O leapşă de vară

Doamnelor şi domnilor, pregătiţi-vă pentru o nouă şi îngrozitor de lungă postare!

Am găsit o leapşa simpatică preumblându-mă pe bloguri. În general, le citesc, zăbovesc un timp asupra lor, apoi merg cuminte mai departe. Le socotesc extrem de asemănătoare cu oracolele pe care le completam prin clasa a opta. Acum, n-aş putea da explicaţii de ce anume - poate dintr-un soi de nostalgie infantilă -, la aceasta m-aş băga şi eu. Chit că nu mi-o cere nimeni şi nici n-o dau altora mai departe.

1.Care e ultima carte pe care ai citit-o?

Răspunsul, pe scurt, fără alte comentarii, este romanul Medgidia, oraşul de apoi, scris de domnul Cristian Teodorescu. Trag nădejde că nu va fi cea din urmă şi aş mai avea măcar câteva sute de citit.

2. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte, care anume ai fi şi de ce?

Adevărul e că, deşi poate că altora le-ar părea ciudat, mă împac destul de bine cu mine însumi. Dar dacă ar fi şi-ar fi să fiu un personaj dintr-o carte, aş vrea să fiu Gilbert Gosseyn, din Lumea non A, a domnului Van Vogt. De ce? Păi, dacă aţi citit cartea, o asemenea întrebare nici nu-şi mai are rostul. Nu, nu din cauză că omu' avea 1,85 metri şi 84 de kilograme, fiind sănătos stâncă - deşi recunosc că ar fi o sfârâială. Mi-ar plăcea să fiu Gosseyn pentru creierul ăla al lui cu însuşirea aceea fascinantă, pentru toate aventurile prin care trece, pentru epoca plină de posibilităţi în care trăieşte şi pentru lumile prin care ajunge. Din când în când, mi-ar plăcea însă să redevin Marin Anton, chit că aş risca să mă calific la categoria "indivizi cu personalitate multiplă".

3. Care e cel mai frumos film pe care l-aţi văzut până acum?

Ăăă, nu ştiu precis. Aşa, ca frumuseţe, mi-e greu să mă decid între Kagemusha sau Doamna cu căţelul al lui Nikita Mihalkov - l-am specificat pe Nikita Mihalkov fiindcă au fost mai multe ecranizări după nuvela cehoviană, în timp ce Kagemusha e una singură. Un film foarte drag inimii mele este Mica romanţă - la ce se poate aştepta cineva de la mine decât la o preferinţă din asta patetică şi romanţioasă? În schimb, cel mai tare dialog al tuturor timpurilor din cinematografie - mai genial de atât nu există nimic, am zis! - este cel dintre Lafayette şi Napoleon - nişte câini vagabonzi - din Pisicile aristocrate. Fără umbră de îndoială! Monologul final din Călăuza lui Tarkowski, de exemplu, se află un pic mai în urmă în topul meu personal.

4. Dacă ai întâlni un scriitor, ce scriitor ai alege?

Aş alege eu mai mulţi, dar nu ştiu dacă domniile lor ar avea chef să stea de vorbă cu mine. În plus, mi-ar trebui o sumedenie de traducători foarte buni pe care ar fi greu să-i convoc la o asemenea întâlnire. Dar dacă aş putea să trec peste aceste impedimente, aş dori neapărat să trag o şuetă cu Homer şi, neapărat, cu Titus Livius, deşi el e încadrat la istorici. Şi dacă tot se dau derogări, aş vrea să discut cu Boetius şi cu Giordano Bruno. Ar fi o chestie extraordinar de interesantă! Cu câţiva dintre cei români contemporani m-am mai întâlnit. A fost o onoare şi o plăcere, desigur.

5. Care e melodia ta preferată, cea pe care să o asculţi fără să te poţi sătura de ea?

Am şi eu multe "melodii" preferate - de la cele compuse de Albinoni şi Haendel până la cele aparţinându-le Csariei Evora sau lui Massive Attack, dar chiar să le ascult încontinuu, fără să mă satur de ele, mi se pare o chestie lejer patologică, una care, întâmplător are şi o denumire foarte precisă în literatura psihiatrică. Părerea mea!

6. Unde ai locui un an, departe de casă?

Mmm! Vai, tu, ce întrebare drăguţă! Una înrudită cu chestia aia alui Herve Bazin: "Unde-i mai bine decât acasă, în sânul familiei? Răspuns: oriunde în altă parte!"

Eu nu pot face asemenea afirmaţii radicale, dar...

Mi-aş începe acest frumos an departe de casă, locuind într-o vilă pe care o ştiu eu din Montpellier. Asta în primăvară, dar după Paşte, pe care l-aş petrece în patrie. Dacă nu mi-ar permite contractul, fie, mi-aş face Paştele în Grecia, de preferinţă în Creta. Pe vară m-aş muta într-un pălăţel cochet de pe malul lacului Como. Prin toamnă aş pleca în Tahiti, locuind pentru trei luni chiar şi într-un hotel de patru stele, ca toţi turiştii (!?!). Iarna, aş petrece-o într-o cabană eleveţiană somptuasă, din partea francofonă a respectivei ţări, cu coborâri dese prin Geneva, Neufchatel, Lausane, ba chiar aş da o fugă pe la nemţi, la Bayreuth. Trebuie să precizez că la o asemenea corvoadă nu m-aş înhăma decât dacă m-aş bucura de compania prietenilor. Spre liniştea lor, i-aş chema pe rând, în funcţie de compatibilităţile existente între ei. După acest an epuizant, m-aş retrage pentru o binemeritată odihnă în apartamentul meu din Militari. Sigur, după o săptămână aş putea s-o iau din loc iar, efectuând acelaşi traseu monoton.

7. Când citeşti, pentru a marca locul unde ai rămas, foloseşti semn de carte, sau îndoi pagina? Şi ce fel de semn?

Când citesc, oarecum ciudat având în vedere ce uituc şi zăpăcit sunt, ţin minte unde am rămas fără efort. Cu toate acestea, mai ales în ultimul an, folosesc şi semnele de carte. Face parte dintr-un program exterm de vast de precauţii pe care m-am gândit să le iau. Ca atare, am încropit o adevărată colecţie de semne de carte, mulţumită grijii pe care editurile o manifestă faţă de clienţii lor. Însă cea mai tare piesă a colecţiei mele este un semn de carte provenind dintr-o comunitate amerindiană de prin New Mexico. E metalic, foarte frumos colorat şi reprezintă un vultur în zbor. Nu fac semne, nu scriu şi nu (mai) desenez pe cărţi. Când eram elev, mai făceam de-astea pe manuale. Să-mi fie ruşine! Mărturisesc că i-am făcut buzele cu roşu şi i-am pus buclişoare lui Sadoveanu. Aţi încercat şi voi? Aţi văzut ce chestie tare iese?

8. Ai primit în ultima perioadă cărţi cadou? Şi dacă da, care?

Da, am primit, deşi nu se mai poartă, iar pentru tânăra generaţie e chiar jenant să ţi se întâmple aşa ceva sau să oferi asemenea obiecte cuiva. Dacă nu mă credeţi, verificaţi cu persoane trecute de cincisprezece ani, nu mai puţin, dar nici peste treizeci. Normal, puteţi să daţi de, ori să fiţi voi înşivă, una dintre puţinele excepţii. Felicitări!

La rândul meu, pot spune că am primit ceva cărţi cadou în ultimile luni. Iată-le: A spune cam acelaşi lucru de Umberto Eco, Bucuria matinală de P.G.Wodehouse, Ce-au fost boierii mari în Ţara Românească de Neagu Djuvara şi stârnitoarea de dihonii Idolii forumului, in care sunt publicate eseuri de-ale mai multor intelectuali români, sub coordonarea lui Sorin Adam Matei şi a Monei Momescu.

Uşuratic cum sunt, nu am citit deocamdată decât un sfert din lucrarea lui Eco, fiind ispitit de vulgara operă a odiosului Kurt Vonnegut. Cu certitudine, o să mă reîntorc cu plăcere la magistrul italian. Boon! Am parcurs mai bine de jumătate din Idolii forului, completându-mi lectura de aici cu multe din comentariile, adesea isteroide şi de un haz nemaipomenit - cu atât mai mult cu cât e involuntar - de pe bloguri şi forumul aferent. Dar am ostenit şi cu urmărirea microsioanelor satirice postate pe net, care au un ritm şi un volum uriaş, dar prea din cale-afară de rău mirositor. Cât ţăţism şi câte dâre de limacşi sunt pe acolo, mai rar, chiar şi pentru pitoreasca noastră intelectualitate. Oricum, un spectacol pe cinste, dar din care e de recomandat a se consuma cu prudenţă, altfel s-ar putea să vă ia greaţa. De la comentarii, nu de la eseurile cuprinse în carte, altminteri cât se poate de onorabile şi de interesante, atât cele pro cât şi cele contra.

Pe fermăcătorul domn profesor Neagu Djuvara l-am lăsat pentru o delectare liniştită mai la toamnă. Are o bogăţie de idei originale, o jucăuşă erudiţie, o limpezime şi o eleganţă a exprimării pe care rar o mai întâlneşti, una pe care eu unul o preţuiesc în mod deosebit.

9. Îţi place să reciteşti unele cărţi?

Da, îmi place. Numai pe Caragiale l-am citit şi recitit de nu ştiu câte ori. La fel cum am păţit şi cu zgubiliticul de Ulysses al lui James Joyce, altminteri des (şi aiurea) citat, dar de prea puţini citit. Aici e o boală a intelighenţiei române de ambe sexe, cam plină de snobism. Dacă nu-ţi place, zi domnule aşa! Nu minţi că ai lecturat doar ca să te dai rotund cât eşti de cultivat! În fond, un om are tot dreptul la inapetenţă faţă de cutare ori cutare autor. Acum, în patria noastră, e la mare modă Wittgenstein, Ludwig şi încă şap'şpe alte prenume pentru gagici - exagerez, are doar trei mari şi late. Tot respectul pentru acest domn, dar eu unul, încercând să citesc într-o librărie din al dumisale Tractatus logico-philosophicus, am rămas cam dezamăgit şi deloc poftitor. Dincolo de pagina a zecea, cu toată sforţarea, n-am putut trece. M-am mai holbat şi pe la mijlocul cărţii, şi pe la sfârşit, dar n-aveam organ pentru dumnealui. Haios e că mai toţi cei care pretind că l-au citit din scoarţă-n scoarţă habar n-au că la multe din ideile susţinute în lucrare, autorul a renunţat, ba chiar le-a combătut spre sfârşitul vieţii.

10. Care crezi că este cartea care ar trebui impusă tuturor ca "lectură obligatorie"?

Brrr, ce întrebare! După mintea mea, nu ar trebui să fie impusă nici o carte ca "lectură obligatorie". Însăşi sintagma "lectură obligatorie" e de o sinistroşenie îngrozitoare. Lectura e necesar să rămână o plăcere, o voluptate. O carte, oricât de bună, de morală, de interesantă sau de frumosă ar fi, din momentul în care e decretată ca fiind "lectură obligatorie" va căpăta o umbră hâdă în spatele căreia se vor ascunde sumedenie de monştri.

11. Care e locul preferat pentru lectură?

Hm! Acuma, sincer?... Adevărul e că am citit în armată, în foişor sau pe scările batalionului, când eram de gardă sau de planton (şi culmea, n-am fost la bulău nicio secundă, nefiind prins niciodată). Am citit versuri de Apollinaire sprijinindu-mi cartea de bormaşină, în pauzele de masă, când am fost pălmaş în fabrică. Am citit cîte un articol din România literară - ce publicitate le fac! - pe câmpuri, când eram poştaş. Am citit din Matila Ghyka în localuri de superfiţe, aşteptând să vină oameni de afaceri grobieni care întârziau la cine lucrative. Am citit cărţi din cele mai diverse în metrou, în autobuz, în căruţă, în avion, sau în barcă, pe-o baltă. Am citit în supermarketuri, am citit la coadă la Circa Financiară sector 6, în librării, în holurile diverselor săli de spectacole. Am citit pe tronul budei, într-o atitudine regală sau trudnic-chinuită într-o anumită perioadă. Aici, la toaletă adică, citesc ziare şi reviste satirice. Efectul purgativ cel mai bun îl au interviurile şi discursurile oamenilor politici. Garantat!

Aşa că un loc sacrosanct, dedicat special lecturii, n-aş putea spune că am, cartea să fie bună şi să nu fie zgomot. Sigur, prefer scaunul meu ergonomic (!) din sufragerie. Tot în el stau şi când scriu.

12. Care sunt motivele care te determină să alegi o carte pe care să o citeşti?

De obicei, mă orientez după autor. Adesea îmi ascult prietenii cărora le-a plăcut o carte sau un scriitor anume. Ori ciulesc cu mare interes urechile când cineva despre care nu am o părere favorabilă se declară scârbit de cutare sau cutare autor. Acord încrederea mea unui număr destul de mic de critici, recunosc cu insuficientă ruşine, deşi îi citesc pe foarte mulţi destul de des şi cu mare atenţie. Din păcate, mi s-a întâplat, şi nu o dată, ca în urma lecturii unei recenzii dintr-o revistă de cultură să mă întreb mai apoi dacă recenzentul măcar citise cartea asupra căreia se pronunţa cu atâta entuziasm sau atâta reţinere. Se mai întâmplă şi de-astea. Din fericire, există încă niscaiva critici care descoperă cărţi şi autori şi mai au pe deasupra puterea să le evidenţieze şi măriei sale publicului, ba chiar, în cazuri speciale, să i le şi desluşească. Mare lucru, în grăbita noastră cultură de azi - mă refer la nivel global, nu numai la români. Socotesc asemenea fapte având realmente un aer eroic, dar înglobând totodată şi o imensă satisfacţie interioară.

Cât despre cele scrise de editor pe pagina a patra a unei cărţi, mă lasă rece. La fel şi topurile celor mai vândute cărţi publicate la anumite răstimpuri. Nu am greţuri la anumite genuri literare socotite minore sau de nişă. NU există însă - pentru mine, cel puţin - literatură pentru femei, literatură militantă sau de popualrizare ştiinţifico-tehnică! Chestiile alea sunt orice, numai literatură nu. Asta nu înseamnă că n-am citit cu plăcere Lee Smolin sau Clifford A. Pikover, dar nu i-am pus pe respectivii oameni de ştiinţă la capitolul popularizatorilor. Un roman S.F. la care lumea fină strâmbă din nas (Picnic la marginea drumului, Seniorii războiului sau Solaris, ca să dau exemple din clasicii genului) poate fi o carte minunată. La fel un policer de calitate sau o fermecătoare carte fantasy. Cred cu naivitate că da, omul e stilul şi că o scriere poate fi bună sau nu indiferent de gen, de încadrările de moment ale teoreticienilor sau de cantitatea în care o carte e cumpărată. Atât topurile cât şi canoanele literare sunt trecătoare. Cărţile bune rămân.