Nemaipomenitele întâmplări din viaţa domnului Tănase Gherase, ale familiei Pârnae şi ale motanului Pino Agogeus (fragment de roman III)

La ultima liberare a bătrînului avea zece ani. Pînă atunci crezuse că trăise toate umilinţele. Avea să constate că se înşelase. Taică-su ieşise mai prăpădit ca niciodată. Îl înjura tot timpul pe Ceauşescu, deşi tocmai acesta dăduse un decret prin care fusese amnistiat. Omul îl ura pe dictator fiindcă fusese nevoit, sub regimul penitenciar, să muncească din greu în construcţii. Ori iată că se vădea că munca îi făcuse într-adevăr foarte rău. Era îmbătrînit şi slab, cu obrajii scofîlciţi, cocîrjat şi cu fosta-i căutătură vulturească stinsă. Căutase un sprijin pe la caizii cartierului, însă aceştia îi rîseseră în nas. Unul dintre ei, îi spusese, mai în glumă, mai în serios, că dacă vrea să facă rost de bani singura soluţie ar fi să mizeze pe milostenia fraierilor. Yohan îl însoţise pe taică-su la acea întîlnire. Baştanul gras, plin de inele şi de lanţuri de aur, pe care pe vremurile acelea nu le purta decît pe acasă şi în mediul intim, nu se lăsase înduioşat. Aruncase însă o privire de expert copilului şi imediat îi venise ideea aceea. Băiatul era micuţ de înălţime şi slăbuţ. Nu i-ai fi dat în nici un caz zece ani. În plus avea nişte ochi mari, frumoşi, în care licărea o tristeţe care nu avea nevoie de nici o amplificare actoricească. Privirea acelui copil necăjit ar fi făcut să vibreze coarda compasiunii oricărui om, cu atît mai mult cu cît era atît de naturală. Adultul îmbătrînit înainte de vreme şi puştiul acela năpăstuit ar fi format un cuplu ideal. Unul cu mult mai productiv decît o oarbă. Cam cît un olog care îşi expune cioturile, estimă barosanul, care era cineva în branşa lui. Pardailan adulmecă însă pericolul din spusele caidului, ce pornise cu o glumă, dar care acum se arăta din ce în ce mai interesat de aspectul lucrativ al problemei. Se văicări că lumea s-a înrăit ceva de speriat, că oamenii nu prea mai au bani şi ca atare nici ochi pentru suferinţa altora. Adăugă că nici nu poate fi vorba ca el şi cu fiu-său să producă măcar cît o oarbă pricepută. Ei erau nişte ageamii în meseria asta, care ca orice “artă de-asta care ia omu’ la sentiment, dă împunge husenu’ p’in inimă derect în portofel” are virtuozii ei, meşterii ei. Spuse plin de respect şi umilinţă, exemplificînd:

“Păi, domnu’ Puiu, poci io să mă compar cu Sanda-Gură-Dulce, ori cu Oiţă-Lacrimă?! Niciodată, domnu’ Puiu, niciodată, mînca-ţi-aş!” Urmă insinuant, tatonînd chipurile curios nevoie-mare: “Uite, auzii, umblă vorba p’in tîrg, nu că m-aş baza io pă ce zice unii şi alţii, că nea Oiţă a făcut şi zece mii dă Sîmbăta Morţilor pă la Belu…Păi zece mii, oho! Io nu crez să-i facem nici în două luni, să-nlemnesc! ”

Baştanul îi aruncă o uitătură lungă şi cam nemulţumită. Îşi frecă obrazul durduliu şi zise din vîrful buzelor groase şi vineţii:

“Zău, bă, Pardailane!? Zi aşa umblă vorba vorba, ă?” Sparse cu dexteritate cîteva „seminţe de floare”, cu o figură impenetrabilă. Apoi se stropşi din senin, apucat brusc de pandalie: “Bă, Pardailane, tu crezi că-mi bagi mie caterinci dă primăvară d-astea şi io joc ca maimuţa, bă? Tu crezi că ai glume cu mine, bă amărîtule, bă! Păi tu vii să te ajut, eşti adică la mila mea cum ar veni, nu?” Tatăl dădu să îngaime ceva. Dar întrebarea fusese una retorică, iar domnu’ Puiu continuă, neadmiţînd nici o replică: „Gura! Io vorbesc acum, dă-te-n mă-ta dă cioară pintenoagă! Adică tu nici n-ai intrat pă treabă şi umbli să te tocmeşti cu mine la mălai? Bă, vino-ţi în fire! Tu crezi că vorbeşti c-un hapciucaliu dă la tine dă pă groapă? Ia vezi că mă superi… Fii atent acia, că nu-ţi spun dă două ori! Uite cum facem: îmi dai două mii pă săptămînă şi-ţi fac loc la Ghencea-civilu’, la vad ca lumea, nu aşa. Ce-i peste, e al tău, nu mă interesează. N-am io treabă nici cu coliva, nici cu sarmăile ori cu ouăle dă Paşti. D-astea poţi să-ţi pui şi-n cap, mă-nţelegi? Da’ banu-i ban, Pardailane. Banu-i ban, tată! Mă-nţelegi, ca să te-nţeleg?”

Bătrînul îşi dădu ochii peste cap, mai-mai să-i dea lacrimile:

“Păi, io te înţeleg pă dumneatale, domnu’ Puiu. Da’ matale dăloc nu vrei să asculţi şi la un om amărît pă inima lui! Io te pricep pă mata că ai daraverile şi socotelile lu’ matale, da’ necazurile mele e mari şi abitire. Am cinci copii, pupa-ţi-aş io tălpili tăle, boierule! Acu’ o săptămînă ieşii dîn puşcărie şi n-am nici d-o pîine. Am venit la matale ca la Dumnezeu, să-mi ajuţi şi mie să ies dîn belele. Nu mă tocmesc, bre! Cum să mă tocmesc io cu matale care eşti un baştan dă-l ştie toată lumea? Respect, domnu’ Puiu! Io numa’ atîta ştiu cînd vine vorba dă matale. Respect! Da’ uită-te şi mata la mine şi nu mă pune la rînd cu profesioniştii, că şi-aşa sînt nenorcit pă viaţa mea. Două mii la săptămînă! Păi, dă unde, mînca-ţi-aş? Lasă-mă şi pă mine să prind şi io meserie cîteva luni, şi p-ormă, dacă oi fi capabil mă bag şi io la două mii, dreptu’ lu’ matale…”

Onorabilul domn Puiu îşi ţuguie meditativ buzele. Îşi scoase un pachet de Kent şi scociorî de acolo o ţigară. O aprinse cu o brichetă pătrăţoasă de aur. Trimise nepăsător fumul în nasul oaspeţilor, îşi supse cu sîrg şi cu o tehnică sonoră remarcabilă măselele, adîncit din ce în ce mai tare în gînduri. Pardailan îl privea cu atenţie şi umilinţă, căzut parcă într-o deplină admiraţie a tuturor acţiunilor întreprinse de jupîn. Astfel, hipnotizat de imaginea celui din faţa sa, începu şi el, printr-un straniu mimetism comportamental, să-şi sugă dantura ştirbă, cu toate că de ieri de la prînz nu mai mîncase nimic. Baştanul păru să revină din străfundul reflecţiilor sale şi-l fixă încruntat pe capul familiei Pîrnae. Acesta încetă imediat orice manifestare sonoră, rămînînd cu ochii holbaţi la caid. În cele din urmă, dom’ Puiu socoti de cuviinţă să-şi exprime decizia pe care o luase, cu o voce tărăgănată:

“Nu zice nimeni că nu eşti amărît. E nasol cînd ieşi d-înăuntru afară şi n-ai pă nimeni să-ţi întindă o mînă dă ajutor. Mai ales cîn’ nu mai ştii rosturile la trebi şi cîte alea. Mda… Bine, mă. Uite, să nu zici că n-am fost io om cu tine, cîn’ ţi-a fost mai greu. Două luni, pînă te mai înveţi şi tu şi ăsta micu’, mă risc să te las la o mie şi cinci sute dă mardei pă săptămînă, deşi locu’ pă care ţi-l dau e mină dă aur, bă. Două mii juma’ face pă puţin. Da’ treacă dă la mine! Niciodată nu mi-am mîncat dă sub unghii, cum face alţii…”

“Boieru’, tot boier!”, chelălăi Pardailan, cu ochi lăcrimoşi, o linguşire slinoasă.

Baştanul păru să nu ia în seamă aprecierea lui Pîrnae şi urmă, ridicînd ameninţător din sprîncenele stufoase:

“Deci ne-am înţeles, da? Luni, pînă-n doi’şpe cel mai tîrziu, marchezi banu’! Să n-aud texte că te-am spart. Chiar că te las olog. Pretenăria-i pretenărie, da’ lovelele ţine obrazu’ curat. Corect?”

“Corect, domnu’ Puiu!”

“Bine, mă. Aşa te vreau. Ai dă grijă cum te mişti!”, încheie jupînul întrevederea cu un ultim şi subtil sfat, însoţit de o rîgîitură cu iz de usturoi.

“Aferim, boierule! Să-ţi fie dă bine!”, îl firitisi politicos Pardailan, înclinîndu-se uşor, cu pălăria jegărită între mîinile noduroase.

Dom’ Puiu clătină din cap, ca şi cînd i-ar fi mulţumit de urare. Apoi i se adresă, cu oarecare bunăvoinţă, direct copilului care stătuse tăcut lîngă tatăl său pe tot parcursul discuţiei dintre adulţi:

“Da’ pă tine cum te cheamă puştiule?”

“Yohan, domnu’ Puiu. Yohan îmi zice”, spuse timid băiatul.

“Iohan, mă? Da ce eşti tu mă, neamţ?”, se amuză caidul.

Tatăl se simţi dator să intervină:

“Zi, mă, tot numele, frumos!”

Copilul lăsă ochii în pămînt şi spuse cu glas subţirel:

“Yohan Craif Pîrnae. Cu igrec la Yohan…”

“Hai că m-ai rupt!”, rîse baştanul, zguduindu-şi burdihanul. “Auzi, nene! Yohan Craif Pîrnae! Tare nume, să dea dracii-n capu’ tău, Pardailane! Sînt precis că tu i l-ai pus, este? Da’, să moară fapta, cred că erai mangă cînd ai făcut chestia asta.”

“Da, domnu’. Io i l-am pus”, recuoscu tatăl, eludînd aspectul etilic al poveştii şi îndrumînd discuţia către alte conotaţii. “Mă gîndeam că poate c-o să aivă şi el noroc pă viaţa lui cum a avut şi olandezu’ ăla dă a făcut atîţia bani numa’ că da cu picioru’ în minge. Da’ dacă io am fost sărac şi n-am avut şi io bani să-l dau la un club, ceva, să ajungă şi el cineva, să să procopsească…”

“Ei, da! Ce să-ţi spun! A făcut bani că da cu picioru’ în minge!”, exclamă nemulţumit şi totodată cunoscător dom’ Puiu. “A fost un geniu, bă! E mulţi fotbalişti pă lumea asta, da’ cîţi e ca Cruyff!? Păi, ce, te potriveşti? Uite şi fi-miu joacă fotbal. La un club bun, la Dinamo. Măcar de-ar avea el a suta parte dîn talentu’ lu’ olandezu’, că om s-ar făcea! Nu zic, e şi muncă la greu, da’ dacă n-ai talentu’ ăla în sîngele tău, dăgeaba moşule, dăgeaba…”

“Să-i ajute Dumnezeu lu’ băiatu’ matale!”, se repezi imediat Pardailan să-şi repare greşeala, mustind tot numai de bune intenţii. Însă deja jupînul nu-i mai dădea atenţie, căutînd ceva printr-o servantă, întors cu spatele la ei. Pîrnae socoti că e momentul să se retragă. Aşa că lansă un ultim şi onctuos: “Să ne trăiţi, domnu’ Puiu! Să ne trăiţi o mie dă ani, fără reparaţii capitale!” Îl strînse discret şi pe fiu-său de mînă, făcînd un gest mut din cap către binefăcătorul lor. Băiatul reacţionă supus, însă fără entuziasmul de paradă al tatălui, salutînd aşa cum era el obişnuit:

“Săru’mîna, domnu’ Puiu!”

Cel salutat se întoarse spre ei cu o ciocolată chinezească, din acelea care se vindeau pe sub mînă pe la Bucur-Obor. I-o întinse copilului, zicînd cu incredibilă bonomie pentru unul ca el:

“Să creşti mare, puişor! Pentru că văd că eşti un băiat cuminte şi cu bun-simţ, uite un cadou dă la nenea Puiu.”

“Mulţumesc frumos!”, zise plin de încîntare Yohan.

După ce ieşiră de la baştan, care locuia undeva, prin Rahova, într-o căsoaie masivă cu acoperiş din tablă inoxidabilă, Pardailan porni spre staţia de tramvai cu paşi grăbiţi. Vizavi de staţie era o grădină amărîtă cu cîteva mese. Ochi imediat ospătăriţa mustăcioasă şi se duse glonţ la ea, cu un zîmbet găunos lăţit pe faţă:

“Domnişorică dragă, îţi propun o combinaţie”, se lansă el în acţiune, complimentînd-o din start pe femeia sărită bine de patruzeci de ani. Aceasta îl privi plictisită. Încă unul care n-avea bani la el, dar căruia îi ardea gîtul. Uneori cădeau chilipiruri serioase, alte ori era vorba de şmecherii ordinare.

“Care-i treaba?”, făcu plină de circumspecţie ospătăriţa, trecînd nişte halbe pe sub jetul de apă ce izvora dintr-un furtun jegos, prins cu o sîrmă ruginită de o ciocul unei cişmele, aflate cam la un metru de tejghea.

Pardailan se întoarse către fiu-său şi-i zise imperativ:

“Ia dă, bă, ciocolata aia încoace!”

Acesta se supuse, dar lacrimile îi jucau în ochi.

Pîrnae i-o arătă femeii:

“Ce zici mata, face asta două halbe?”

Tipa o luă fără zică o vorbă şi-i trînti berile mult visate dinainte. Era foarte pricepută la socoteli. Nici nu-i trebuia hîrtie şi creion. Ciocolata făcea doisprezece lei, berile amîndouă şase lei şi cincizeci de bani. Ieşise în cîştig, iar marfă de-asta nu se prea găsea decît arareori şi încă stînd pe la cozi în comerţul socialist. O afacere profitabilă deci. Văzu lacrimile puştiului. Primul imbold fu acela de a-i da şi lui un sirop de cincizeci de bani. Măcar aşa, ca despăgubire pentru pierderea suferită. Apoi îşi reveni. “Da ce, lu’ copilu’ meu îi dă cineva ceva moca? Ia mai dă-l în mă-sa! Dacă tac’su-i un beţiv să se spele cu el pă cap!”, îşi anestezie ea conştiinţa. Nici o clipă nu-i dăduse însă prin minte să refuze chilipirul. Aproape că-i venea să şi rîdă de o asemenea nerozie. “Dacă io aş fi fost atît de proastă şi aş fi făcut o asemenea ispravă, ţi-e clar, soro, că la următoarea bodegă ivită în drum, alt chelner nu ar fi avut asemenea…d-alea – cum dreacu’ le zice? – scrupule. Na, că nu mai înnemeream. Păi nu? Cum zicea scriitoru’ ăla, dă murise acu’ cîţiva ani? Viaţa ca o pradă, nene! Viaţa ca o pradă, mînca-ţi-aş ciocu’ tău dă peloponez!”