Vreţi să deveniţi neapărat scriitor? Atunci, bun venit printre maimuţe!

Într-o zi din această vară, un tânăr domn se afla în compania unor nume din literatura şi critica literară românească de azi. În cursul discuţiilor purtate într-o cafenea, omul a dorit să ştie cum se scrie un roman. Un roman bun, fireşte. Unul dintre critici - erau doi, plus un reputat teoretician literar, prestigios universitar bucureştean - l-a întrebat dacă ştie care este diferenţa dintre literatura de consum şi cea cu adevărat valoroasă. La faza asta am ciulit urechile. Şi eu eram cât se poate de curios să aflu care sunt parametrii ce diferenţiază cele două literaturi sau, mă rog, literatura de pseudoliteratură. Evident, n-am aflat deoarece tânărul domn a spus că ştie şi a trecut rapid mai departe. Cei din jur, cu bunăvoinţă, i-au dat tânărului câteva sfaturi de bun-simţ. Unul dintre acestea preciza clar că nu există o reţetă. Dar aspirantul la marea literatură nu s-a lăsat şi a întrebat mai departe: cum e mai bine să scrii, cu cât mai mult dialog sau cu descrieri ample? Ce se poartă în modernitate? Nimeni nu i-a dat răspunsuri precise, iar omul a plecat profund dezamăgit.

În general, surprinzător de mulţi oameni sunt convinşi că ei ar fi capabili să scrie măcar un roman bun. Chestia nasoală e că nu prea au timp să se ocupe de treaba asta, fiind ocupaţi cu lucruri mult mai serioase. Dar, într-un concediu, cândva, o să scrie ei şi romanul ăla. Din când în când, cetăţenii respectivi sunt animaţi de anumite elanuri literare. Atunci caută sfaturi. Culmea e că în acelaşi timp există şi mulţi - uluitor de mulţi! - specialişti şi consilieri în domeniu. Când şi când, dacă sunt mai înnegurat, mi-arunc şi eu ochii pe cele spuse de experţi şi nu se poate să nu mă înseninez după aceea, dacă nu să mă înveselesc de-a dreptul.

N-o să dau aici exemple din aceste faruri ale literaturii - măcar naţionale, dacă nu mondiale - ca să nu-mi atrag un potop de înjurături, blesteme sau doar ironii subţiri. Paradoxal, aparent paradoxal!, cam toţi marii romancieri au evitat să dea lecţii şi să furnizeze reţete de succes într-ale scrisului, limitându-se cu onestitate să spună cel mult cum scriu ei. Normal să existe şi printre aceştia unele excepţii. Sunt însă rare, mult mai rare decât se presupune. Şi fiecare dintre aceste excepţii are şi o explicaţie, care diferă de la persoană la persoană. Faptul că, de exemplu, Umberto Eco a ţinut şi un curs de creative writing e legat mai degrabă de latura lui universitară, de somitate nu numai literară dar şi ştiinţifică. În plus, romancierul Eco are un prestigiu care îi permite şi aşa ceva. Să nu uităm: Quod licet Iovis, not licet bovis...

În încheiere, pentru căutătoarii încăpăţânaţi de reţete ale succesului literar, dau un citat din Kurt Vonnegut, notat chiar în prefaţa la volumul de povestiri Bun venit printre maimuţe:

"Sunt scriitor din 1949. Sunt autodidact. N-am nici o teorie despre scris care i-ar putea ajuta pe alţii. Când scriu, pur şi simplu devin ceea ce e clar că trebuie să devin. Am un metru optzeci şi opt, cântăresc aproape nouăzeci de kilograme şi îmi coordonez prost mişcările, atunci când nu înot. Toată carnea asta luată cu împrumut se ocupă de scris.

În apă sunt superb."