Literatura de dupa bloguri -opiniuni

De la început trebuie să spun că nu fac o dare de seamă asupra unui eveniment şi nici critica unei dezbateri. Încerc doar să exprim nişte opinii, căci părerile - după cum reise din spusele unora ce glăsuiesc într-o revistă culturală - au un iz nepotrivit, pe alocuri fatal.

Am fost prezent la dezbaterea "Literatura de după bloguri", organizată la pavilionul Unicredit. Acolo fiind, am stat cuminte-cuminţel pe scăunelul meu, nescoţând o vorbuliţă, urmărind totul atent, cu urechile ciulite şi cu ochii larg deschişi. În fond, asta-i misia unui scriitor, să asculte atent şi să vadă. Dacă are ceva de spus, să spuie-n scris că de-aia e autore. Ceea ce o să mă şi străduiesc să fac pe aici, prin ograda blogului meu.

Una din primele întrebări serioase care s-au pus a fost dacă există literatură pe bloguri. Eu aici aş răspunde simplu: mde... Iar răspunsul extins ar fi următorul:

Blogurile astea sunt un mic paradox, constituind cel mai adesea un fel de jurnale personale răzvrătite împotriva intimităţii şi oferite publicului. Unele sunt mai direcţionate cum ar fi cele ale microbiştilor sau ale oamenilor politici. Focusări altminteri destul de discutabile. Însă printre cele mai specializate sunt cele ale unor recenzenţi literari care îşi spun pe şleau părerile despre cărţile citite. Unii dintre ei - culmea, de departe cei mai remarcabili - subliniază că nu sunt critici şi că nu fac altceva decât să arate modul în care ei au receptat o scriere, emiţând nişte păreri pe marginea ei. Dintre aceştia, pentru mine unul, se detaşează "Terorista" şi "Micawber", cu articole critice de toată stima, de o calitate cel puţin egală cu cele apărute în instituţionalizata Românie literară, de exemplu.

Teoretic măcar, criticii literari ce publică în reviste sau suplimente de cultură n-ar resimţi nicio apăsare dinaintea postărilor Teroristei sau a lui Micawber. Teoretic... Fiindcă realitatea e niţeluş altfel. Cazul teroristei luciat mi se pare realmente pilduitor. Linşajul ei mediatico-electronic s-a făcut când aceasta ajunsese la cote de popularitate ameţitoare pentru orice critic literar. Fiecare postare a dumneaei depăşea lejer mia de cititori zilnic, deci peste şapte mii săptămânal, mult peste tirajul oricărei reviste culturale de pe la noi. De ce oare? Păi, fiindcă autoritatea acelei doamne nu era chiar o vorbă-n vânt.

Această autoritate, simplificând, se baza pe trei factori.

Cel dinâtâi era, fără îndoială, cel referitor la calitatea scriiturii şi a argumentelor. Asta deşi sublinia că părerile ei nu sunt literă de evanghelie ci simple opinii personale, cu care puteai fi sau nu de acord.

În al doilea rând se întemeia tocmai pe afirmaţia "eu nu sunt critic literar, iar articolele mele nu sunt cronici/recenzii". Poziţie pe care o susţine ferm şi Micawber. Or, această poziţionare -nu trebuie să fii mare psiholog ca să realizezi asta - îl apropie pe cititorul respectivului blog cu articolele lui critice de autorul blogului. Terorista era "una de-a noastră", nefăcând parte din nicio bisericuţă (ca să nu zic gaşcă de-a dreptul) literară, nu avea vreun posibil aranjament tacit de promovare a unor scriitori publicaţi de o anumită editură, nu avea umori negative sau idei preconcepute în funcţie de generaţii, curente literare sau chiar faţă de anumiţi autori. Luciat era deci resimţită nu numai ca "una de-a noastră", dar şi ca un critic pe deplin onest, unul în care, din perspectiva cititorului, poţi avea toată încrederea. Dacă ea spunea că o carte i-a plăcut şi cititorul se gândea serios că ar fi cazul să o citească şi el...

În al treilea rând e vorba de ceea ce am afirmat la început şi anume că ratingul bloggerului luciat surclasa tirajul cronicilor literare din revistele şi suplimentele culturale instituţionalizate.

O mică paranteză. Sigur, la toate aceste argumente mai trebuie adăugat şi criteriul accesibilităţii. Un blog de o calitate cu totul şi cu totul deosebită este şi literaturcoaz. Numai că textele postate aici sunt unele de foarte înaltă ţinută culturală, impunând o limitare, o selecţie destul de dură a publicului în funcţie de - asta e! - nivelul intelectual al fiecăruia în parte. Luciat şi Micawber au însă alte obiective decât literaturcoaz şi, având alte ţinte, fără să abdice de la calitatea textului, se bucură de un public mult mai larg, unul ce-i include atât pe cei care citesc o carte, două, în concediu şi de sărbători, cât şi pe cei care devorează peste douăzeci, treizeci de cărţi anual (şi nu de tipul celor scrise de Sandra Brown).

O chestiune nerostită în general şi care nu a fost luată serios în discuţie nici la dezbaterea ce a avut loc la pavilionul Unicredit, ar fi tocmai cea legată de aspectul comercial al cărţii şi legătura acestuia cu blogurile. Fiindcă părerea mea e că şi de aici i s-a cam tras teroristei de a fost ea atât de furibund atacată şi cam dintr-oanumită direcţie...

Aşa cum arătam, o apreciere favorabilă din partea lui luciat faţă de o carte năştea un interes sporit faţă de volumul respectiv. Interes care se manifesta, nu-i greu de bănuit, şi în vânzări. Iar aceste tendinţe apărute pe piaţa cărţii nu puteau să-i lase indiferenţi pe măcar o parte dintre arbitrii literari instituţionalizaţi. Perspectiva ca un blogger de o certă talie intelectuală şi cu priza la public pe care o avea terorista să aibă o pondere tot mai mare în persuadarea cititorilor într-o direcţie sau alta, săpând - fără să aibă câtuşi de puţin acest obiectiv - la estabilishmentul criticii din lumea tiparului a generat multă iritare. Nu spun că a fost o reacţie majoritară sau având o anumită sincronicitate. Dar o undă subterană şi bagatelizantă care a adus un plus de aversiune faţă de fenomenul blogurilor s-a produs.

Nu ţin şi nu am câtuşi de puţin căderea să dau sfaturi criticilor. Însă nu pot să nu observ că atitudinea asta de suficienţă superioară amestecată cu o anumită angoasă nu ar fi chiar cea mai potrivită alegere.

Sigur, la fel de adevărat e faptul că pe bloguri există multă, foarte multă maculatură (virtuală dar al naibii de concretă) şi că majoritatea blogurilor e lipsită de calităţi literare, având cu totul şi cu totul alte obiective. Unele ce ţin cel mai adesea de un veleitarism găunos. La fel sunt şi un noian de comentarii în care, la adăpostul anonimatului, tot felul de frustraţi fac observaţii nu de puţine ori jignitoare la adresa unor oameni, inclusiv de cultură, pe care nici măcar nu se străduiesc să-i citească până la capăt. Aceşti invadatori anonimi, cel mai adesea sfertodocţi, plini de un aplomb şchiop, au o satisfacţie de-a dreptul organică în a persifla persoane care se bucură de oaracare recunoştere publică. Cu cât personalitatea-ţintă are parte de mai mult prestigiu, cu atât sunt viperinii comentatori mai satisfăcuţi în a o urechea, considerându-se, măcar în lumea netului, demni de a-şi proclama prin răgete dacă nu superioritatea, atunci măcar egalitatea cu cel făcut albie de porci. E foarte adevărat că pe autostrada informatică se găsesc întotdeauna prea mulţi supăraţi din oficiu, gata oricând să ia pe cineva la refec şi să se dedea la atacuri personale, în loc să-şi exprime civilazat ideile, atâta câte au. Lumea virtuală nu e mai brează decât cea reală, reflectând societatea aşa cum e ea.

Adversarii blogurilor pot să afirme - iar eu găsesc că au dreptate - că or reprezenta blogurile lui luciat, Micawber, sau literaturcoaz (probabil că şi altele de o valoare şi interes apropiate, dar la care nu am făcut referinţă din lipsa mea de cunoştere şi de spaţiu) nişte acte de cultură în toată puterea cuvântului, dar că toate acestea sunt doar nişte frunzuliţe în acest copac uriaş care este lumea blogurilor. De acord, însă dacă acestea sunt nişte insule în imensitatea - de multe ori anostă sau vulgară - a unui ocean, ele ar trebui cu atât mai mult preţuite şi respectate.

Aşa cum şi blogerii ar trebui să recunoască munca - adesea plină de pasiune, rigoare profesională şi onestitate a criticilor şi a cenzorilor literari (în sensul bun, protector şi cumva sanitar...) care se ocupa de literatura publicată pe foile sau în paralelipipedele de celuloză. În fond, ce le scapă din varii motive pe piaţă redactorilor de pe la edituri triază, sau măcar se străduieşte, critica aşa-zis instituţională. În plus, tot ea încearcă să ofere, în general abordând cât mai obiectiv scrierile aflate sub lupa analizei sale, o viziune asupra literaturii, ori puncte de vedere relativ corecte şi coerente asupra celor mai diverşi autori. Evident că nu întotdeauna reuşeşete, criticii literari fiind şi ei oameni, cu subiectivităţile, slăbiciunile şi gusturile lor.

Eu unul, din punctul de vedere al temei despre care discut, sunt un amfibian. Îmi public romanele pe hârtie, la edituri, deci într-un anumit mediu. Într-un altul însă îmi ţin un blog, lucru nu chiar atât de rar printre scriitori. E adevărat că nu-mi scriu cărţile pe blog (deşi o fac folosind tot tastatura calculatorului), dar exersez o proză diaristică - nădăjduind că având şi valenţe literare - pe acest blog, unde postez şi fragmente din lucrările mele mai ample în speranţa că voi trezi interesul şi reacţii faţă de acestea. Aşa că, prin natura lucrurilor, sunt înclinat să văd baricada dinspre ambele ei părţi, constatând că până la urmă aceasta este doar o piedică în înţelegerea unui fenomen.

Dacă ambele tabere şi-ar mai struni orgoliile sau ideile preconcepute - vorbesc de cei care contează, având o anumită calitate intelectuală şi suficient fair-play, nu despre supăraţii ce sunt etern de serviciu în spaţiul virtual sau despre cei ce consideră că a citi un blog e o îndeletnicire înjositoare - cred că ar avea toată lumea de câştigat.

Un exemplu în acest sens, foarte interesant şi care ar merita studiat şi poate chiar aplicat, a fost prezentat şi la dezbaterea de joi. El a fost adus în discuţie de către domnul Dragoş Butuzea, dacă nu oi greşi eu. Din păcate, nu s-a stăruit prea mult asupra lui, fiind luat mai mult ca titlu de inventar. Or exemplul dat se referea tocmai la un critic francez prestigios care ţine un blog de recenzii şi discuţii literare. Un blog aducător de beneficii nu numai spirituale, ci şi financiare, domnia sa având zeci de mii de vizitatori, deci fiind extrem de atractiv şi pentru anumite firme bucuroase să-şi găsească un spaţiu publicitar atât de intens frecventat. Iar această situaţie îi oferă francezului un serios suport bănesc pentru a nu mai fi nevoit să se angajeze la o revistă care, prin forţa împrejurărilor, poate avea o anumită politică redacţională cu care criticul să nu fie întotdeauna în acord...

Paşi constructivi se pot face deci dinspre ambele tabere care nu ar fi chiar atât de abrupt despărţite. Viitorul presupune atât posibilităţi tot mai sporite de comunicare şi de manfestare creatoare în mediul virtual, dar şi cerinţa unui profesionalism cât mai cizelat, unul care să presupună o educaţie şi o cultură vastă şi solidă.

Desigur, deşi e cam lung, aricolul conţine câteva opinii ale unui "părerist". Ar mai fi multe alte lucruri de spus (cât de importantă şi de născătoare de antagonisme e problema suportului pentru literatură, ar fi numai un exemplu) şi chestiuni care ar merita mult mai bine şi mai adecvat analizate. O asemenea întreprindere însă ar căpăta lejer volumul unei cărţi şi aportul unor sociologi, teoreticieni literari, psihologi şi nu în ultimul rând, informaticieni sau specialişti în marketingul informatic ar fi de dorit. Îmi dau şi eu seama de asta şi, recunoscându-mi limitele, mă opresc aici. Aştept curios alţi paşi, alte şi alte glasuri.