure cu nicio întrebare.

Înspre dimineaţă ieşi din cameră, îndreptîndu-se spre terasa largă a foişorului. Guy o însoţi în linişte. Ea privi plaja şi nesfîrşirea mării. Fără să spună o vorbă îl prinse de mînă şi coborîră pînă pe ţărm. Se opriră chiar în locul în care marea îşi trimite ultimele unde către uscat. Acolo Lia se zgribuli pe neaşteptate, cuprinzîndu-şi umerii cu palmele. Se întoarse spre el şi suspină:

„Mi-e frig! Mi-e atît de frig!” Apoi se lipi de el, încă tremurînd, şi şopti: „Guillaume, iubeşte-mă!”

El o luă în braţe, o purtă pînă în apa călduţă şi începu să o dezmierde. Îi acoperi întregul trup cu sărutări din ce în ce mai fiebinţi, dezmorţindu-i sufletul şi simţurile. Abia după aceea îi dărui din prea plinul văpaii ce ardea în el şi o ninsoare de fluturi în culori minunate i se răspîndi Liei în întregul corp, purtînd cu ei o voluptate deplină şi nemaiîncercată. Astfel plutiră amîndoi într-o dragoste adîncă, într-o clipă mai lungă decît viaţa unei stele. Şi infinit mai plină de splendoare. Iar Mediterana, străvechea Mediterană, îi legănă cu multă blîndeţe, îndrăgindu-i.

Soarele tocmai răsărise şi ei ieşiră din mare. Se îmbrăţişară din nou, cu o altfel de bucurie, mai lină, însoţită de o duioşie diafană. Se îmbrăcară în purpura zorilor şi o pace fluidă se lăsă peste inimile şi trupurile lor.

Lia se desprinse din liniştea aceea, ridicîndu-şi capul de pe pieptul lui Guillaume. Se uită la chipul lui şi mîna i se întinse spre obrazul bărbatului. Degetele îl atinseră cu delicateţe şi se porniră apoi să închipuie desene, ori poate o scriere tainică. Un joc al iubirii. Femeia se roti uşor şi îl trase mai apoi spre ea, culcîndu-i capul în poală. El îşi lipi urechea de pîntecul ei, acolo unde cîndva se va petrece marea, minunata taină a zămislirii, şi dincolo de sînii-i superbi îi văzu privirea şi surîsul. O simţi fericită.

Atunci iubita lui spuse:

„Guillaume, am aflat ceva...”

„Ce anume secret ai dobîndit?”

Ea nu-şi uită zîmbetul, dar ochii săi se adînciră şi mai tare într-ai lui:

„Că nu avem cu adevărat decît ceea ce trăim.” Mîinile i se rătăciră cu gingăşie în părul lui şi, după o scurtă ezitare pe care o depăşi repede, fiindcă fusese mai mult un răsfăţ, adăugă: „Iar de cînd sînt cu tine, mi-am dat seama că am devenit cea mai bogată femeie din lume.”

Cîteva ceasuri mai tîrziu nava lui Stefanides Antinous pătrunse în radă. De acum aceasta nu mai era o simplă barcă mai răsărită. Era o corabie în toată legea. Una pe care se aflau şi cei doi băieţi ai lui.

Dar deja pătrundem într-o altă poveste. Nu aceea a lui Guillaume D’Agde, ci aceea în care se vorbeşte despre cavaler şi despre mîndra lui soaţă, Lia. Pe ei Antinous i-a cununat, în calitatea lui de căpitan de vas, aşa cum îi permitea străvechea lege a mării.

Dar despre ce s-a întîmplat mai apoi, discret şi înţelept, Stefanides pare să nu ne mai fi lăsat nicio altă mărturie...

*

De v-aţi îmbogăţit şi voi, pătrunzîndu-vă de această istorie de demult, meritul e al poveştii. De nu, păcatul e doar al umilului ei tălmăcitor în slove prea stângace.