Nemaipomenitele întâmplări din viaţa domnului Tănase Gherase, ale familiei Pârnae şi ale motanului Pino Agogeus (fragment de roman)

Domnul Gherase – conform unei expresii hodorogite şi stoarse – văzuse lumina zilei într-un sat de pe frumoasele meleaguri ale Teleormanului, aproape de jumătatea secolului trecut. Încă de mic era foarte ambiţios. Pe la sfîrşitul clasei a patra, taică-su îl întrebase ce ar vrea să se facă el atunci cînd o fi mare. “Milionar”, îi răspunse copilul fără să clipească. Gherase senior îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung la propria-i odraslă. Clipi din ochi de cîteva ori, apoi, după ce îşi aprinse o ţigară şi-şi frecă palma stîngă de muchia negeluită a mesei din localul comunal, făcu autoritar: Ce z’seşi, bă? Milionar?” Băiatul răspunse, lejer plictisit, gîndind că ăl bătrîn o luase deja pe ulei şi nu mai era pe recepţie: “Îhî, milionar.” Taică-su dădu cu amărăciune din cap:

“Păi, nu e bine, bă. Nu-i bine deloc! Acu’ ţi-ai găsit tu să vrei să fii milionar? Milionarii zace la puşcărie, bă fraiere. Aşa să ştii tu.”

Fu rîndul copilului să se uite lung la părintele său:

“Într-o carte de am luat-o de la bibliotecă nu era aşa…”

“Ete, na!”, îl întrerupse Gherase senior rînjind ştirb. “Ete, na! Tu crezi toate prostiili de le scrie ăia în cărţi? Hai, bă, ce dracu’! Io te vedeam o ţîră mai deştept.”

“Păi, sînt!”, se îmbăţoşă feciorul.

“Dac-ai fi, te-ai gîndi înainte să deschizi gura aia! Tu ştii că dacă ai fi mare şi i-ai spune lu’ altu’ o chestie de-asta, ai putea să ajungi direct la ţuhaus? Astea cu milionari merge în America, la capitalişti, nu acilişa unde-i clasa muncitoare la putere! Bagă bine la cap, şi să nu te mai auz că-mi mai vii cu prostii de-ăştia! Ţi-o spui pentru binele tău!”

Puştiul oftă. Nu avea cine ştie ce încredere în cuvintele lui taică-su, dar ceva îi spunea că de data asta bătrînul, aşa beţiv şi putoare cum era, avea dreptate. Toată noaptea se perpeli în pat, căutînd o soluţie. Dimineaţa i se păru că găsise ceva mulţumitor. După ore, o întrebă pe învăţătoare, cu o oarecare sfială:

“Tovarăşa, cum se cheamă omu’ ăla de stă la birou, la ceapeu, socoteşte zilele-muncă, realizările, şi dă banii la oameni?”

Femeia se uită zăpăcită la elevul slăbuţ, cu uniforma ponosită, care îi adresase o asemenea întrebare. Brusc, îşi reveni şi îşi luă morga pedagogică pe care o socotea necesară. Spuse cu preţiozitate:

“Întîi şi întîi, nu e “omu’ ăla”, ci e un tovarăş. În cazul nostru, o tovarăşă. Respectiv, tovarăşa Rudaru. Aşa o cheamă pe dumneaei.”

Băiatul strînse din fălci şi-şi zise în sinea lui: “Să dea dracu’ dacă vaca asta nu e mai proastă decît am crezut. Ce o întreb io, şi ce-mi răspune ea!” Îşi ţinu firea şi insistă cu glas subţiratic: “Nu, tovarăşa, nu asta voiam io să ştiu, ci cum se numeşte meseria de o face ‘mneaei.”

“A, de meserie întrebi tu?”, făcu femeia, potrivindu-şi pe şaua proboscidiană ochelarii cu multe dioptrii care îi dădeau un farmec aparte. Dădu din umeri cu voită nepăsare, fiindcă între cele două tinere intelectuale rurale exista un conflict mocnit, aprins de apariţia în comună a unui inginer agronom: “E contabilă.” Rosti cuvîntul aproape cu dispreţ. Puştiul o privi cu ochi rotunzi. O întrebă de-a dreptul cu disperare:

“Da’ ce, tovarăşa, şi asta e o meserie pentru care, mai devreme sau mai tîrziu, te bagă la puşcărie?”

“Doar dacă furi din avutul statului sau al cooperativei”, spuse cu severitate Sanda Scăianu – Esesista, cum o porecliseră elevii, nu tocmai cu dragoste, pe învăţătoare. Imediat femeia tresări. Se aplecă spre copil şi îl întrebă insinuant, cu o voce îndulcită la maximum: “Dar de ce pui asemenea întrebări, puiule? Ştii tu ceva ce nu mai ştie nimeni?”

Tănase se holbă la ea. Bîigui aiurit:

“Ce să ştiu, tovarăşa?”

“Păi, de ce ziceai că dacă ai meseria asta, mai devreme sau mai tîrziu te bagă la puşcărie? Ă? De ce? Ia zi-mi tu! Hai, că nu ne aude nimeni! Şi pe urmă doar ştii că mie poţi să-mi spui orice secret”, zîmbi ca o cobră femeia, în timp ce-şi făcea de lucru cu un stilou, răsucindu-l ritmic.

“Am băgat-o pe mînecă! Dacă trece p-acasă şi-l prinde pe bătrînu’ mangă, am pus-o! Că ăla cînd să matrafoxează îşi dă drumu’ la gură ca un fraier! Poate-i zice şi de treaba cu milionaru’ şi să vezi, nene, cum mă bagă la puşcărie. Da’ sănt mic, ce dracului! No, nu mă bagă la puşcărie. Mda. Da’ la şcoala de corecţie tot mă înfundă. Cine m-o fi pus s-o întreb io tomnai p-asta!? Mare bou mai sînt!”, îşi zise speriat şi totodată înciudat puştiul.

Cum tăcerea copilului se prelungea, iar pe faţa lui se citea un acut sentiment de vinovăţie, învăţătoarea simţi că bănuielile ei prind consistenţă: “Ceva, ceva e clar că s-a întîmplat de a înlemnit handicapatu’ ăsta mic. O fi auzit ceva pe acasă? Să se fi scăpat careva de la cooperativă cu vreo chestie la mat şi tac-su, beţiv cum e şi stînd tot timpu’ p-acolo, să o fi auzit şi s-o fi dat pe goarnă în căminu’ conjugal? Poţi să ştii? Nu-i imposibil. Nu, nu. Ba, la din contra, să mor io! Ia să mai bag un pic de presiune, să văd ce scot de la idiotu’ ăsta” Arboră un zîmbet ce se voia matern şi zise cu glas mieros:

“Hai, puiule! Curaj, că doar nu-ţi taie nimeni capu’!”

Gherase rămînea însă tot mut. Gîndea cu o frenezie uluitoare, iar pe faţa sa – osoasă pe atunci – se prelingeau cîteva picături de sudoare. Învăţătoarea îşi pierdu răbdarea şi decise că e cazul să întoarcă foaia:

“Elev Gherase, eşti sau nu pionier? Răspunde!”

“Sînt pioner, tovarăşa. Da, sînt”, răspunse Tănase luîndu-şi un aer cît mai tîmp cu putinţă. Avea senzaţia că deja întrezăreşte o soluţie. Dar nu se simţea nicidecum uşurat. Era conştient că greul de abia acum începe. Se pregăti cu stoicism pentru asaltul inchizitorial la care urma să fie supus.

“Şi care e datoria oricărui pionier?”, întrebă izbind cu palma în masă tovarăşa Sanda Scăianu, ridicîndu-se ameninţător de la catedră.

“Să-şi iubească patria, Republica Populară Română”, zise fără să clipească puştiul, luînd o regulamentară poziţie de drepţi.

Femeia trase aer în piept. Zise cu un aer răbdător:

“Aşa. Şi? Mai departe?”

“Să iubească poporul român, alcătuit din clasa muncitoare înfrăţită cu ţărănimea muncitoare şi cu intelectualitatea progresistă”, rosti cu glas egal băiatul, citînd cu sîrguinţă din Statutul Pionierului. Învăţătoarea scrîşni din dinţi, simţind că-şi pierde cumpătul. Îl pironi pe copil cu o privire teribilă. Spuse cu un glas în cale clocotea mînia:

“Aşa e! Foarte bine, elev Gherase! Da’ nu scrie acolo că pionierul trebuie să spună întotdeauna adevărul? Întotdeauna, înţelegi?”

“Înţeleg, tovarăşa. Cum să nu înţeleg?”

“Şi atunci?”, urmă cu un zîmbet triumfător femeia.

“Şi atunci, ce?”, făcu bovin Tănase, uitîndu-se nevinovat în ochii ei, afişînd o atitudine plină de respect şi de solicitudine.

“Cum, bă, şi atunci, ce! Cum şi atunci, ce? Ă?”, izbucni tovarăşa.

Tănase se mulţumi să o privească cu acelaşi aer nătîng, dar devotat tuturor cauzelor nobile care se puteau închpui de o minte marxist-leninistă militantă. În sinea lui îşi zise însă cu o undă de satisfacţie: “Poţi să te dai şi cu curu’ de pămînt că nu mă impresionezi tu pe mine. Pot să iau şi palme, fă, proasta dreacu’! Da’ nu mă duc la puşcărie, şi nici la şcoala de corecţie nu mă duc. Nenorocito! Păi, ce crezi tu, scrofelniţă, că s-a întîlnit hoţu’ cu prostu’? Mă faci tu pe mine din cuvinte? Ei, las’ că-ţi arăt io cine e mai şmecher!”, se încurajă el.

“Vreu să-mi spui tot ce ştii! Acuma!”, urlă învăţătoarea.

“Tot ce ştiu?” se miră cu o mutră siderată elevul Gherase. Accentuă devastat de uimire: “Acuma?”

“Da, acuma!”, mîrîi Scăianca.

Cu o figură de om total rătăcit, băiatul începu să debiteze din ce în ce mai repede, luîndu-şi parcă, pe măsură ce vorbea, tot mai mult avînt:

“Păi, io ştiu următoarele: Mama lu’ Ştefan cel Mare, Măru’ de lîngă drum, Patria mea, tabla înmulţirii, regula de trei simplă, unităţile de măsură pentru lungime, pentru suprafeţe, pentru greutate şi, ăă…, da, pentru volum. Mai ştiu şi Noi vrem pămînt, da’ nu toată şi…”

“Gura, bă!”, îl întrerupse isteric şi întrucîtva nepedagogic femeia. Dar Tănase era de neoprit, de parcă luase scopolamină, sau cine ştie ce alt drog al mărturisirilor. Turui mai departe, plin de elan:

“Şi imnu’, da! Şi imnu’ îl ştiu. Tot îl ştiu. Dacă vreţi pot să vi-l cînt! Pe cuvîntu’ meu de pionier! A! Şi Internaţionala, o ştiu!”

“Bă, tu n-auzi?! Cretinule! Opreşte-te, dracului, o dată, că nu-ş’ ce fac cu tine! M-ai înţeles?”, zbieră Esesista, tremurînd toată de nervi.

“Am înţeles! Cum să nu înţeleg io, tovarăşa! Da’ aţi zis că spun acuma tot ce ştiu. Şi io aşa am făcut, cum aţi zis dumneavoastră, nu altfel. Da’ văd că v-aţi supărat şi-mi pare rău”, continuă în acelaş ritm alert puştiul, uitîndu-se la ea cu o faţă de căţeluş pedepsit pe nedrept de stăpîn.

Învăţătoarea nu mai rezistă şi se repezi la el. Îl apucă de un braţ şi îl zgîlţi, în timp ce cu cealaltă mînă îi arse cu sete o serie de palme, cum îi venea mai bine, şi cu faţa şi cu dosul. Uitase însă că are pe deget un inel cu o protuberanţă în capătul căreia se afla un cristal oarecare. Acesta produse cîteva zgîrieturi suficient de adînci ca din ele să se ivească purpuriu, sîngele. Femeia înlemni, furia cedînd locul unui sentiment de teamă. Tănase simţi că un lichid călduţ îi curge pe obrajii dureroşi. Duse mîna să vadă ce-i, bănuind el cam despre ce ar fi vorba. Cînd îşi privi arătătorul şi-l văzu înroşit, izbucni într-un plîns zgomotos. Era pe jumătate sincer în lacrimile lui, fiindcă se simţea nedreptăţit şi umilit, dar în acelaşi timp aceste sentimente erau amplificate histrionic, fiind conştient că în acest fel cîştigase definitiv partida cu anchetatoarea lui. Cu cît urla mai tare, cu atît spaima cadrului didactic sporea. Încercă o stratagemă ieftină, doar, doar l-o potoli:

“Hai, bă, Gherase, ce te smiorcăi aşa ca o fetiţă? Doar eşti băiat! Mîine, poimîine te ia în armată şi tu plîngi ca prostu’! Păi, se poate?”

Puştiul nici gînd să se oprească. Simţea că înnebuneşte. Cu nenorocitul ăsta n-o scotea la capăt în nici un chip. Încercă o altă variantă, ce-i drept cam laşă, dar care i se păru mult mai subtilă:

“Ei, poftim! Îţi place ce-a ieşit? Numai din cauza ta e totu’. Că dacă nu te încăpăţînai atîta, nu s-ar fi întîmplat nimic. Hai, gata acuma! Uite, ia batista asta şi şterge-te la ochi. Pe urmă o să mergem la spălător să-ţi dai cu niţică apă pe faţă, să-ţi mai revii.”

Dar Tănase pară imediat şi această tentativă de culpabilizare:

“Da’ ce-am făcut io, tovarăşa? Că nu v-am ieşit cu nimic din cuvînt. Ce mi-aţi zis să fac, aia am făcut! Şi atunci pentru ce m-aţi bătut? Ce rău v-am făcut io?”, şi dă-i şi pune-te iar pe bocit.

Se simţea de acum epuizată. Îl înjură urît de tot în gînd pe copilul ăsta care o băgase la belele. Numai din cauză că venise la ea şi îi pusese întrebările alea tîmpite se produsese tot necazul ăsta din care nu mai ştia cum mama dracului să iasă. Bine, avea şi ea o părticică de vină, că făcuse imediat asocierea cu perversa aia de Rudăreanca. Că ştia ea ce otreapă periculoasă e. În fond, fusese doar prea vigilentă, nu? De parcă poţi fi vreodată suficient de vigilent. Nu se scria în toată presa că lupta de clasă se ascute? Scria! Uite cum urmăreşte să-l corupă pe naivul ăla de Gelu! Gelu, dragul de el, care venise să facă agricultură modernă, să aducă socialismul şi la sate. Propaganda începu să i se amestece în creieri cu propriile sentimente. Dintr-o dată se văzu cum ia cuvîntul la o adunare în căminul cultural şi cum o demască pe nenorocita aia de contabilă. Ca o eroină sovietică, luminînd masele naive, manipulate de o impostoare. O să arate tuturor cum fură aia şi cum aruncă banii sătenilor ca să-şi satisfacă frivolităţile cosmopolite. Da, da. Păi altfel de unde ar fi avut ea bani să-şi ia sutiene Triumph? Sutiene de-alea cu care să sucească minţile bărbaţilor oneşti. Cum se fandoseşte nenorocita! Cum îşi plimbă ea ţîţoaiele alea cu care se făleşte atîta. Păi, ce! Adică Săndica n-are şi ea sîni? Are. Ei, nu chiar ca vaca aia. Ea îi are feciorelnici, caşti, de fată fină, ce dracului. Nu ca vampa aia libidinoasă. Dacă ar purta şi ea Triumph, mie-n sută că ar găsi-o cu toţii mult mai atrăgătoare. Numai că ea-i fată cinstită, d-aia n-are bani să-şi cumpere şi ea lenjerie de-asta. Nu-i hoaţă ca Rudăreanca. Nu-i nimca. Lasă! De n-o să fie ea de acum înainte cu ochii pe scîrbă, să-i spună ei cuţu! Şi tot o s-o prindă ea cu ceva. Musai, zău! Şi atunci să vezi halimai! O să se uite exact în ochii ei atunci cînd o să-i puie miliţia cătuşele, căţeaua! S-o ducă la puşcărie! La ocnă s-o ducă! Putoarea dracu’, că nu mai ai loc de ea în tot satu’. Cum apare un băiat ca lumea şi de perspectivă, cum hop şi ea, cu bluzele ei decoltate şi sutienele ei de import. O să vadă vipera aia pe dracu’ cu Săndica! Uite, că şi acu’ din cauza ei dăduse necazul ăsta peste ea. Dar va veni şi ceasul greu al răzbunării şi atunci va plînge cu lacrimi de sînge, să moară mă-sa de nu!

Fu trezită din reveriile ei ideologico-hormonale de Tănase, care îşi trase zgomotos nasul, deşi stătea cu batista ei în mînă. Copilul o privea cu o faţă curioasă, deşi aerul buimac nu i se ştersese de pe chip. Abia atunci realiză că plîngea, iar lacrimile ei îl impresionaseră pe puşti care nu mai înţelegea nimic. Rămas în acelaşi regim de prudenţă, totuşi elevul Gherase nu putea să se abţină de la singura întrebare care îi încolţise în minte de cînd o văzuse lăcrimînd şi suspinînd: “Băi, frate, gagica e nebună, sau chiar i-o fi milă de mine?” Era cam descumpănit.

Învăţătoarea îl mîngîie pe cap şi-l conduse la spălător, care era de fapt o cişmea căreia i se ataşase o ţeavă lungă, găurită la intervale egale, prin care susurau tot atîtea jeturi amărîte de apă. Sub ele se afla un fel de chiuvetă lungă, încropită din tablă zincată, îndoită după forma aproximativă şi neregulată a unei virtuale jumătăţi de cilindru şi nituită după măsurători ochiometrice. Din ce rezultase ai fi putut trage concluzia că meşterul fusese ori chior, ori lovit de un strabism necruţător. Sigur că te-ai fi înşelat. Omul fusese pur şi simplu beat. Dar nu numai la sfîrşitul lucrării, ci chiar de la început. Ceea ce nu-i puţin lucru, avînd în vedere că toată instalaţia fusese edificată în trei zile. Acesta este însă doar un amănunt, cîtuşi de puţin semnificativ.

Tănase se spălă sub atenta îndrumare a tovarăşei Scăianu. Arăta mult mai bine, dar zgîrieturile tot ieşeau în evidenţă pe faţa copilului. Femeia oftă neputincioasă. Se şi vedea adusă în discuţie în faţa consiliului profesoral. Asta n-ar fi fost nimic, însă cum lucrurile căpătau imediat o interpretare politică, exista riscul ca de aici să se ajungă la alte poveşti. O intelectuală care bate copilul unui ţăran cooperator? Şi cu ce scop? Cu acela de a obţine anumite mărturisiri. Păi ce metode pedagogice sînt astea? Unde e gîndirea lui Makarenko? Cum aplicăm noi moştenirea şcolii şi a educaţiei sovietice? De acum nu mai meritaţi să vă spunem tovarăşe! O fascistă, asta sînteţi! Aţi pătat obrazul învăţămîntului românesc. Nu mai aveţi decît şansa reeducării prin muncă într-un colectiv de oameni curaţi, de muncitori. Se şi vedea dînd cu barosul pe undeva, pe şantierele patriei, sub îndrumarea sadică a vreunui brigadier misogin, sau lustruind cu şmirghel la buloanele unor cazane, sub rînjetul vreunui maistru burtos, la uzina Vulcan. Spuse cu o disperare cît se poate de elocventă şi de sinceră, uitînd pînă şi de ateismul militant:

“Doamne, Dumnezeule, ce mă fac acum?”

Pe mutra lui Tănase flutură un zîmbet subtil şi întrucîtva neaşteptat de matur. Îşi înclină capul şi o privi cu ochii mijiţi, zicînd simplu:

“Mi-aţi spus mai înainte că ştiţi să păstraţi un secret, nu?”

“Da, aşa e”, recunoscu cu precauţie, dar şi cu o speranţă incipientă învăţătoarea. În acelaşi timp constată că puştiul nu mai avea deloc faţa aia de tîmpit cu care o exasperase pînă atunci.

“Ei bine, chiar dacă sînt mic, şi eu ştiu să păstrez secretele. Nu numai pe ale mele, ci şi pe ale altora”, rosti cu un subînţeles destul de străveziu băiatul. Ridică interogativ din sprîncene, fără să mai adauge nimic în plus.

Ea trase aer în piept şi întrebă, poticnindu-se ezitant în cuvinte:

“Aşa. Mda. Bine. Înţeleg. Şi ce propui?”

“Păi, mă gîndeam că o să mergeţi cu mine, pînă la mat, unde s-o odihni taică-miu, şi o să povestiţi că abia m-aţi scăpat din mîinile unor băieţi pe care nu-i ştiţi şi care mă fugăreau prin ciulini, unde m-am şi zgîriat în halu’ ăsta. P-ormă aţi stat de m-aţi spălat şi m-aţi mai ajutat să-mi mai reviu, nu?”

“Nişte băieţi necunoscuţi… Probabil din satul vecin”, adăugă ea.

“Corect”, admise scurt Gherase junior.

“Nu-i prea frumos să minţim”, încercă ea o o manifestare etică.

Puştiul o privi cu o ironie cît se poate de evidentă, dar nu zise nimic. Femeia îşi masă uşor tîmplele pe care le simţea zvîcnind. Îşi agăţă pe umăr geanta şi zise aşa, aparent într-o doară:

“Da’ de ce nu mergem mai bine acasă, la mama? Ce să caute o învăţătoare într-o cîrciumă? Parcă nu se prea potriveşte, nu?”

“Păi, nu e numai cîrciumă. E şi magazin. Ce, dumneavoastră nu cumpăraţi niciodată nimic de acolo? Ulei, zahăr, alea, alea…Şi p-ormă acolo-s mai mulţi oameni care o să audă toată tărăşenia”, explică destul de convingător băiatul.

“Mda. Într-un fel, ai şi tu dreptate. Ştii că eşti deştept?”, încercă ea un zîmbet mai uşurat, care îi destinse cît de cît figura încordată.

“Stiu. Apropo de deşteptăciune. Ar mai fi o chestie…”

“Ce chestie?”

“Ştiţi, la mama acasă nu avem bomboane…”

Femeia se opri brusc şi se uită la el cu intensitate. Îşi simţi gîtul uscat. Avu un uşor acces de tuse. Îşi strînse pleoapele ca şi cum ar fi simţit dincolo de ele o usturime neaşteptată şi oftă din nou. Apoi se decise şi ridicîndu-i puştiului cu delicateţe bărbia, pentru a-l privi drept în ochi, îl întrebă cu o francheţe plină de hotărîre:

“De acum ai de gînd să mă şantajezi mereu?”

“Nu ştiu ce înseamnă asta”, spuse cu sinceritate Tănase.

“Adică ai de gînd să-mi ceri mereu tot felul de chestii, în schimbul păstrării secretului nostru? Fii cinstit!”

“Nu, tovarăşa. Da’ o dată pe săptămînă, o cutie de bomboane Vinga, de ciocolată, n-ar fi corect? Şi în plus promit că n-am să mă obrăznicesc şi nici n-am să fiu altfel decît pînă acum. Uite, mă jur!”, spuse inimos şi candid puştiul.

“Bine. Te cred. Şi sînt de acord cu… cu convenţia noastră. Eşti totuşi un băiat bun. Sper să nu mă înşel…”

“Să ştiţi că sînt! Şi nu că mă laud, da’ am şi bun-simţ!”

Cu totă situaţia aceea în care se afla învăţătoarea nu-şi putu reţine un surîs. Tănase simţi nevoia să se mai asigure încă o dată. O privi şi renunţă. Pe vremea aceea încă mai era un copil.