Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul I

Dacă vizitatorilor le plac poveştile mele, iată şi una mai lungă. Până într-atât, încât o voi publica aici în mai multe episoade. Poftiţi de afaţi-l pe pe primul!...

Deşi crescuse în casa lui, baronul Geofroy îl recunoscuse destul de tîrziu ca fiu. Asta nu îl scutise în copilărie de nenumărate necazuri. Poate că taică-su îl menise încă de la început unei prestigioase cariere militare, altfel nu s-ar fi explicat asprimea şi privaţiunile aproape cazone în care fusese educat. Peste acestea se adăugaseră toate poveştile despre cruciada la care bătrînul participase şi despre care vorbea ori de cîte ori se îmbiba cu muscadet. Cum asta se întîmpla zilnic, mai puţin, desigur, în Vinerea Mare, cînd ajuna, ajunsese să cunoască pe dinafară faptele de arme ale bătrînului, din ce în ce mai ample şi mai glorioase odată cu trecerea timpului.

Faptul că fusese un copil bun şi ascultător, deşi asta îl costase o mulţime de lacrimi, nu-i folosise cine ştie ce. Imediat după moartea părintelui său, Jean, mai vîrstnicul său frate vitreg, moştenise titlul nobiliar, precum şi întreaga moşie. Guillaume era doar un bastard şi i se dăduse de înţeles că ar fi bine să-şi caute viitorul prin alte părţi, deoarece la castelul din împrejurimile oraşului Agde nu era tocmai bine văzut.

Aşa se făcu că, la cîteva luni după ce împlini nouăsprezece ani, în noiembrie 1202 fu părtaş la asediul şi cucerirea cetăţii Zara. Acesta era preţul pe care dogele veneţian Dandolo îl impusese cruciaţilor pentru a-i transporta către Ţara Sfîntă. Guy nu-şi bătuse capul cu problemele politicii, deşi se cam mirase în sinea lui că în loc să purceadă la luptă împotriva necredincioşilor, trebuise, cruciat fiind, să tragă spada contra creştinilor ce apărau fortăreaţa dalmată. O făcuse însă cu curaj şi destoinicie, iar pentru asta fusese lăudat de superiorii lui, primind o pereche de cai şi o pungă grăsuţă cu bani. Viaţa era frumoasă, iar el avea cugetul împăcat.

Tot a uimire clătinase din cap şi cînd debarcase pe ţărmul Cornului de Aur, sub zidurile Constantinopolului, anul următor, în mai. Nicidecum în Palestina. Papa decisese că e momentul să şi-l îndatoreze pe Isac Anghelos – cel de-al doilea bazileu cu acest nume – dacă acesta voia să se înveştmînteze în purpura imperială a Bizanţului. Înţelegerea dintre cei doi avusese loc, iar oştirile catolice îl aşezară pe tron pe ipochimenul îmbătat de putere. Fusese mai mult o joacă de copii, urmată de o mulţime de petreceri. Cum Guillaume jurase în faţa părintelui dominican Joachim să-şi păstrze castitatea pînă ce va fi izbîndit în prima bătălie împotriva mahomedanilor, se mulţumea doar să se îmbete şi să se ghiftuiască vîrtos cu camarazii săi, plecînd ruşinat ochii dinaintea ispitelor diavoleşti ale femeilor ce adăstau prin cîrciumi. În schimb, fusese cucerit de frumuseţea Constantinopolelui. Clădirile fastuoase, înconjurate de grădini şi parcuri atent îngrijite, străzile largi şi aeriste, răspîntiile unde se aflau havuzuri, vechi statui – unele despuiate de tot, de tot, fără niciun pic de decenţă, dar tare frumoase! – şi monumentele, toate îl impresionară pe băiatul ce trăise pînă atunci într-o Europă provincială, mai degrabă sătească decît citadină, încorsetată în prejudecăţi şi superstiţii neghioabe dar ferme. În oraşul acesta simţea că poate să respire mai în voie decît oriunde şi de cît oricînd în viaţa lui de pînă atunci. Şi parcă înşişi ochii lui învăţaseră să privească mai altfel, iar mintea lui zăbovea asupra unor întrebări de neînchipuit pînă mai ieri.

Toată acea vară de chefuri şi de plimbări se sfîrşi. Toamna, cruciaţii îşi aşezară tabăra în afara zidurilor, spre vest, la adăpost de moliciunea corupătoare a metropolei, sub privirile şi predicile aspre ale fraţilor dominicani, aşteptînd banii promişi de Anghelos pentru ajutorul dat la luarea domniei. Dar trecu şi iarna, ce-i drept, deloc aspră, şi sosi primăvara, însă bazileul nu părea deloc dispus să se achite prea curînd de datorie. Capii armiei apusene îi dădură furioşi un ultim termen împăratului de cîrpă. Totuşi, prea slab sau prea zgîrcit, Isac al II-lea nu putu să-l respecte nici pe acesta.

Nobilii conducători occidentali se simţiră înşelaţi şi dădură cale liberă mîniei ce se abătu peste capitala bătrînului imperiu. Se năpustiră asupra palatelor, asupra caselor falnice, asupra ereticelor biserici ortodoxe rătăcite de Biserica Universală şi jefuiră totul. Împotrivirea era prea slabă, iar odată scăpate din frîu, setea de sînge, ura şi lăcomia nu mai puteau fi stăpînite. Urmară şapte zile şi nopţi cumplite de distrugeri fără noimă, violuri şi crime.

La capătul acestora, Guillaume umbla ca un nebun pe străzi, cu fălcile încleştate şi ochii înceţoşaţi. Pînă atunci fusese un tînăr cuminte şi naiv, crescut spartan în legendele cavalereşti. Era învăţat să lupte cu bărbăţie împotriva altor soldaţi. Dar în în prima zi a pătrunderii lor în Constantinopol, ceva se frînsese definitiv în el.

Atunci, împreună cu ceata lor de occitani, de lombarzi şi de burgunzi, dărîmaseră uşa ghintuită a unei case opulente de oameni avuţi. Dintre coloanele de marmură apăru o femeie. Avea obrajii plini de lacrimi şi strîngea la piept un prunc. Tînărul se opri şi dădu să se încline, cuviincios. Dar Ippolito Tancredi, comandantul lor, îl împinse cît colo şi îşi împlîntă sabia chiar în pieptul mamei. Şi-o puse înapoi în teacă, după care, cu mîna stîngă apucă colierul de la gîtul victimei şi-l smulse cu un rîs gros, iar cu dreapta zdrobi copilul de perete. Inima lui Guy îngheţă pe loc chiar în clipa aceea. Apoi o căldură insuportabilă porni din adîncul lui şi-i înroşi obrazul. Primul imbold fu acela de a-l despica în două pe genovez. Dar nu a putut face aşa ceva. Asta ar fi însemnat să-ţi trădezi chiar proprii tăi camarazi, să ridici sabia asupra propriului tău căpitan, să calci peste toate jurămintele de cavaler cruciat. Nu a putut decît să strige, să urle ca o sălbăticiune rănită şi să-şi verse furia asupra statuilor şi mobilelor scumpe. Ceilalţi au urlat şi ei. Dar altfel. Ca o haită de lupi turbaţi. Cînd a părăsit clădirea aceea, nu s-a oprit decît în prima tavernă. Acolo a stat şi şi-a băut minţile pînă a căzut pe pardoseala de piatră. Cînd s-a trezit a luat-o de la capăt. Iar vinul i se amesteca cu lacrimile.

Abia acum ieşise din cîrciumă şi rătăcea prin oraşul mirosind a fum, a moarte şi a zădărnicie. Se simţi dintr-odată bătrîn şi se sprijinea în sabie ca într-un toiag. Ostenise. Pătrunse într-o curte străjuită de doi platani uriaşi. De acolo venea parfum de caprifoi şi trandafir, iar el trebuia să-şi cureţe sufletul cu aroma acestor flori. Trebuia neapărat!

Din umbra zidurilor oarbe, muşcate de flăcări, se desprinseră două siluete. Guillaume se făcu mic după o tufă de iasomie. Erau doi bărbaţi. Unul foarte înalt şi unul mai scund. Cel mai răsărit purta tunica albă cu cruce stacojie a Templierilor. Acesta îi zise celuilalt, oftînd:

„Din păcate, bunul nostru Paligoras s-a încăpăţînat să rămînă aici.”

„Da”, admise cel mai mic de stat, „a repetat în cîteva rînduri, toamna trecută, că vrea să moară în oraşul lui natal. Ciudată fatalitate la un om atît de raţional. Bine măcar că au scăpat comorile pe care le adunase!”

Provensalul căută să se ascundă cît mai bine. Oraşul fusese plin de comori şi văzuse ce pot să facă oamenii pentru a pune mîna pe ele. Nu se simţea în momentul acela apt pentru vreo luptă. Nu era o dovadă de laşitate. Pur şi simplu era vlăguit, iar pe deasupra nu simţea niciun îndemn să-şi pună viaţa în joc pentru niscaiva bijuterii sau odoare de aur.

„E foarte adevărat. În privinţa asta a fost cu mult mai precaut. Deşi rîdea adesea, spunînd că numai scrierile nu se fură în timp de jaf şi de război. Nici chiar această ultimă lucrare a lui Aristotel”, zise templierul.

„Ştiu şi eu? Poate de furat nu, dar de distrus de către cine ştie ce idiot, da”, sublinie celălalt. Schimbă brusc subiectul, privind către cerul înstelat: „Cred că acum e ceasul cel mai bun să mergem în port şi să ne luăm cît mai iute tălpăşiţa de aici.”

Lunganul îl aprobă tăcut. Apucă mînerul unui cufăr nu prea voluminos şi porniră amîndoi spre poartă. Cînd să iasă din curte, acelaşi bărbat zise privind în mod evident către Guy care stătea tupilat după flori:

„Băiete, ia ieşi la vedere! Hai, curaj!”

Tînărul se întrebă cum de-l simţise necunoscutul dar se supuse. Ceva din glasul bărbatului îi spunea că din partea acestuia nu vine niciun pericol. Păşi în cărarea ce unea poarta de intrarea în clădire. Companionul templierului spuse:

„E cruciat, dar în acelaşi timp e doar un copilandru speriat.”

„Nu sînt deloc speriat!”, se îmbăţoşă provensalul.

Cavalerul rîse:

„Stai liniştit, tinere domn! Nu-ţi insultă nimeni curajul. Acesta cred că nu-ţi lipseşte în bătălie. Ceea ce urmează unei victorii însă, s-ar putea să fie mult mai greu de acceptat şi suportat decît înfruntarea morţii în luptă. Nu-i aşa?”

Occitanul tresări. Pentru a doua oară lunganul îl surprinsese. Răspunse fără tragere de inimă, încă bănuitor:

„Mda. Cam aşa...”

Templierul îi făcu semn să se apropie, privindu-l cu luare-aminte după aceea. Dădu încetişor din cap, ca şi cum şi-ar fi confirmat o supoziţie, apoi zise:

„Vrei să ajungi cît mai degrabă în Ţara Sfîntă, iar eu să zicem că aş avea nevoie de un tînăr camarad mai degrabă decît de un scutier. Cu oastea asta de strînsură nu cred să ajungi prea curînd, dacă o porni vreodată în direcţia aceea şi dacă nu o vor decima molimele şi neamurile războinice ale Asiei Mici. Nu de alta, dar veneţienii cred că şi-au rezolvat problemele şi nu-i văd să se înghesuie să vă pună prea multe corăbii la dispoziţie. Eu însă, mulţumită prietenului meu Stefanides Antinous, am parte de o barcă care ne va duce pînă acolo. Dacă voieşti să ne însoţeşti, desigur. Trebuie însă să te hotărăşti cît mai repede fiindcă noi plecăm chiar acum.”

Guillaume avu conştiinţa faptului că momentul acela e de o importanţă crucială pentru el. N-ar fi putut să explice cum sau de ce. Pur şi simplu aşa simţea. Poate că s-ar fi oprit încurcat în loc, căutînd timp pentru luarea unei decizii. Dar n-a făcut-o. I-a fost suficient să şi-l amintească pe comandantul lui Ippolito şi să-şi dea seama că n-ar mai fi putut sluji niciodată sub ordinele acestuia. Şi nici alături de tovarăşii lui de arme de pînă mai ieri. Trase aer în piept şi spuse simplu:

„Atunci, să mergem!”

Bărbatul cel înalt îl fixă cu privirea încă o dată, nu mai mult de o clipă, apoi zîmbi. După care porniră la drum fără nicio altă vorbă în plus.

Micul barcaz se strecură nebăgat de seamă printre galerele veneţiene adormite. Nici măcar santinele de veghe nu erau pe punţile înalte. Capitala Bizanţului fusese zdrobită, orice fărîmă de rezistenţă călcată în picioare, iar alţi duşmani potenţiali se aflau la sute şi sute de leghe distanţă. De cine să se teamă flota mîndrei republici din oraşul lagunelor? Ca atare, marele lanţ ce închidea portul imperial nu fusese nici el pus.

În mai puţin de un ceas ieşiră în Marmara. Stefanides înţepeni cîrma într-o anumită poziţie şi, ajutat de bătrînul Iorgos, celălalt marinar de pe navă şi de templier, înălţă pînzele. Vasul se înclină uşor şi ţîşni peste întinderea de ape ca un mînz sălbatic galopînd pe cîmpiile primăverii.

Moşul verifică legăturile şcotelor apoi, mulţumit, se trînti printre năvoade şi aţipi imediat. Ceilalţi doi se traseră cu un burduf de vin de Chios la pupa, vorbind între ei cu glasuri domoale. Îl chemară şi pe Guy care rămăsese la prora, fascinat de călătoria prin noaptea luminoasă. După două ulcele tînărul adormi şi el. Nu apucase să mai întrebe nimic.

Răsăritul soarelui îi găsi tocmai în capătul dinspre Egee a Dardanelelor. Atunci se trezi şi provensalul. Îl văzu pe cavaler îmbrăcat în straie umile de pescar. Nici sabia nu o mai avea la cingătoare. Se apropie de el mirat. Stefanides îi aruncă nişte haine de acelaşi fel. Tînărul se uită lung la ele.

„Schimbă-te!”, zise grecul fără să se ostenească să-i dea alte explicaţii. Pînă să apuce să întrebe semeţ de ce ar fi trebuit să facă asta, templierul îi spuse:

„Dar mai înainte poate că o să te speli şi tu. Hainele sînt curate.”

„De ce să mă spăl?”, făcu tînărul contrariat.

„Fiindcă puţi. Puţi îngrozitor!”

„Toţi oamenii au un miros... Aşa a lăsat Dumnezeu!”, se apără Guillaume.

„Dumnezeu a lăsat suficientă apă pe lume şi i-a învăţat pe oameni să facă săpun. Foloseşte-te, deci, de darurile acestea!” Tonul nu admitea replică. Occitanul se supuse, începînd să-şi desfacă chingile pieptarului, dar tot mîrîi:

„Dacă faci baie poţi să răceşti sau să dai direct în dambla, dacă te prinde un curent. Spălatul e ştiut că nu face deloc bine la sănătate.”

„Zău? Atunci arată-ţi curajul şi înfruntă şi această teribilă primejdie, tînărul meu cavaler!”, îl ironiză Stefanides. Guy îşi încleştă maxilarele, deşi tare ar mai fi dorit să-i dea corăbierului un răspuns pe măsura obrăzniciei. Dar văzuse de ce preţuire se bucură acesta în ochii templierului, aşa că îşi înghiţi vorbele.

Va urma...