Fericitul Titus - fragment din roman (III)

Patru oameni în halate albe parcă se aflau într-o procesiune solemnă şi degajând un aer ezoteric. Atmosfera avea categoric ceva mai ireal decât visul din care tocmai se înapoiase. Dintre toţi, numai pe rezidentă o recunoscu. Încercă să-i zâmbească şi să salute politicos lumea. Evident că nu-i reuşi mare brânză, dar asta nu avu absolut nicio relevanţă în economia generală a solemnităţii.

O tipă mai dolofană părea să fie starostele incontestabil al ceremoniei, fiind urmărită de celelalte halte albe cu un respect vâscos, privind în aceeaşi secundă unde privea ea, dând obositor din cap în semn de aprobare la tot ce spunea dumneaei. Părea că nişte fire nevăzute animau acele personaje care copiau întocmai mişcările şi gesturile cucoanei din frunte.

Doamna cea solidă se opri în faţa patului său şi făcu o figură de parcă faptul că pacientul deschisese ochii ar fi uimit-o peste măsură. Ramona o imită întocmai, în timp ce ceilalţi doi nu reuşiră decât o holbare nu prea marcată. După câteva clipe de adâncă meditaţie, doamna medicprimardoctorînştiinţemedicale Rocescu – Delia pentru apropiaţi – întrebă, cumpănindu-şi solemn cuvintele:

„E cel nou, cel de azi-noapte, nu?”

„Da”, sări plină de solicitudine Ramona, asumându-şi cu aplomb rolul de cea-dintâi-dintre-rezidente. „E cel cu aveceu’ hemoragic capsulolenticular stâng”, adăugă în chip de lămurire obiectivă, ştiinţifică, serioasă adică, aşa cum ea însăşi o degaja prin toţi porii.

Doamna medic primar dădu din cap aprobator şi se aplecă uşor către pacient, dar retrăgându-şi precaut mâinile la spate, ca nu cumva să se atingă din neatenţie de patul acestuia sau de cearşaful cu care era acoperit bolnavul. Lui Titus, în absenţa oricărei alte explicaţii pertinente a comportamentului înaltului cadru medical, i se părea pur şi simplu o tentativă de a-l mirosi, de a-l adulmeca precum un copoi. Un copoi cam miop, după cum îşi mijea ochii şi, desigur, bine împlinit, depăşind lejer faza de simplă împănare.

Era un gest pe care nu putea să-l înţeleagă, ca şi mimica uimită pe care o afişase dând cu ochii de el. Nu-şi amintea s-o fi întâlnit sau să o fi cunoscut vreodată, în aşa fel încât femeia să se mire în halul ăla văzându-l în salon. Poate faptul că mai trăia constituia o surpriză – nu tocmai plăcută, după feţele pe care le făcuseră doamna şi domnişoara doctor.

„Arată bine”, concluzionă, oarecum neaşteptat – cel puţin pentru Titus –, doamna Rocescu după ce-l privi un timp.

„E o consideraţie strict estetică?”, era tentat pacientul să o chestioneze, însă se gândi că o asemenea întrebare ar fi fost socotită o măgărie. În plus, era conştient că dicţia lui nu ar fi din cale afară de bună. Se mulţumi deci să tacă şi să privească totul foarte atent.

Doctoriţa sesiză că privirea pacientului o urmăreşte cu interes, aşa că decise că acum e momentul unei prime luări de contact în vederea unor directive medicale precise. Ridică mâna dreaptă şi, după ce mimă gestul de a ciocăni într-o uşă imaginară, începu să o agite ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun în gară, în timp ce zicea repede:

„Alo! Alo, domnu’! Alo!”

„Vă ascult, doamnă”, dădu să zică Titus amabil. În loc de asta îi ieşi: „Vî ăăsssăşlît, dalmîîăă, mmîpff!”. Dar rostit cu convingere, nu aşa!

Când se auzi, încercă în acelaşi timp două senzaţii la fel de intense. Una de ruşine, urmată imediat de una de groază. Aşa era el în stare să vorbească? Aşa va vorbi de acum încolo? Dar doamna doctor insistă, înţelegând că bolnavul era pe recepţie:

„Alo! Lasă vorba şi fii atent aici la ce-am să-ţi spun eu! Da?”

Conştient că nu se poate baza pe cuvinte, bărbatul dădu din cap, în semn că o ascultă cu toată atenţia.

„Deci! Nu te ridica, da? Nu te ri-di-ca! Stai la orizontală! La o-ri-zon-ta-lă!”, accentuă ea mesajul silabisindu-i-l şi repetându-i-l. „Nu sunt prea sigură că ăsta a înţeles ceva. Bine, nici când era sănătos probabil că nu-l dădea deşteptăciunea afară din casă”, hotărî în sinea ei, aprioric şi kantian, doamna doctor. Oftă şi mai adăugă cu asprime, subliniindu-şi cuvintele cu arătătorul:

„Ai făcut un accident cerebral”, zise, apoi continuă lămuritor şi întrucâtva aristotelic, fireşte fără să peripatetizeze. „Ţi s-a spart un vas în cap, o vână, mai pe înţelesu’ tău. Aşa. Bun! Noi ţi-am pus perfuzie, uite, sticluţa aia din care coboară un furtunaş prin care se scurg nişte medicamente ca să te faci bine, da? Ei, mata ce trebuie să faci? Să stai întins aşa în pat şi să nu te scoli. Nici măcar în fund. Nici mă-car în fund, da? Stai frumos în-tins. Numai aşa! Dacă nu stai aşa şi te ridici, poţi să şi mori. Asta, fie vorba-ntre noi, în cel mai fericit caz”, zâmbi şăgalnic doamna Rocescu. Urmă amuzată: „Fiindcă altfel ai şansa, ca să zic aşa, să-ţi mai plesnească, naibii, alte vase-n cap şi să ajungi legumă. Salată ajungi, dacă nu mă asculţi. Varză, nu alta! Mă, ai înţeles?”

Titus înţelesese cu mult înainte de discursul ei ce se întâmplase cu el. Alte nelămuriri avea el, iar cuvântarea medicului nu avu darul să i le clarifice în vreun fel. Fără voie, însă destul de expresiv, chiar şi pentru doamna doctor, se încruntă în semn că anumite probleme nu erau deloc rezolvate. Cea mai stringentă întrebare era dacă avea să-şi revină şi în ce măsură. O să poată vorbi ca lumea din nou? O să poată să-şi folosească ambele mâini, ambele picioare? Dacă asta ar fi posibil, când se va produce recuperarea?

Doamna adjunct de şef de secţie observă încruntarea pacientului şi se enervă, interpretând în felul ei nelămurirea evidentă care se citea pe mutra bărbatului. „Ce mama dracu’ nu înţelegi, mă, Spafanache? Cum să-ţi spun mai clar? Ei, comedie! Ia uite, dom’ne la el! Da’ eu sunt fraieră, că mă pun la mintea lor să le dau explicaţii, că ce şi cum. N-are dreptate Cacoveanu? Are, măcar în chestia asta... Bine zice: «Cu bolnavu’ nu stai de explicaţii şi poveşti medicale că, după aia, crede că are dreptu’ consfințit prin constituţie să se bată pe burtă cu tine. Distanţa dintre noi şi ăştia trebuie să fie sfântă!» Corect, dom’ne, corect!”

Aşadar, hotărî că pierduse cam mult timp cu prostovanul ăsta. Îşi făcuse datoria cu vârf şi îndesat. Se întoarse şi se îndreptă iritată spre uşă. Ramona i-o deschise repejor şi toţi ieşiră într-o ordine ce respecta o ierarhie subînţeleasă. Ramona era mulțumită, ea păşind în hol imediat în urma şefei. Ultimul era un rezident cu ochelari. Când să închidă în urma tuturor, fu cât pe ce să spună bună ziua amărâţilor din salon. Îşi reveni însă imediat, păşind afară într-o tăcere distantă. Ceilalţi, inclusiv şefa, nu ziseseră nimic la plecare. Păi ce, nene, el era mai prost!?