Nedesluşitele contururi ale ţărrmurilor (I) - fragment din roman

Voi posta un fragment mai consistent dintr-un roman pe care numai doi oameni l-au citit până acum. E un roman îngrozitor de lung, ca atare şi fragmentul va avea o întindere ceva mai mare. Dar, fiţi liniştiţi! Acest fragment va fi publicat pe blog tot în serial. Mi s-a reproşat că postez aici ba nişte chestii uşurele, ba nişte bucăţi de un umor prea din cale afară de negru, ba că, din când în când, îmi dau în petic şi scriu câte o povestioară patetică. Cum nu poţi mulţumi pe toată lumea, am găsit această soluţie. Ea, cel mai probabil, va nemuţumi pe toată lumea, deşi aş vrea să-i satisfacă pe toţi...

Serghei Dimov era motostivuitorist la o uzină de la periferia Moscovei. La două staţii de metrou, mai înspre centru, locuia într-un cartier muncitoresc de blocuri, fiind fericitul proprietar al unui apartament, cam răpănos, de două camere. Viaţa lui se desfăşura destul de monoton, avînd trasee cît se poate de liniare, cu escale fixe. Casă, uzină, cîrciumă, şi iarăşi casă. Uneori, la sfîrşitul săptămînii sau miercurea, se mai ducea cu băieţii la stadion. După care ajungea din nou în cîrciumă şi acasă. Doar de două ori în viaţa lui nimerise din cîrciumă la miliţie. Dar cum nu se întîmplase ceva prea grav, fusese după cîteva ore din nou acasă.

Era căsătorit de douăzeci de ani cu Sidonia Dimova, fostă Feodorova. Nevastă-sa fusese bobinatoare la o fabrică de motoare electrice. Pe la mijlocul anilor nouăzeci, în urma unor afaceri mai degrabă cu caracter mafiot decît capitalist, fabrica fu vîndută unor oameni de afaceri. Unii care pînă în urmă cu mai puţin de un deceniu purtau pe umeri gradele unui serviciu temut şi vestit. Aceştia falimentară întreprinderea, vîndură utilajele, scoaseră în şomaj angajaţii şi, finalmente, împărţiră suprafaţa, vînzînd-o în hălci grase unor investitori străini. Cea mai mare dintre bucăţi o păstrară, fiind cota lor dintr-o asociere cu un holding german ce construi acolo un ditamai mallul.

După cîteva luni de şomaj, Sidonia se angajă la un patron din cartier ce deschisese o chestie care era pe jumătate butic, pe jumătate bodegă. La început Serghei se bucurase, crezînd că îşi va muta acolo locul de pelerinaj zilnic, în calitate de client privilegiat. În nici două săptămîni îşi dădu seama că se înşelase în viziunea lui. După un scandal casnic de dimensiuni medii, fu nevoit să-şi mute tabăra la un alt stabiliment de acelaşi tip, la vreo cîteva zeci de metri mai încolo, pe aceeaşi alee dintre blocuri.

Aveau doi feciori, Iuri şi Andrei. Primul era mai mare cu zece ani decît al doilea, avînd nouăsprezece ani. Băiatul cel mare fusese dintotdeauna un copil tăcut şi cuminte. Ochelarist, avînd tot timpul note bune, era tipul clasic de tocilar pe care toată lumea îl ia în băşcălie. Citise mult şi de toate. Dar pe la începutul liceului îşi descoperise marea pasiune pentru calculatoare. Într-un an, din micile economii, din căratul mărfii pe la întreprinzătorii locali, îşi meştri singur un computer. Peste şase luni, fu unul dintre primii abonaţi la internet din tot cartierul, evident, pe spezele lui. Deveni, în scurt timp, cel mai mare furnizor de jocuri, muzică şi filme din zonă. O ajuta şi pe maică-sa, oferindu-i acesteia, cînd rămînea pe geantă, sume destul de importante. În afară de latura lucrativă a acestei întreprinderi, se arătă a fi un adevărat specialist în programe informatice. La început, cu ajutorul cărţilor şi revistelor de specialitate le studia, le analiza şi le recompunea, înţelegîndu-le atît anatomia cît şi fiziologia. Ulteror, trecu la faza următoare fiind capabil să scrie chiar el propriile lui programe. În ziua cînd îşi luă majoratul se duse cu cîteva dintre cele mai bune realizări ale lui la reprezentanţa unui colos din domeniul software. Bineînţeles că nu avea nicio licenţă şi era animat de speranţe romantice şi idealiste. Tipii de acolo, tot ruşi ca şi el, dar unşi cu toate alifiile, dar mai ales cu aceea care menţine obrazul gros şi elimină problemele de conştiinţă, l-au lăudat, s-au extaziat şi l-au pus să semneze o hîrtie, promiţîndu-i marea cu sarea. Cînd se reîntoarse a doua zi şi întrebă de drepturile sale, i se rîse în nas. Doar îşi cedase drepturile pentru o sumă derizorie pe care şi-o putea ridica de la bancă. Puştiul se enervă. Atunci fu scos afară de bodyguarzi şi aruncat în stradă ca un pisoi jegărit. Băiatul plînse de supărare şi neputinţă. Spre seară îşi aminti de internet şi de posibilităţile de comunicare pe care acesta le presupunea. În cîteva minute, intră în legătură cu adresa electronică a unuia dintre mahării americani din conducerea firmei. Peste vreo două zile primi un mesaj de la acesta. Omul verificase povestea şi îşi dăduse seama că e conformă celor scrise de el, dar că nu prea are cum să-l ajute. Îl anunţă că prin primăvară urma să facă o vizită la Moscova. Îl sfătui ca, dacă mai are niscaiva idei sau programe finalizate, să şi le breveteze, iar apoi vor sta de vorbă. Iuri intră într-o frenezie creativă formidabilă. Pînă în martie, finaliză două programe ultrasofisticate şi le înaintă oficiului de brevete şi invenţii rus. În aprilie sosi americanul. Deşi nu-şi obţinuse licenţa, băiatul se prezentă la discuţii. Expertul îl ascultă cu luare-aminte. Tînărul introduse programele, le rulă şi le puse la treabă, demonstrîndu-i practic americanului ce ştiau acestea să facă. Străinul rămase impresionat. Atît de impresionat încît se hotărî pe loc să-i facă rost de o bursă universitară la Seattle şi să încheie cu puştiul un program de colaborare.

La sfîrşitul lui august, Iuri plecă în Statele Unite.

Pe la începutul lui octombrie, sosi şi o notă din partea oficiului rus de invenţii prin care solicitantul era chemat la sediul instituţiei pentru a da lămuriri şi pentru a reface cererea care nu era conformă normativului. Scrisoarea fu găsită de Serghei, mai pe seară. Cum era cam ciupit şi nervos din cauza unei discuţii în contradictoriu pe teme geo-politice, asezonate cu o mulţime amestecată de beri şi de votci, văzînd antetul unui organism de stat, se enervă şi mai tare. Atît de tare încît făcu fărîme misiva oficiului şi o aruncă de la balcon. Vîntul luă zecile de fluturaşi şi-i plimbă, lăsîndu-i în cele din urmă printre sticlele goale, cartoanele, murăturile aruncate în primăvară, boarfele, fierătaniile şi cele cîteva buruieni ce acopereau totul, alcătuind idilicul spaţiu verde din spatele blocului.

Andriuşa, mezinul familiei Dimov, era exact opusul fratelui său. Se născuse mai firav, iar în primii cinci ai vieţii stătuse mai mult prin spitale, neratînd niciun virus gripal şi nici o boală a copilăriei. Dar după aceea îşi luase revanşa. Umflat cu atîtea vitamine şi fortifiante, răzgîiat şi îndopat numai cu bunătăţi, se dezvoltă binişor şi deveni, pentru început, cel mai obraznic copil din bloc. La grădiniţă le mîncă sufletul educatoarelor, iar în clasa întîi, din prima zi de şcoală, le prezentă noilor colegi, cu ajutorul arătătorului lung de lemn, chiloţii doamnei învăţătoare. Cînd auzi de isprava feciorului său, Serghei se tăvăli pe jos de rîs, demolînd şi bruma de autoritate a Sidoniei care îi aplicase copilului o scurtă dar usturătoare corecţie pedagogică. Peste cîteva zile, cînd maică-sa îl trimisese să-l cheme pe taică-su din cîrciumă, puştiul află de la părintele său că toate femeile sînt nişte bagaboante şi nişte scîrbe ordinare. Băiatul făcu ochii rotunzi: „Chiar şi mama?”, întrebase el cu naivitate. Bărbatul clătină din cap: „Nu. Mă-ta-i doar o viperă nenorocită. Da’ bagaboantă nu-i, să ştii de la mine!”

Andrei băgă bine la cap chestia asta şi cu ocazia serbării de Crăciun, după ce recită poezia de rigoare, în faţa întregii asistenţe formate din corpul profesoral, părinţi, bunici şi mătuşi, gîndindu-se că va face poanta serii, declară plin de voioşie următoarele:

„Am învăţat această poezie pentru copii mici fiindcă m-a tot frecat la icre doamna învăţătoare, care a zis că alta mai lungă şi mai ca lumea nu mă duce capu’ să spun. Ba mai venea şi doamna directoare şi să uita la noi cum facem repetiţii ca să iasă bine nenorocita asta de serbare. Cum s-ar zicea, nişte bagaboante şi nişte scîrbe ordinare amîndouă!” Rîse de unul singur, foarte amuzat de propriile-i cuvinte. Văzu însă că se lăsase o linişte mormîntală şi toată lumea îl privea înlemnită. Atunci încercă o explicaţie, intuind că ceva nu e în regulă: „A fost o glumă pe care am auzit-o de la tati.” Încheie cu un ingenuu: „Vă doresc Sărbători fericite!”

Bătaia pe care şi-o luă Andruşca de la taică-su, nu şi-o luă nimeni în toată Moscova, în noaptea aceea. Abia îl scăpă maică-sa din mîinile lui. La sfîrşit, Serghei repeta încontinuu: „Ce copil nenorocit! Ce copil nenorocit! Şi mai dă şi vina pe mine. Ce copil nenorocit!”

Însă viaţa, oricît de tocită e expresia, merge înainte, iar nefericita păţanie intră în poveştile familiei, fiind istorisită cu lux de amănunte şi umor pe la diferite ocazii, inclusiv la parastase, ca să mai descreţească frunţile oamenilor.

Dar iată că veni şi ziua în care – cum atît de frumos şi elevat spun anunţurile date la mica publicitate – Serghei Dimov îşi împleti în cununa vieţii cel de-al 45-lea trandafir. Şi-l împleti bine de tot, cinstindu-se cu colegii vîrtos într-o pauză de masă prelungă, de vreo două ceasuri. Cînd mai aveau ei doar o oră pînă la sfîrşitul programului, hop că apare şi inginerul şef. Evident că luă foc. Urlă la muncitori şi le spuse că nu pleacă niciunul pînă nu termină treaba. Supăraţi dar tăcuţi, nu comentară. Nu comentară atîta timp cît şeful fu de faţă. După plecarea acestuia îl înjurară cu sîrg, dîndu-se de ceasul morţii să termine cît mai iute ceea ce aveau de făcut.

Serghei se sui pe motostivuitor şi începu să alerge cu acesta, cărînd stive din ce în ce mai înalte de cutii cu rulmenţi. Oricît de rutinat ar fi fost, concentrarea scădea, datorită oboselii şi a alcoolului prea iute turnat în el, al cărui efect sporea pe măsură ce acesta era metabolizat în timp. Ajunse de nici nu mai vedea prea clar marfa pe care o încărca. La un moment dat, agăţă cu una dintre lame o cutie chiar de la baza stivei pe care o avea de încărcat. Încercă să se retragă şi să elibereze utilajul. Făcu o manevră prea bruscă. Metalul furcii străpunse ambaljul şi se înţepeni de-a binelea între rulmenţi. Dimov sudui şi smuci maşinăria, încercînd o aiuritoare mişcare laterală. Reuşi să smulgă lada cu totul. Întreaga stivă se clătină, dezechilibrîndu-se. Într-o clipă, sute şi sute de kilograme de oţel se prăvăliră peste el.

A fost o adevărată minune că au reuşit să-l extragă întreg de sub toată masa aceea de metal, lemn şi carton. Era inconştient şi plin de sînge. În afară de multiplele fracturi şi de o hemoragie internă la nivelul stomacului, fusese puternic lovit şi la cap. Şansele de supravieţuire erau destul de rezervate, afirmase medicul de la urgenţă în faţa camerelor de televiziune.

Aproape trei săptămîni zăcuse într-o comă profundă. Sidonia întreba zilnic doctorii cînd se face bine soţul ei, dar aceştia în afară de nişte şoapte repezi şi incurajatoare nu-i mai spuneau nimic altceva, pierzîndu-se grăbiţi pe holurile spitalului. În timpul ăsta, rămas singur cu taică-su, Andrei se distra de minune. Încerca să-l gîdile în tălpi, ba chiar de cîteva ori îl împuse şi cu acul unei insigne într-acolo. Bărbatul nu reacţiona în niciun fel. Dar cel mai mult îi plăcea să-i ridice cîte o pleoapă şi să scoată limba la el, încrucişîndu-şi ochii în cap. După ce se plictisea şi de trebuşoara asta îşi apropia guriţa de urechea părintelui şi-i spunea ritmat, ca un soi de scandare latină, folosind însă cuvinte simple pe care le repeta de mai multe ori, în serii aleatorii: „Prostule, tîmpitule, prostule, tîmpitule, boule, jigodie, boule, jigodie, ordinarule...” Şi tot aşa. Din fericire pentru băieţaş, nu a fost niciodată surprins asupra faptului.

În a douăzecea zi, Andruşca îl înţepă îmbufnat, fără prea mare entuziasm. Mătuşă-sa voise să-l ia cu ea la mall, dar maică-sa se împotrivise, zicînd că trebuie să treacă pe la Serghei. Chestia asta îl nemulţumi mult pe junior, mai ales cînd se gîndea de cîte dulciuri ar fi tapat-o pe Ania. Prima dată îl înţepase uşor. Acum însă, amintindu-şi de şansa ratată, îl împunse mai cu nădejde, chiar în mijlocul tălpii. Ca niciodată piciorul tresări, iar el se sperie atît de tare încît izbucni în plîns, urlînd ca din gură de şarpe. Sidonia năvăli speriată în rezervă şi-şi văzu odorul în lacrimi. Află de la copil ce se întîmplase – băieţelul îi vorbise numai de efect, nu de cauză – şi porni cu copilul de mînă în căutarea medicului.

Peste trei zile Serghei scoase primele cuvinte. Privi la toată lumea din încăpere şi îl fixă atent pe mezin. De fapt se uita undeva, desupra lui, uşor spre stînga acestuia. Se încruntă şi dădu să se ridice, însă era mult prea slăbit pentru a-şi duce pînă la capăt intenţia. Articulă, respirînd greu:

„Sidonia, Andriuşca nu-i bine! Nu-i bine deloc...”

„Lasă-l, dragă, pe Andriuşca!”, se răsti ea. „Copilu’ e bine-mersi, sănătos tun! Tu cum te simţi?”

„Bine. Cam obosit, cam fără vlagă, da-n rest, bine...”

Femeia îl privi cu o figură pe jumătate mulţumită pe jumătate acră. Zise:

„Ei, ce să-ţi zic? Mă bucur că ţi-ai revenit. Am tras o spaimă din cauza ta, de nu-ţi mai spun!”

„Da’ de ce? Ce s-a întîmplat?”

Sidonia pufni dispreţuitoare:

„Auzi la el, ce s-a întîmplat? Păi, ce să se întîmple. Nimic neobişnuit. Te-ai îmbătat iarăşi ca un porc. Atîta doar că te-a prins ceasu’ rău la servici’ şi ai dărîmat, dracului o grămadă de tone de rulmenţi peste tine, dă te-a scos ăia mai mult mort dăcît viu d-acolo. Of, of! Numa’ io ştiu cît m-am zbătut să nu-ţi dea ăştia, de la protecţia muncii, vreo amendă. Am dat declaraţii şi pe la televiziune, ca să ne scoatem. Şi uite că ne-a ajutat Dumnezeu de am scăpat cu faţa curată şi tu, poftim, ai înviat, na!”

„Înţeleg. Îmi pare rău că s-a întîmplat aşa.”

„Zi, îţi pare rău, ă? Aoleo! De cîte ori n-am auzit gargara asta, io să fiu sănătoasă! Ba încă cu dat cuvîntu’, cu jurăminte la icoană. Hai, termină-te! N-o lua iarăşi de la cap că-mi vine nervii! Ştii? Ia te poftesc!”

„Linişteşte-te! N-o iau iarăşi de la cap. Ai, te rog, mai degrabă grijă de băiat. Nu-i bine deloc, crede-mă!”

„Fugi d-aci cu prostiile! Abia te-ai sculat din morţi şi ai şi început să vorbeşti pe nas şi să mă scoţi din sărite.”

„M-am sculat din morţi...”, repetă gînditor bărbatul. „Poate tocmai de-aia am început să văd nişte lucruri.” O privi cercetător şi adăugă încetişor: „Nici tu nu eşti tocmai bine...”

Sidonia se uită la el cu o ironie manifestă:

„Sigur, sigur! Păi, da’ cum altfel? Numa’ tu eşti bine, este? Ăilalţi sînt toţi nişte proşti, nişte sandilăi. Da’ tu eşti bine, tată! Eşti bine de tot, ce mai! Şi eşti şi deştept, de nu mai are altu’ loc să ia o palmă de tine!” Schimbă tonul cu o nuanţă: „Nu te uiţi, mă, omule, la tine? Eşti juma’ în gips, cu un furtun în burtă, ai perfuzie în vene şi ploscă la cur, da’ tot dai dîn clanţă.” Apoi reveni, vindicativă: „Eşti dat dracului, asta eşti!”

„Ba nu! Nu sînt...”, protestă bărbatul într-o şoaptă tot mai slabă. Pleoapele îi tremurară uşor, iar el aţipi.

Soţia mai stătu un minut să se asigure că omul ei e bine şi doarme normal. Oftă şi zise nedumerită: „Poate că-i de la lovitura aia la căpăţînă. D-aia o vorbi aşa, amărîtu’. Totu-i să nu rămîie aşa. E las’ că n-a văzut nimeni drac mort!”, se îmbărbătă ea şi plecă cu paşi repezi şi mărunţei.