Am primit în această dimineaţă de la bunul meu editor o scrisorică. Cu corectitudine şi grăbire, acesta mă anunţă care este suma pe care o datorez statului român guvernat de eminentul premier Boc, băiatul de mingi al preşedintelui jucăuş Băsescu. Banii respectivi reprezintă impozitul pe venitul obţinut din drepturile de autor. Romanul meu a ieşit din tipografie pe data de 22 decembrie 2009. Surprinzător, având în vedere perioada în care a apărut şi faptul că nu s-a făcut nicio lansare de carte, s-au vândut 59 de exemplare între 23 şi 31 decembrie. Ceea ce, luând în consideraţie condiţiile, e chiar un record pentru mine. Drepturile mele băneşti din aceste vânzări se ridică, potrivit contractului pe care îl am cu editura, la 147 de leuţi (din care s-au reţinut şi virat deja 8 lei la CAS). Dar tot potrivit aceluiaşi act, voi putea să-i primesc (pe aceştia şi restul) abia după ce voi fi vândut prima tranşă dintr-un tiraj modest. Probabil că prin vară o să se întâmple şi asta. Chestiunea în sine mi se pare absolut corectă şi normală, că doar n-o să-mi trimită editura câte 2,49 lei de fiecare dată când mi se mai vinde câte o carte, ci abia la sfârşit, când s-a epuizat cota stabilită prin contract. Până în momentul de faţă însă, concret, n-am primit niciun leuţ. Leuţi, leuţi, dar grei.
Unii la care văd că premierul nostru râvneşte salivând. Pe dumnealui nu-l interesează că nici măcar nu i-am încasat. Sunt trecuţi contabiliceşte la venitul global pe anul financiar 2009? Sunt, dom' Boc, da-n buzunar nu mi-au intrat încă. Parcă-l văd p-ăla micu' cum rânjeşte şmecheros, cu lustrul său de băiat "finesco" care-şi lasă vecinii pe întuneric când îşi calcă pantalonaşii: "Lasă, măi nea, că ai de luat. Până atunci marcă banu', că ţara e-n criză! Te-ai prins, fraiere?"
Mda... m-am prins. Ce nu înţeleg eu e de ce statul român abia mai poate să respire şi are nevoie să-i vâr în perfuzie ăia 14 lei amărâţi, cât îmi revine mie să dau impozit pe venitul obţinut din vânzarea celor 59 de cărţi, în timp ce de milioanele alea de euro pe care le datorează chiar miniştrii de lângă dom' Boc nici că-i pasă. Oricât mă gândesc, nu ajung la nicio rezolvare.
Aşa că mai bine îmi văd de treabă şi mâine, sâmbătă, o să mă aşez cuminte la coada aia kilometrică a tuturor fraierilor făcută în faţa ghişeelor de la circa financiară, unde prestează ore suplimentare funcţionarii entuziaşti cărora o să li se oprească în curând 25% din salariu. Şi noi, şi ei, o să fim solidari în faţa urgiei crizei. Un emoţionant sentiment patriotic mă străbate!
Dar o emoţie şi mai profundă m-ar ambeta dacă s-ar petrece următoarele:
O să mă întorc acasă de la circă cu satisfacţia datoriei împlinite. O să deschid distrat televizorul să văd şi eu ce s-a mai întâmplat. Şi o să-l văd pe premier cum coseşte voios după ce a mai bifat o nouă cursă aeriană Bucureşti-Cluj (navetă de lux pentru un pasger aflat în treabă prin capitală, în timp ce alţii chiar muncesc). Când o sfârşi cu efortul fizic, benefic pentru sănătate, după atâta amar de efort intelectual stresant, s-o aşeza şi dumnealui să-şi mai tragă sufletul. Ei bine, atunci mi-ar plăcea să văd ivindu-se lângă el un tip de la fisc care să-i spună întinzându-i un bileţel:
"Domnu' Boc, uitaţi aici suma pe care o datoraţi statului pentru fânul pe care tocmai l-aţi cosit. Dacă până mâine inclusiv nu-l plătiţi, veţi suporta rigorile legii. Vă doresc multă sănătate!"
O să mi se spună că e o chestie care n-are nicio susţinere în realitate şi, că din punct de vedere contabil, fânul cosit pe anul ăsta intră la venitul pe 2010, cel care va fi plătit în 2011. Aşa o fi, dar am şi eu dreptul să reduc lucrurile la un absurd mai altfel decât cel din cotidian, măcar în vis.
Altminteri nu-mi rămâne decât să-l las încolo de scris şi să mă apuc şi eu de o coasă cinstită.
Noroc că, după cum ne învaţă un şablon lacrimogen, speranţa moare ultima. Şi dacă tot am ajuns la şabloane, aş spune că mai nasol e că moare după o lungă şi grea suferinţă...
În loc de Post Scriptum am să dau un citat care îl caracterizează perfect pe domnul prim-ministru. Citatul aparţine unuia dintre cei mai iubiţi autori ai mei, Titus Livius. Iată-l:
"Când îl priveai, îţi spuneai că acest individ nu este în stare de nimic, timpul avea însă să demonstreze că-i capabil de orice."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu