Bacalaureat 2010 sau tragedie la gingie

Tatăl îi spune odraslei, în timp ce-şi desface o bere - mergându-i mintea la rece -, pregătindu-se de o tablă cu vecinul: "Mai pune şi tu mâna p-o carte, că ca mâine vin examenele!". Mama, bunica şi mătuşa, uitându-se la o emisiune de divertisment cu mare priză la publicul larg, gen de Trei ori femeie, îl susţin şi ele în efortul educativ pe capul familiei şi-i zic copilului: "Da' chiar, mă, mai pune şi tu mâna pe cartea aia, că mai e decât un an (un semestru, o lună, o săptămână) şi vine bacu'!".

Iar odrasla, astfel povăţuită, ce să facă? Se duce mârâind în camera ei, scotoceşte după un manual sau după caiet, şi-l aşterne pe birou ca pe o faţă de masă justificativă, în faţa calculatorului, şi se pune pe YouTube, să se mai amuze ori să afle noutăţi despre nemuritorul Garcea sau despre Pierduţii în NATO. Ori se întinde la vorbă pe chat, scriind aşa cum vede că o face pe net un "mare om de cultură" care, neizbutind să se afirme prinr-o operă de valoare, a ţinut câteva zile prima pagină a tabloidelor printr-un scandal imund. Adolescentul dacă scrie, o face precum acest personaj, adică în ultimul hal, într-o română care parcă a tras o liniuţă pe nas, plină de cele mai bizare prescurtari şi expresii handicapate sau de americanisme şi alea notate aiurea.

Trec zilele, trec săptămânile, trec lunile şi anii mai apoi, până se ajunge la fatala zi a examenelor.

Dar mai înainte de asta elevii îi mobilizează pe părinţi să dea bani la şcoală pentru "fondul de protocol" al examenului ce va să vie. Şi toată lumea se simte pregătită pentru marele eveniment. Nenorocirea e că bacalaureatul chiar vine. Şi cu el dezastrul. Anul ăsta pentru doar o treime din absolvenţii liceului. După asta încep văicărelile şi acuzaţiile aruncate în şi din toate părţile.

Nimeni nu are curajul să spună cu glas tare ce gândeşte. Ideea forţă ce animă populaţia de ambe sexe din România este că şcoala e o prostie şi o pacoste prin care, vrei, nu vrei, trebuie să treci. Şcoala - îşi spun o grămadă de români - e o mare belea, una care nu foloseşte la nimic. Ia uitaţi-vă la "elitele" noastre ce umplu seară de seară televiziunile care fac rating. O să vedeţi cumva acolo mari oameni de ştiinţă, mari artişti, mari arhitecţi ori filozofi? Nici vorbă. O să vedeţi oamenii de succes ai societăţii, adică şmenari care sunt când specialişti în inginerii financiare, când oameni politici, fătuci ca Bianca lu Bote, sau tot soiul de tipi cool, de felul făuritorului de chiloţi care se lansează în analiza pertinentă a taoismului, că tot a avut dumnealui o prezentare de modă în China. Astea-s modelele, personalităţile-ţintă oferite tinerei generaţii. Toată această adunătură n-a avut niciodată vreo treabă cu şcoala, cu munca de natură intelectuală, cu studiul. Oricum, societatea noastră nu încurajază chestiile astea. Dimpotrivă, în esenţa ei şi în intimitatea celor mai mulţi dintre noi, le dispreţuieşte.

Interesant e că ţapii ispăşitori sunt găsiţi numai profesorii şi sistemul de învăţământ. Sigur, aceştia au păcatele lor şi nu tocmai puţine şi nici chiar uşoare. Nu sunt eu în măsură să mă adâncesc asupra lor. Dar o să dau un singur exemplu de "modernitate" aplicată după ureche. Pe mine unul mă deranjează foarte mult noua modă a "portofoliilor" lansată de profesorii de liceu. Portofoliile astea nefiind altceva decât o mulţime de pagini, scoase de pe internet la imprimantă, cu privire la un subiect dat. Elevul caută pe google, găseşte ceva, dă comnda print şi şi-a făcut referatul. Cu cât "portofoliul" e mai gros, cu atât nota e mai mare. Elevul nu numai că nu citeşte nimic, dar de acum nici nu-şi mai scrie nimic. Un elev mediu şi cât de cât sârguincios îşi va rezolva într-un sfert de ceas - depinde de viteza imprimantei! - eventuala temă. Cel care s-ar apuca să-şi înveţe, să caute informaţii suplimentare pe net, iar apoi să scrie cu mânuţa lui, trecând prin filtrul propriei minţi un text de trei pagini, abia ar lua nota cinci. În timp ce unul care şi-a pierdut zece minute uzând de tehnica informatică, fără să reţină nimic din tema propusă, poate să ia nota zece. Asta deoarece - culmea-culmilor! - nici profesorii nu citesc temele efectuate de elevi, socotindu-le strădania şi meritele după cantitatea de hârtie adusă şi după calitatea print-ului (color e mai cool). În final, nici elevul care a greşit prima dată canonindu-se să studieze ceva şi să pună bazele unui tip de învăţare mai adaptat lumii în care trăim nu va mai repeta eroarea. Şi se va lăsa de studiu învăţând şi el cum să se descuce. Închei aici cu povestea uneia, doar a uneia, dintre noile şi multele metehne ale învăţământului românesc.

O acuzaţie obsedantă şi aproape uniformă pe care o tot aud spune aşa: învăţământul nostru e prost fiindcă, după bacalaureat, tinerii ies de pe băncile şcolii fără o specializare, total nepregătiţi pentru ocuparea unui post care se cere pe piaţa muncii. Nu zău!? Şi ce aţi vrea să iasă, geneticieni, specialişti în fizica cuantică sau analişti bursieri? (Oricum, chestiile astea nu se caută de-adevăratelea prin România. În Occident, da.)

Cam toată lumea uită că liceul şi, implicit, şcoala primară şi cea gimnazială, nu oferă decât o instruire de bază şi o cultură generală. Specializările se fac ulterior, fie în facultăţi, fie în şcolile de specialitate postliceale. Cine doreşte să devină bucătar face o şcoală postliceală de bucătari, cine doreşte să fie medic, face o facultate de medicină, trecând ulterior şi prin alte forme de specializare profesională specifică. În ce măsură aceste forme de învăţământ satisfac cerinţele şi necesităţile oamenilor şi ale pieţei muncii, asta deja e o cu totul şi cu totul altă poveste. Însă în clasele I-VIII înveţi noţiunile de bază, te familiarizezi cu disciplinele fundamentale şi... înveţi să înveţi! În liceu îţi pui la punct, cât de cât, cultura generală. Or, la noi se consideră cultura generală ca fiind ceva insignifiant, o sclifoseală, o treabă care, la o adică, poţi să ţi-o completezi din fugă urmărind Teleenciclopedia sau Discovery şi citind rubrica ştiaţi că... din cotidiene. Iar dacă n-ai chef nici de astea şi te pretinzi intelectual, dai un clic pe Wikipedia şi te-ai pus la punct cu orice, sau cel puţin aşa îţi închpui.

Nu iau apărarea profesorilor. Destui dintre ei, prea mulţi chiar, sunt jalnici sub raportul pregătirii, exprimării, ba chiar şi sub aspectul unui minim de civilitate necesar. Cât se poate de adevărat. La fel de adevărat e însă şi faptul că o importantă parte dintre cei buni sunt siliţi, de-a dreptul programatic, să părăsească învăţământul, atât din cauza salariilor mizerabile cât şi a sistemului sufocant pentru un om de o anumită valoare. O parte a celor capabili rămân din varii motive, fiind totuşi constrânşi să-şi modereze aspraţiile profesionale de mediul, colectivul şi habitudinile locului lor de muncă. Pe undeva, aceşti oameni sunt realmente într-o situaţie foarte grea. Restul s-au adaptat pur şi simplu sau se complac într-un loc aparent călduţ şi relativ sigur, devenind clasicii profesori-funcţionari.

Dar elevii? Ei n-au nicio vină? Văd că nimeni nu vorbeşte despre lenea aşternută peste mulţi dintre ei ca o păturică confortabilă. Nimeni nu vorbeşte despre această nouă generaţie plictisită din naştere, căreia i se cuvine totul în mod natural, fără să depună un minim de efort, care a învăţat de la părinţi că realizările în viaţă sunt date de arta de a te descurca.

Nimeni nu pare să bage de seamă că ţinta fundamentală, scopul existenţei multora dintre adolescenţi este un anumit tip de distracţie, cam de pehlivani şi de joasă calitate, precum şi satisfacerea unor orgolii de natură materială. Unele, pe care, nu-i aşa, părinţii le alimentează din greu, socotind că instrucţia progeniturii e ceva mult mai puţin important decât un telefon mobil pe care ăla micu' şi-l doreşte obsesiv.

Nu spun că toţi sunt aşa. Dar sunt mulţi, foarte mulţi, dacă-i iei bob numărat. Iar anul acesta am început să ne facem o idee despre mulţimea lor. O idee încă destul de vagă, să nu ne facem iluzii.

Iar părinţii? E suficientă indignarea lor de victime? Cine le cumpără sau le dă bani copiilor să-şi cumpere oja, fondul de ten, gelul, anabolizantele, telefoanele mobile, diversele gadgeturi, hainele şi accesoriile treny, în schimbul niciunei alte obligaţii care priveşte tocmai viitorul acestor odrasle? Câţi dintre părinţi pot spune unde se află, cu cine şi ce anume fac copiii lor? Timpul mereu prea puţin, ca duşman al părintelui, indiferent că acesta e motostivuitor sau manager într-o companie de vârf, este o realitate. Numai că nu ne putem ascunde mereu, mereu, în spatele ei. Mai sunt şi comodităţi, mai sunt şi laşităţi, mai sunt şi atâtea "aşa se obişnuieşte acum", cu care ne amăgim.

În plus, mai e şi măria sa societatea. Cu fluxurile şi refluxurile ei, cu tendinţele şi uzanţele ei, cu marile sale ipocrizii. Ea îţi impune să munceşti până crăpi, stabilindu-ţi priorităţi pe care poate că ai surpriza să constaţi că de fapt nu sunt ale tale. Ea îţi spune să-i dai odraslei aia şi ailaltă, că aşa fac toţi părinţii responsabili, altminteri copilul o să rămână traunatizat socio-emoţional, dacă n-are şi el, ca toţi ceilaţi, cutare sau cutare prostie. În schimb, îţi recomandă să-l slăbeşti cu sfaturile, cu cerinţele, cu atribuirea de responsabilităţi copilului pe care, iarăşi, umbli să-l traumatizezi cu severitatea ta tradusă ca excesivă şi anacronică. Fiindcă, fireşte, azi trăim în alte vremuri.

Iar când tragi la răstimpuri linie, vezi că ieşi pe minus. Un minus adesea extrem de dureros. Bacalaureatul lui 2010 este un asemenea minus. Sigur, mâine va trece şi problema asta pe unul din nenumăratele planuri secunde ale actualităţii naţionale. Mai dă o declaraţie primul-ministru ori preşedintele-jucător, mai se mărită Magda Ciumac, mai divorţează Luluţa-Panseluţa.

Părinţii rămân să se descurce şi o s-o facă ei cumva ca să rezolve problema progeniturilor. Cum? Odraslele noastre pot oricând să ne explice ceea ce tot noi i-am învăţat: "Păi, rezolvaţi-o româneşte. Adică fiecare cu relaţia lui, cu o şpagă, cu o atenţie, o măslină, că doar oameni suntem. Şi mai repede! Că doar e de datoria voastră!" Iar noi aşa o să facem, mândri să demonstrăm că n-om fi mai proşti ca alţii. Şi o să fie bine şi la vară cald.

Desigur, ar mai exista şi alte posibilităţi, însă aceasta pare cea mai probabilă şi cea mai la îndemână. După ce vom rezolva şi trebuşoara asta, o să mai avem de trecut un hop: bacalaureatul nepoţilor...

Până atunci însă o să mai fie timp, căcălău. De ce să ne îngrijorăm? Ia mai bine să curgă berea-n valuri şi să cânte muzica! In cinstea treimii ăleia de liceeni care tocmai au picat la bac. Păi, ce vrei, soro, să cază săracii la depresie? Oricum, vorba ăluia care nu pupă niciodată să fie ales ca subiect al acestui examen: "Splendidă catastrofă!".