Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor (IV) - fragment din roman

Deschise ochii şi primul lucru pe care-l văzu, fură mîinile lui bandajate. I se păreau uriaşe de-a dreptul. Apoi privirea lui întîlni chipul uscăţiv al unui bărbat în vîrstă. Barba şi sprîncenele lui, complet albe, dovedeau bogăţia în ani a celui de dinaintea lui. Acesta se uita la el cu atenţie:

„Iată că ţi-ai venit în fire. Dumnezeu ţi-a ajutat şi ai ajuns la noi. Te-a găsit fratele Ambrozie, în saivan, printre oi, îngheţat şi leşinat.”

„Sînteţi părintele Isidor?”, fu prima întrebare pe care oaspetele o puse cu o certă nerăbdare.

„Da, sînt fratele Isidor. Îl slujesc pe pe Cel de Sus în această mînăstire. Pe mine m-ai căutat, înfruntînd stihia asta năpraznică?”

„Da... domnule călugăr”, se fîstîci Serghei.

„Eu sînt doar fratele Isidor”, surîse cu blîndeţe monahul. „Aş putea să te dojenesc pentru fapta dumitale, deloc înţeleaptă, de a porni încoace pe o asemenea furtună grozavă, dar n-am s-o fac. O să-ţi spun doar că puteai rătăci drumul prin pădure, că puteai să nu nimereşti în veci aşezămîntul nostru, învăluit şi înşelat de viscol, aşa cum te aflai, străin de aceste meleaguri, iar pedeapsa tuturor acestor nesăbuinţe nu putea fi decît pieirea. Cu toate acestea, Dumnezeu a făcut o adevărată minune şi, deşi betegit de urgie, te-a purtat pînă la mînăstirea noastră, ocrotindu-te. Or, ăsta nu-i deloc puţin lucru. O să încercăm, cu puţinele noastre puteri şi cerînd pătrundere de la Cel Înalt, să desluşim miezul acestei întîmplări. Cine eşti şi de unde vii?”

„Sînt Serghei Dimov. Vin de la Moscova.”

„De atît de departe?”, se miră călugărul. Clătină uşor din cap şi continuă: „Şi ce te-a făcut să faci o asemenea călătorie?”

„O problemă. O problemă care a apărut în urma unui accident pe care l-am suferit acu’ vreo trei luni...”

„Cînd te-au adus aici ţi-am verificat, după priceperea mea, mădularele şi trupul. N-ai niciun beteşug, afară de muşcăturile gerului, la mîini şi la picioare. Dar acestea se vor vindeca cît de curînd, fără alte supărări. Deci, care-i necazul?”

Oaspetele nu-şi putu reţine un oftat şi spuse:

„Părinte, necazul meu este că-i văd pe cei răi. Îi văd aievea. Nu sînt tulburări ale minţii mele, aşa cum au presupus medicii. Pot să fac diferenţa între aceştia şi lumea reală care ne înconjoară...”

Privirea monahului deveni şi mai pătrunzătoare. După cîteva clipe de tăcere, acesta zise cu voce cumpănită:

„Şi ei, cei ce-i vezi, sînt tot atît de adevăraţi ca şi copacul pe care-l zăreşti prin fereastră.” Întinse mîna şi îi atinse un punct, aproape de creştetul capului: „Aici te-ai lovit?”

„Da, sfinţia ta!”, recunoscu Serghei, uimit de precizia atingerii.

„Nu sînt nicidecum un sfînt. Mă străduiesc doar să trec peste neputinţele mele şi să merit dragostea Domnului, dar nu sînt atît de vrednic pe cît presupui dumneata. Aşa. Să revenim. Deci acela e punctul în care ai fost vătămat”, zise gînditor bătrînul.

„Înseamnă ceva? Adică, vreau să spun, înseamnă ceva mai deosebit? De aici mi se trage necazul cu vedeniile acelea?”

„Eu aşa aş înclina să cred. Dar acest accident, sigur, nu răspunde singur la toate necazurile dumitale. De aici a început totul, dar numai Cel de Sus ştie cum şi în ce scop. E cu atît mai deosebit cu cît în urma izbiturii ai primit acest dar. Şi cum ai supravieţuit, cu toate că nu aveai pe cineva priceput în preajmă...”

„Păi, am fost internat în spital, părinte. Erau medici, erau asistente, aparatură, tot ce trebuia.”

Călugărul îşi permise un zîmbet:

„Medici, aparatură, tot ce trebuia? Hm! Aici e vorba despre un alt soi de pricepere. În sfîrşit!”, reteză monahul discuţia pe această temă. „Să vedem mai în amănunt care-i necazul dumitale. La vederea acelora ai vreo durere?”

„Nu. Dureri nu am, dar mi-e frică. Cu atît mai mult cu cît uneori am senzaţia că şi ei mă scrutează cu privrile alea ale lor. Şi uneori parcă-mi stă inima-n loc de spaimă. Mă tem că dacă ar voi, s-ar putea repezi la mine.”

„E de înţeles. Oricărui om i-ar fi teamă, iar arătarea lor scîrbavnică nu-i deloc plăcută vederii omeneşti. În timp, o să te înveţi cu înfăţişarea acelora şi o să deprinzi virtutea de a-ţi stăpîni spaimele de dinaintea lor. Fii pe pace!”, îl încurajă cu glas blajin Isidor. Urmă: „Dar ia zi, familie, soţie, copii, nu ai?”

„Ba da. Adică... Ştiu şi eu cum să spun. Mai degrabă am avut.”

„Cum aşa? A dat necazul şi peste ei, odată cu accidentul pe care l-ai suferit dumneata?”

„Nu. Ei sînt bine. Sînt sănătoşi, deşi cel mic e însoţit de un diavol rău, iar nevastă-mea are în jurul ei o pîclă întunecată. N-am putut să le-o spun. Şi aşa medicii, cînd le-am zis că văd nişte năluci, au crezut că sînt încă traumatizat de pe urma loviturii la cap. Dacă aş fi insistat, m-ar fi considerat nebun. Aşa că n-am îndrăznit să le explic ce vedeam nici alor mei. Mi-era frică să nu mă ducă la ospiciu. Chiar şi părintele căruia m-am spovedit prima oară, la Moscova, îşi închipuia că mai curînd sînt dus cu capul decît că tot ceea ce îi povesteam e adevărul adevărat. Totuşi, un pic de credit mi-a acordat. De la el am aflat de fratele Parigorie şi tot dumnealui a fost cel care mi-a spus unde îl pot găsi. Am socotit că voi pleca într-o călătorie în care să găsesc răspunsuri la necazul meu şi că după aceea mă voi întoarce din nou la familie. Le-am spus de drumul pe care doream să-l fac. Numai că soţia mea s-a mîniat foarte împotriva mea. Am greşit mult faţă de ea, părinte. Am chinuit-o cu beţiile mele, cu vorbe grele şi necugetate, ba, uneori, am şi lovit-o. Am fost un om de nimic, în care nu puteai pune nicio bază, nici ca soţ, nici ca tată. Mi-era ruşine de faptele mele din trecut şi am voit să le îndrept. Dar poate că transformarea mea a fost atît de adîncă încît i-a speriat pe ai mei. Drumurile mele la biserică şi modul meu de a fi l-au ruşinat pe copilul meu în ochii colegilor lui, iar pe nevasta mea au descumpănit-o cu totul. Oricum, mă aflam în mijlocul lor dintr-o convenţie, dintr-o inerţie. Nici feciorul meu, nici femeia mea, nu mai aveau niciun simţămînt de iubire, ori măcar de respect, faţă de mine. Cînd le-am anunţat intenţia mea de a pleca la drum, am stîrnit doar mînie în sufletul nevesti-mii. Toată obida pe care a strîns-o în cei douăzeci de ani petrecuţi împreună s-a revărsat. Iar dincolo de toată furia aceea învolburată, am simţit că se găsea şi un adevărat sentiment de eliberare. Eu fusesem, prin toată comportarea mea, un coşmar pentru ea. Acum nu mai avea niciun pic de răbdare în a mă înţelege şi urechile ei erau complet surde în faţa cuvintelor mele. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată...

Da. Am pornit la drum, cu sufletul greu şi cu nălucile acelea hîde rînjind după mine. Trebuia neapărat să aflu ce e cu ele. Trebuia neapărat să mă eliberez de spaimele şi întrebările care nu-mi dădeau pace.

Cînd am aflat de la călugărul cel tînăr că fratele Parigorie se săvîrşise, am crezut că pe mine a căzut cerul întreg. Eram disperat. Dar bărbatului aceluia i s-a făcut milă de mine şi mi-a spus de domnia voastră, îndrumîndu-mă cu bunătate spre această mînăstire. Mi-am continuat călătoria şi iată-mă ajuns, după încercări la capătul cărora am crezut că voi muri. Asta-i toată povestea mea, părinte. Sînt un om simplu care a dus o viaţă de doi bani, dar care s-a trezit din nou în lumea asta cu ceva despre care nu ştie ce să creadă. Ce am primit eu? Un har din mila Domnului sau o povară pentru multele mele păcate?”

„Orice har de la Dumnezeu este în acelaşi timp şi povară. Fiindcă pentru harul pe care-l primeşti vei şi răspunde. Iar darul nu e numai pentru tine, trebuie să-l împarţi şi cu ceilalţi. Deocamdată nu ştii de ce ţi s-a dat ţie şi nici ce anume să faci cu el. Nu cere de la Cel de Sus răspunsuri imediate şi nu te grăbi să tragi concluzii ce ar putea fi prea vremelnice. Caută drumul credinţei spre care, iată, ai fost îndrumat, ai răbdare şi nădăjduieşte! Iar noi, eu şi fraţii mei din această mînăstire, ţi-om fi reazem şi, atît cît ne va lumina Atotputernicul, te vom povăţui”, spuse Isidor cu blîndeţe. Adăugă un zîmbet blajin: „A! Şi încă ceva. Pînă acum, cînd am ajuns la această vîrstă înaintată, nu am întîlnit încă vreun om simplu. Crede-mă!”

Vocea monahului păru să devină mai invăluitoare şi o pace neaşteptată se cubări în inima lui Serghei. Neliniştile şi vagile zvicniri ce le simţea uneori pulsînd prin rănile de la mîini şi de la picioare se estompară. Îl mai auzi îndemnîndu-l, în timp ce mîna lui răcoroasă i se aşeza pe frunte:

„Acum lasă în urmă orice griji şi dormi!”

În clipa următoare aţipi.

Serghei petrecu un an de zile în sînul acelei comunităţi. Se aşteptase ca viaţa monahală să fie una plină de o asprime severă şi încruntată, petrecută într-o disciplină de o austeritate cel puţin spartană. Constată că nu era deloc aşa cum se aşteptase. Călugării erau senini şi veseli, chiar dacă doar munceau într-un mediu dur şi se rugau, neavînd timp pentru distracţii lumeşti. Cu toate acestea, fiecare dintre ei lucra cu plăcere în „domeniul” lui, potrivit înclinaţiilor sale. Slujbele şi rugăciunile erau făcute cu rîvnă şi dragoste, neavînd nimic forţat în ele. În afară de acestea, mai erau şi discuţiile dintre ei, întotdeauna interesante.

După ce se înzdrăvenise, Serghei, care manifestase dintotdeauna o remarcabilă abilitate manuală, fu luat pe lîngă cel ce se ocupa de meşterit şi de reparat în cadrul mînăstrii, fratele Rodion. Acesta era un zdrahon de om, aflat între două vîrste, priceput şi vorbăreţ, alături de care se simţea la largul său. Participă şi el la slujbe. La început, cu un soi de timiditate, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure prin prezenţa sa grupul de fraţi. Aceştia însă îl îndemnară să nu se sfiască şi să cînte împreună cu ei. După un timp, îşi dădu seamă că face asta cu multă plăcere. Asculta pildele şi povăţuirile generale pe care Isidor le dădea la capătul utreniei sau vecerniei şi cădea pe gînduri dinaintea cuvintelor acestuia. Încet, încet, descoperea o altă lume, mai aşezată, mai blîndă, mai frăţească. Şi plină totodată de înţelesuri ascunse şi de o înţelepciune cu care nu se mai întîlnise niciodată pînă atunci.

Bătrînul stareţ îl chema din cînd în cînd la el, sau, cînd vremea se îndreptă, făceau împreună plimbări, vorbindu-i şi învăţîndu-l cu simplitate nenumărate lucruri. Pe măsură ce vremea se scurgea, Serghei se simţea tot mai limpezit şi mai liniştit. Lumea, propria-i viaţă, precum şi întîmplările prin care trecuse de-a lungul acesteia i se desluşeau într-o lumină mai clară, căpătînd sensuri asupra cărora nu se aplecase niciodată, aşezîndu-se toate, în mod firesc, la locul lor. Învăţă să-şi domine teama dinaintea arătărilor ce îi trezeau mai înainte spaima. Simţi cum, zi după zi, cu ajutorul lui Isidor, devine tot mai puternic şi tot mai încrezător în forţele sale, iar călugărul cel plin de haruri se vădea a şti foarte bine cum să-l călăuzească pe acest ucenic sosit de departe. Şi cum nu ar fi fost aşa, din moment ce Serghei avu ocazia să vadă cu ochii lui cum cei ce veneau pînă la schit, plecau, lăsînd în urmă necazuri şi nevoi sufleteşti, vindecaţi de amărăciunile lor sau împăcaţi şi îndreptaţi pe o altă cale? Văzu adevărate minuni, iar Isidor îi tălmăci sensul acestora după puteri, cu smerenie, pe toate, neuitînd de fiecare dată să adauge că nu el era cel care făptuise miracolul, ci Dumnezeu prin umilul său slujitor.

În vară, de Sfînta Maria, o mulţime de oameni se strînse în curtea mînăstirii. Printre ei, Serghei văzu un bărbat însoţit de un demon hidos. Vru să-i dea imediat de ştire stareţului. Acesta se uită la el şi-l întrebă:

„L-ai zărit?”

„Da, părinte. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia asupra lui.”

„Eu nu l-am văzut, dar i-am simţit prezenţa. Vino şi stai la dreapta mea. Vom citi pe rînd, moliftele binecuvîntate şi vindecătoare. Să nu te sperii şi să te ţii tare! Eu voi fi tot timpul lîngă tine, iar Dumnezeu, să nu uiţi, va fi tot timpul deasupra noastră.”

Nici nu începu bine slujba, că bărbatul acela începu să rîdă ca un nebun, spre ruşinea şi amărăciunea familiei ce-l însoţea. Degeaba încercau să-l potolească, omul se înverşuna şi mai tare, scoţînd tot felul de sunete, imitînd animalele. Cu toate acestea vocea lui Isidor şi a corului de călugări păreau că-l acoperă fără efort pe rătăcit. Cînd ajunseră însă la binecuvîntările de final, bărbatul urlă, emiţînd sunete neomeneşti, în timp ce chipul său se deformă ca şi cînd o mînă netrebnică ar fi strîmbat faţa aceea ca pe o bucată de lut moale. Îndrăcitul se smulse din braţele alor săi, trîntindu-i pe toţi cît colo şi împroşcîndu-i cu balele pe care le făcuse la gură. Se aruncă în colb ca într-o apă şi începu să se tîrască spre cei doi cititori, asemeni unei reptile, scoţînd cuvinte de neînţeles cu o voce groasă şi puternică.

Serghei se strînse instinctiv lîngă stareţ. Dar acesta îl linişti imediat aruncîndu-i o privire clară şi un zîmbet din care se degaja o putere blîndă. Novicele îşi veni în fire şi se simţi cam ruşinat de spaima lui. În clipa aceea Isidor îi înmînă moliftele şi-i făcu semn să citească. O făcu cu glas mare şi hotărît, ca şi cum o forţă pe care nu şi-o cunoscuse nicicînd s-ar fi trezit în adîncul lui şi acum vibra în el, străluminînd. Apucă să zărească, uitîndu-se dincolo de marginile cărţii, cum demonul se ridică din trupul nefericitului şi îl priveşte cu un rînjet ameninţător. Lipsit de orice teamă, Serghei îi înfruntă gestul şi continuă să citească, rostind cuvintele sfinte cu pasiune, folosindu-le ca pe tot atîtea arme împotriva acelei creaturi. Văzu limpede cum întruparea aceea diabolică se încovoaie, se răsuceşte, dorind parcă să evite mulţimea loviturilor năpraznice care se abăteau încontinuu asupra ei. Dar nu avea nicio scăpare. În cele din urmă, cu un răget cumplit, se smulse de tot din trupul omului şi se rostogoli la vale, prinsă în iureşul unui vînt care o ridică deaspra capetelor mulţimii, prăvălind-o mai apoi într-un loc pustiu. Acolo se zbătu cîteva clipe după care se strecură ca un vierme monstruos în adîncul pămîntului.