După ce coborî din tren la Yekaterinburg, îi trebui o jumătate de zi pînă să ajungă la mînăstirea unde spera să-l găsească pe călugărul Parigorie. Cu două ceasuri înainte de lăsarea înserării, bătu în poarta aşezămîntului monahal. Îi răspunse un frate înalt şi bine zidit, cu o privire vulturească. Serghei întrebă de monahul pe care-l căuta. Călugărul îi spuse că bunul Parigorie se săvîrşise, strămutîndu-se de pe această lume în urmă cu două săptămîni.
Chipul oaspetelui se albi şi rosti disperat:
„Doamne, şi atunci ce mă fac?”
Suferinţa omului din faţa sa îl impresionă pe tînărul călugăr:
„Dar ce nevoinţe sau beteşuguri ai matale?”
Serghei îl privi năuc, dar încercă să se adune. În cele din urmă reuşi şi-i spuse monahului despre necazurile sale legate de nălucile cele nelgiuite pe care le vedea aievea. Acesta îl ascultă cu atenţie şi bunăvoinţă în tăcere, mîngîindu-şi barba deasă şi blondă. După ce oaspetele isprăvi de povestit ce avea pe suflet îi zise cu o voce măsurată:
„Din păcate, aşa cum ţi-am zis, cel ce ar fi putut găsi leac necazului dumitale a fost chemat la cele veşnice. Niciunul dintre noi, cei trăitori în acest sfînt lăcaş, nu e pînă într-atît de vrednic încît să-ţi fie de ajutor. Dar, am ştiinţă despre un alt frate, înţeleptul Isidor, mult mai în vîrstă şi mult mai înduhovnicit, care ar putea să-ţi uşureze povara ce-ţi apasă cugetul şi să te lumineze în privinţa celor ce le ai de făcut. Numai că acest călugăr se află departe, departe, la vreo două mii de kilometri de aici, dincolo de Omsk, dincolo de Novosibirsk, înspre sud, către graniţa cu China şi Mongolia. Aşezămîntul unde fratele nostru îl slujeşte pe Dumnezeu este la poalele Altaiului. Ca să ajungi acolo trebuie să treci prin Barnaul şi mai apoi prin ultima localitate mai răsărită din zonă care se numeşte Gorno-Altaisk. E singura îndrumare pe care ţi-o pot da. În rest pot doar să mă rog pentru ca Atotputernicul să-ţi călăuzească paşii şi să te scoată la liman şi izbăvire. Dacă eşti înfometat îţi vom da din bucatele noastre, iar dacă eşti ostenit, te-om adăposti. Dumneata o să te socoteşti o să spui ce-ai hotărît.”
Serghei mulţumi frumos călugărului pentru invitaţie, dar spuse că se grăbeşte să se întoarcă în gară, ca să prindă cel mai vremelnic tren în direcţia pe care i-o indicase cu atîta bunătate. Apoi îşi luară rămas-bun. Poarta se închise, iar călătorul porni mai departe, urmîndu-şi drumul.
După trei nopţi şi două zile de mers, ajunse în sfîrşit la Barnaul. Dar pînă la Gorno-Altaisk mai erau mai bine de două sute de kilometri. Calea ferată nu ajungea pînă acolo. Exista o cursă regulată de autobuze pînă la Byisk, iar de aici încolo s-o descurca el mai departe. Spre seară, cu chiu, cu vai, ajunse în oraşul acela şi înnoptă acolo. Întrebă în stînga şi în dreapta şi află că o coloană de camioane se îndreaptă spre localitatea pe care o viza el. Dormi în sala autogării, cu capul pe valiză, alături de alţi cîţiva drumeţi kazahi şi vreo patru negustori uiguri. Pe la opt, la o jumătate de ceas după răsăritul soarelui, porniră şi camioanele. De două zile o furtună de zăpadă potopise ţinutul. Acum parcă se mai liniştise. Gerul însă nu se înmuiase deloc.
Serghei avu noroc să fie primit în cabina şoferului. Nu erau prea mulţi călători în perioada aceea a anului. Constată uimit că întreaga coloană, după ce ieşise din oraş, se îndreptă spre albia fluviului Obi. Şoferul rîse de figura descumpănită a pasagerului: „N-ai mai fost p-aci, nene, este? He, he, he! Iarna astea-s şoselele noastre. Cele mai bune, cele mai sigure, fără gropi, fără nimic...”
„Da’ nu s-a întîmplat vreodată să să mai şi crape gheaţa asta. La ce tonaj au tir-urile astea, mă şi mir că nu vă e frică!”
„Pe vremea asta!? Niciodată. Trec ele p-aci coloanele de tancuri, alea de şaiş’cinci de tone bucata, dar’mite un camion de nici patruj’ de tone. Stai, nene, liniştit! Nu-i nicio problemă. De douăj’ de ani fac drumu’ ăsta şi n-am avut niciodată vreun necaz. Vreun necaz din ăsta, vreau să zic!”, sublinie şoferul.
Dimov nu mai întrebă nimic, lăsîndu-l pe cel din stînga lui să se concentreze asupra „şoselei”. Totul era un ocean alb, nesfîrşit. Curînd, pîlcuri de arbuşti şi de copaci începură să marcheze malurile fluviului. Omul ce conducea camionul dădu din cap, ca un cunoscător ce se afla:
„Începe să se simtă muntele. Ăstea-s primele semne ale Altaiului.”
„Şi pînă unde mergeţi?”, se interesă călătorul.
„Pînă-n Kazahstan. La Kanatal şi punct terminus în Zaisan, aproape de graniţa cu China. Cu China, cu China, da’ acolo-i teritoriu autonom uigur, dacă mă-nţelegi...” şi omul făcu cu ochiul, dînd o conotaţie aparte vorbelor. Conotaţie pe care Serghei n-o prea pricepu, dar nici nu se vîrî în sufletul omului ca să afle mai multe. Îl lămuri însă imediat acesta:
„Negustorie, tată, negustorie! Noi le ducem cartofi, orez, peşte, blăniţe de sobol, cherestea, butelii, ba, uite, acum avem şi fructe. Da. Ei ne dau mătase. Da’ ştii ce mătase? D-aia adevărată nu şmecherii d-alea, sanchi, mătase vegetală. Nu, nene, marfă dă vis! Plus covoare şi adidaşi.”
„Adidaşi!?”, se minună Serghei.
„Da, dom’ne, adidaşi. He,he! Da’ nu d-ăia de-i ştii matale, din care cumperi la Moscova, la colţ de stradă. Noo! Marfă adevărată, cusuţi manual, piele ca mănuşa... Poate prin Germania, da’ nici acolo peste tot, doar la magazinele de lux să mai găseşti aşa ceva.”
„Cred că ies bani bunişori”, îşi dădu cu părerea însoţitorul.
„Păi, altfel ne-am mai rupe noi oasele prin pustietăţile astea!? Ce să faci, tată, toţi alergăm şi noi după o bucată de pîine. Măcar, vorba aia, să ştii baremi pe ce munceşti.”
Urmă încă o oră de tăcere, fiecare rămînînd cu gîndurile sale. După acest răstimp Serghei întrebă cu timiditate:
„Şi ajungeţi voi azi pînă acolo unde ai spus matale?”
„Nu, nici vorbă! Dacă ajungem mîine, pe-nnoptat, e bine. Dar la cum s-arată timpu’ şi la cîtă zăpadă afînată e, cred că abia poimîine să nimerim şi noi Kanatalu’.”
„O să mergeţi încontinuu?”
„Ei, da! Doar nu sîntem nebuni. Nu-ţi dai şi mata seama ce periculos ar fi. Nu, nene, ne odihnim şi noi cîn’ vine noaptea.”
„Păi, unde o să dormiţi?”
Şoferul rîse din nou:
„Te-ai prins şi matale că p-acia nu prea-s oraşe şi hoteluri. Un’ să dormim? În frigorifică. Dă Alexei drumu’ la instalaţie şi în două ceasuri e tocmai bună de soileală.”
„În frigorifică?! În camionul ăla de cară peşte congelat?”
„Normal! Altundeva unde? Avem saci de dormit ca lumea, avem vodcă, să ne băgăm gata încinşi în scutece. Ce ne mai trebuie?”
„Da’ nu-i frig acolo?”
„Îs doar minus şase grade, meştere. Te-ai bunghit? Minus şase grade. Faţă de treij-patruj’ de grade sub zero, cît s-o lăsa la noapte p-acia, e boierie. Acu’ ieşi la socoteală?”
„Aha! Înţeleg acuma, da”, se dumiri Dimov, cufundîndu-se după aceea în muţenie. Pînă la destinaţie nu mai deschise gura.
Coborî din camion mulţumind frumos, urîndu-i şoferului drum-bun şi spor la treabă. Privi în jur la orăşelul troienit. Văzu un om mai în vîrstă şi-l întrebă de mînăstirea unde se afla călugărul Isidor. Bătrînul îi spuse pe unde ar veni, dar îl avertiză că pînă într-acolo sînt vreo doisprezece kilometri, cel puţin, iar ăia de la meteo anunţaseră o furtună şi mai dihai decît asta care tocmai se isprăvise. Insistă, văzînd că nu e de prin partea locului, zicîndu-i că nu-i de joacă cu vremea şi cu distanţele pe aici şi că ar fi mult mai cuminte să adaste mai degrabă pe undeva, pînă o trece şi urgia aceea. Serghei mulţumi pentru îndrumări şi pentru avertismente, dar porni hotărît la drum.
În oraş mai era cum mai era, dar cum depăşi marginea acestuia se afundă în zăpadă pufoasă pînă la brîu. Liziera întunecată a pădurii se zărea la mai puţin de o jumătate de kilometru, aşa că se încăpăţînă să continue, zicîndu-şi că printre copacii aceia falnici şi deşi omătul nu se aşternuse la fel.
Într-un fel avu dreptate. Acum nu intra în zăpadă decît pînă la coapse. Merse aproape un ceas, ferm convins că urmează direcţia cea bună. De unde provenea convingerea asta n-ar fi putut să spună. Avu o clipă de îndoială în momentul în care, privind mai cu luare-aminte în jur, văzu că parcă toţi copacii sînt la fel şi nicăieri nu se vedea vreo rarişte prin care să scruteze depărtările. Dar nu se sperie. Stătu cîteva clipe pe gînduri apoi hotărî că trebuie să meargă liniştit mai departe, făcînd doar un pic stînga.
După alte trei ore de mers, i se păru că începe să se întunece. Îşi consultă ceasul – pe care avusese grijă să şi-l pună de acord cu fusul orar al ţinutului – şi se cam miră. Abia trecuse de trei. După calculele lui mai avea cel puţin un ceas jumate, dacă nu chiar două, pînă să se lase noaptea. Clătină din cap şi se urni mai departe. Şuierul scos de vîrfurile copacilor îi dădu de veste că vîntul se înteţise. Curînd începu să se simtă chiar şi în adîncul pădurii. Tot mai tare, din ce în ce mai tare. Ace fine de gheaţă îi înţepau obraji. Într-un sfert de oră nu mai erau ace, erau fulgi grei şi mari care îl plesneau cu cruzime peste faţă şi peste ochi, orbindu-l. Ajunse la o margine de codru. Dincolo de ultimii cedrii şi brazi nu se vedeau decît coloanele argintii ale viscolului, răsucindu-se turbate. Altceva nimic. Îşi puse mîna streaşină la ochi, doar, doar, o reuşi să distigă ceva în iureşul acela alb şi compact. Nu izbuti. Îşi făcu trei cruci mari şi părăsi adăpostul arborilor seculari, aruncîndu-se în tălăzuirile viforului.
Pînă atunci îi fusese bine. Tot opintindu-se prin valurile de nea, se încălzise de-a binelea. Dar acum, după cîteva minute de mers prin crivăţul cumplit simţi cum i se face frig. Un sfert de oră mai tîrziu, îşi dădu seama că mai are un pic şi va îngheţa, deşi se străduia, făcînd eforturi uriaşe, să avanseze, ţinînd piept vîntului ce-l transforma implacabil într-un sloi. Puţin mai tîrziu, o trîmbă de zăpadă îl izbi, sufocîndu-l şi aruncîndu-l totodată pe spate. Îşi dădu seama că se prăbuşeşete. Întinse mîinile să se apuce de ceva, dar nu găsi niciun reazem. În cîteva secunde o mantie de omăt îl acoperi, ca un linţoliu. Se gîndi că acesta este sfîrşitul. Făcu un ultim efort să se ridice. Atunci zări o lumină lăptoasă, molatică şi unduitoare care îl chema pur şi simplu către ea. Se tîrî cu greu în direcţia aceea şi se izbi de un par de lemn. Urmă mai mult pipăind gardul acela rudimentar pînă ce ajunse la o poartă. Abia reuşi să o deschidă. Făcu cîţiva paşi înainte şi întrezări o alcătuire cafenie. Era un zid alcătuit din buşteni. Găsi o uşă de lemn mare, ca de hambar. Trase disperat de ea şi reuşi să pătrundă înăuntru. Acolo era cu atît mai întuneric cu cît ochii săi fuseseră chinuiţi atîtea ceasuri de albul zăpezii. Întinse mîinile şi se rostogoli înainte, împiedicîndu-se de ceva. Simţi în faţă o răsuflare caldă. Încercă să-şi ridice pleoapele. Nu reuşi cine ştie ce, dar încercă să-l salute pe omul acela care respira alături de el. Mîinile îi întîlniră doar cojocul miţos şi Serghei se lăşă uşurel la pămînt, secătuit de ultimele forţe. După care îşi pierdu cunoştinţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu