Mici comentarii

Teleportarea

Cu ocazia fericitului eveniment din 8 iunie, respectiv teleportarea cuantică, a apărut şi un proaspăt sosit neologism în limba română: entanglare. Să ne trăiască! Până una-alta, ia neamule, electronu' entanglat, că e cool, e superbeton!

La anunţurile astea făcute de cercetătorii chinezi eu mă uit cu destulă circumspecţie. Şi asta nu fiindcă aş avea anumite umori negative faţă de marele popor asiatic ci fiindcă îmi mai amintesc de o altă veste triumfătoare. Acum nişte ani, tot ei izbutiseră şi fuziunea nucleară "la rece". Un rus, un indian şi un pakistanez parcă, sau iranian, nu-mi mai amintesc precis, au susţinut că şi ei erau pe aproape cu cercetările de izbânzile din domeniu ale chinezilor. Majoritatea savanţilor din celelalte ţări însă au zâmbit şi au cerut dovezi, că de!, asta-i ştiinţa, iar chinezii au dat din colţ în colţ şi, după nişte luni bune, au zis că n-au mai reuşit să repete minunea. Susţinătorii ceilalţi - care mai aveau şi ei doar un picuţ până să ajungă la rezultate similare în descoperirea "fuziunii reci" - s-au dat la fund de tot şi au tăcut ca peştii. Să mai aşteptăm, deci, să se coacă şi teleportarea asta care, oricum, pare altceva decât teleportarea din Star Trek. De visat, sigur, nu poate să ne împiedice nimeni, iar un joc de glezne pentru neuroni, sub forma unui exerciţiu de imaginaţie, e cât se poate de util.

*

Trâmbiţele adormirii

Vuvuzelele, cu bâzâitul lor continuu, mi se par de o monotonie enervantă care nu poate fi egalată decât de jocul unora dintre participantele de la acest campionat mondial. Niciun grup de suporteri, cât de mare ar fi, nu se particularizează în vreun fel şi nu reuşeşte să-şi transmită susţinerea către propria-i echipă prin suflatul cu sârg în aceste sinistroşenii. Pe undeva, această invenţie are rolul de a fi corectă politic, nediscriminatorie pentru nimeni. În fond, bâzâitul emis în continuu nu ştii dacă e pro sau contra unei echipe ori a alteia, fiind până la urmă un soi de zgomot alb al tribunei. Un zgomot alb care te spală pe creieri, o chestie care nu limpezeşte ceva, ci face totul şi mai confuz. Eu unul sper că e o modă care nu va prinde. Prefer cântecele suporterilor, oftatul sau explozia de bucurie a tribunei ce palpită la fazele jocului. Monocorda trâmbiţa-vuvuzea omoară spectacolul fotbalistic, dar rotunjeşte probabil veniturile aduse de panoplia suvenirurilor unui campionat mondial. Probabil că, pe criza asta, e singura ei raţiune de a exista. Sper - cu toată sinceritatea - să aibă parte cât mai rapid de funeralii şi să fie cât mai grabnic uitată.

*

Librăriile

Librăriile mor încetişor şi discret, fără zbateri patetice. Mişcarea asta se vede mai clar în micile oraşe, dar şi în Bucureşti unde, cu unele excepţii, librăriile de abia îşi mai trag sufletul. Fenomenul e în contratimp cu tendinţa mondială de creştere a numărului de cititori. A existat şi în Occident un fenomen asemănător prin anii 80, până la jumătatea anilor 90. Dar nu atât de dramatic ca la noi prin amploare şi nepăsare.

În acelaşi timp, trebuie recunoscut faptul că există şi alte similarităţi cu Occidentul în ceea ce priveşte fenomenul dispariţiei librăriilor. Şi la ei - în Europa de Vest şi în America de Nord - micile librării au tras obloanele în favoarea marilor magazine de carte organizate după reţeta de succes a marilor lanţuri comerciale. La noi, singura chestie - după câte ştiu eu - de genul ăsta e reţeaua Diverta. Sigur, departe de mărimea, diversitatea şi nu în ultimul rând stilul şi calitatea spaţiilor oferite potenţialului cititor-cumpărător occidental. Iar în afară de reţelele de librării, vesticii mai au şi bibliotecile, precum şi multe alte acţiuni de propagare a literaturii prin mijloace specifice care la noi abia dacă sunt în faza de pionerat. Despre acestea nu mă încumet încă să vorbesc, subiectul acesta necesitând poate un articol care să le fie special dedicat.

O să mai fac totuşi o remarcă la care ţin în mod deosbit şi care mi se pare a fi un simptom destul de grav al stării în care ne aflăm aici, în patria noastră dragă. Ştiu cu siguranţă că destui adolescenţi din generaţia celor de 15-17 ani consideră că a te duce cu o carte cadou de ziua cuiva e o chestie absolut jenantă. Întrebaţi-i pe tinerii din jur şi o să rămâneţi uimiţi. Iar asta e valabil şi pentru cei care, copii fiind la 12,13 ba chiar 14 ani, încă mai citeau. Intrarea în liceu reprezintă, aparent paradoxal, un prag al despărţirii hotărâte de carte. Nu dramatizez şi nu spun că toată lumea e la fel, dar presiunea constantă a unei anumite tendinţe toxice cam asta e. Ar fi foarte, foarte interesant de făcut un studiu sociologic serios în această direcţie - că sondajele de opinii politice or fi ele bănoase, dar nu-s nici pe departe atât de pline de învăţăminte pe cât ar fi acesta. De fapt, dacă le-ai analiza serios, orientările politice de azi sunt tocmai consecinţa unei opacizări intelectuale - poate e cam dur spus , dar nu mă pricep s-o afirm mai eufemistic - cu care ne-am procopsit tocmai prin lipsa de efort intelectual, prin lenea aproape generală a unei mari părţi a populaţiei de a gândi fiecare cu capul său, generată de ani şi ani de surogate spirituale, de emisiuni tâmpite şi de discreditare aproape programatică a culturii. Mitul celebrităţii câştigate peste noapte prin nerozii emise pe ecran sau în tabloide, în dauna valorii unor opere ce necesită ani de muncă şi de exersare a talentului au efecte teribile. Iar maximul lor de toxicitate cred că încă nu a fost atins. Ce am semănat, aia culegem. Societatea , din fericire, este dinamică, corpul social fiind viu. Dar nu mai viu decât indivizii care îl alcătuiesc.

În plus, privind optimist, România nu este un sistem închis, ci branşat la o lume care are tendinţe mai raţionale şi mai naturale de prezervare şi continuă îmbogăţire a resurselor umane de care dispune. O capacană e însă şi aici, iar aceasta se va vedea tot mai clar în domeniile de vârf, inclusiv în domeniile de creaţie. Capcana e că inteligenţa şi talentul real sunt mult mai fluide şi, ca atare, tind să se înalţe spre medii mai rafinate, căutându-şi locul printre esenţe de acelaşi tip nobil. În timp ce noi riscăm să cam rămânem cu boasca...

*

Întoacerea literaturii

Bun. Din tot ce am spus în paragraful de mai sus să nu se înţeleagă că că mă altur şi eu corului celor care deplâng iminenta dispariţie a literaturii, a cititului şi a poveştii. Sunt convins - da, da, sunt chiar convins! - că în curând cartea/povestea/romanul îşi va lua revanşa. Şi încă cu vârf şi îndesat. Că o vor face sub o altă formă decât sub cea "clasică", a paralelipipedului de celuloză, e destul de probabil. Că o vor face mult mai seducător, cuprinzând o diversitate de înfăţişări şi că toate acestea vor convieţui un timp, nici asta nu mi se pare imposibil. Totodată cred că lumea românească va redescoperi magia cititului poveştii. Nu neg câtuşi de puţin valoarea filmului - în fond e o altă modalitate de a spune o poveste. Şi nici nu o socotesc o artă mai impură, mai puţin artă. Numai că filmul are alt ritm, iar povestea cinematografică se structurează altfel, fiind constrânsă, tocmai de imagine şi de regie, la un anumit concret. Iar acest tip de concret audio-vizual are un suport mediatic absolut colosal, dându-i un caracter copleşitor de masă. Dar...

Acelaşi autor poate fi citit de milioane de lectori în tot atâtea feluri, în tot atâtea chei de receptare specifice fiecăruia. Personajele unei cărţi au înfăţişarea pe care fiecare cititor le-o dă în mintea lui, dar după portativul livresc al scriitorului, sub bagheta, orchestraţia şi sugestiile interpretative ale autorului. În aceste condiţii, cititorul rămâne unicul şi irepetabilul interpret, ceea ce, în tumultul culturii de larg şi uniform consum, e deja un lux. Luxul de a fi tu însuţi citind o poveste pe care o descoperi ca fiind scrisă pentru tine. Cetăţeanul Bloom are tot atâtea feţe pe câţi cititori are Ulise, romanul în care personajul locuieşte. La fel ca şi Jean Valejan sau Elana din Troia. Din cauza asta, orice ecranizare a Mizerabililor, oricât de izbutită ar fi, parcă nu ne satisface pe deplin pe noi, cei care am citit cartea. Pe ceilalţi da, dar aceştia au pierdut o lume mult mai bogată, mult mai nuanţată şi mai "a noastră". Acesta e secretul inefabilului succes al poveştii/romanului/cărţii citite în ritmul propriu fiecăruia dintre lectori, iar nu turnate în tiparul imaginii şi decupajului stabilit de un regizor, oricât de genial ar fi acesta. Iar în valoarea şi perenitatea acestui succes eu cred, indiferent de fluxul sau refluxul inerentelor mode şi tendinţe ale vremurilor, mai aspre sau mai line, pe care le traversăm.

*

Un necesar P.S.

Mulţumiri, în închiere, domnului Liviu Drugă, pentru incitantele sale "Uimiri", cele care m-au determinat să-mi dau şi eu cu părerea pe aici.