Nevricale de primăvară în lumea literară

Dacă răsfoieşti revistele literare sau parcurgi rubricile de acelaşi gen din alte gazete, nu se poate să nu remarci o acutizare a dării la gioale între confraţi. Fie că sunt scriitori, fie că sunt critici, lumea e cuprinsă de învolburare şi fierbe mai ceva ca mustul toamna.

O parte din supărări provine chiar din iarnă, când domnul Nicolae Manolescu a propus o dezbatere asupra criticii, dar venind în primul rând din partea celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei, adică susţinută de poeţi, prozatori, dramaturgi, adică de scriitori în general. Urmarea a fost articolul domnului Cimpoieşu, sau şi mai dur, cel al domnului Komartin, ca să vorbim doar de vârfurile de lance ale acestei ofensive. A urmat o contraofensivă la baionetă din partea unora dintre criticii vizaţi de cei doi scriitori, iar ecourile acestei dispute reverberează puternic şi azi. Evident, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu a greşit vreo dată cu ceva şi fiecare este dispus să moară cu dreptatea în mâna lui, cum se zice pe la noi. Nu adâncesc acum discuţia pe această temă, însă o semnalez.

Apoi a urmat mediatizatul caz Groşan. Eu unul nu m-am grăbit cu invectivele, ba chiar dimpotrivă, am fost rezervat, neavând acces la dosarul acestuia. În plus, îl simpatizam pe autor, măcar prin prisma celor scrise de domnia sa, inclusiv în vremurile în care-ţi trebuia curaj ca să scrii despre epopeea lui Stejeran şi a robotului Dromiket.

Această simpatie a făcut loc unei dezamăgiri consistente atunci când am citit delaţiunile cel puţin jenante pe care autorul le-a făcut la adresa propriilor lui colegi şi a unuia dintre conferenţiari. Delaţiuni care au avut efecte negative - nu ştiu cât grave, dar au au avut fără îndoială - asupra vieţii celor încondeiaţi - încondeiere făcută, aş zice, chiar cu voluptate pe alocuri. O dezamăgire asemănătoare răzbate şi din articolul scris de domnul Manolescu, cel care a decis publicarea dosarului de turnător al lui Groşan în revista pe care o conduce.

Directorul României literare a fost însă atacat după aceea furibund, vreo trei săptămâni la rând, de domnul Ştefan Agopian în rubrica pe care domnia sa o are la Caţavencu, acolo unde este coleg de redacţie cu doveditul delator Groşan. Articolele publicistului au ridicat cu fiecare număr al revistei ştacheta ironiei şi a acuzaţiilor. Până într-atât încât redactorul de la Caţavencu a ajuns să-l acuze, nu tocmai voalat, pe Manolescu de similarităţi în ale turnătoriei cu nimic mai breze decât ale amicului şi colegului Groşan. Evident că asta l-a scos din răbdări pe criticul Manolescu. N-am să rezum aici întreaga reacţie a acestuia din articolul scris în ultimul număr al României literare. Am să mă limitez la un citat, fără să adaug niciun alt comentariu: "Al treilea client al rubricii (Prostologhikon) este un talentat, deşi minor, romancier, Ştefan Agopian, dacă vă amintiţi de canditura lui la preşedinţia USR, care, în loc să-şi încheie un promiţător roman, intitulat Fric, şi-a făcut din persoana mea o preocupare constantă, pe care nu cutez să o numesc obsesie".

Că tot este în spiritul titlului acestei postări, precizez că primul client al numitei rubrici propuse de domnul Manolescu este un poet nemuţumit. (Pe al doilea n-are rost nici măcar să-l amintesc.) Poetul, adică Vlad Neagoe, onorabil membru al USR, şi-a trimis spre publicare în revista România literară un grupaj de poezii. Omul a fost refuzat pentru lipsa de valoare a textelor, după cum afirmă criticul. Urmarea a fost un e-mail în care cel respins îi înjura ca la uşa cortului, scos din minţi, atât pe Gabriel Chifu, secretar de redacţie, cât şi pe Nicolae Manolescu - în mod democratic însă nu tocmai liric.

Cum însă nu-i bine să ne închipuim că numai noi avem monopol asupra nevricalelor literare, să poposim un pic în însorita Italie. Aici, doamna profesoară de teologie Lucetta Scaraffia a declanşat o aprigă campanie în ziarul Sfântului Scaun, L'Oservatore romano, împotriva lui Umberto Eco şi a romanului său, Cimitirul din Praga. Sigur, femeie fină, doamna profesoară de teologie nu l-a înjurat birjăreşte pe Eco. L-a acuzat doar de antisemitism... Chestie cu care o mulţime de alţi oameni indignaţi s-a solidarizat mintenaş. Iar campania aceasta se bazează în principal pe următoarea teză: Personajul principal al romanului, Simone Simonini, este un tip relativ simpatic (mie mi s-a părut un tip cu grave probleme psihice, mustind de ură, căruia nu i-am găsit nicio latură simpatică, dar mă rog, gusturi şi gusturi...). Iar cititorii "ar putea să cedeze farmecului acestui falsificator antisemit" şi să ia chiar de bune minciunile sau insultele debitate de acesta la adresa evreilor. (Simonini spune destule şi pe seama clerului roman, de exemplu, ba încă nişte chestiuni deloc măgulitoare la adresa multor înalţi prelaţi ai Bisericii Catolice, asta aşa, ca să folosesc un eufemism...)

În cele din urmă, Eco le-a răspuns tuturor explicând că părerile, ideile, convingerile şi acţiunile unui personaj, fie el şi principal, n-au nicio legătură cu cele pe care le-ar nutri autorul cărţii respective,ba chiar dimpotrivăl. În plus, scriitorul le-a atras atenţia că este vorba despre un roman, adică despre o operă de ficţiune, nu una care se vrea o lucrare ştiinţifică. Cu toate acestea, detractorii nu se lasă convinşi cu niciun chip. Poate o să trăim s-o vedem şi pe-asta: Umberto Eco chemat în judecată pentru a da seamă de faptele şi vorbele sinistrului personaj Simonini...

Închei amintind cuvintele înţeleptei tanti Lizica, o femeie care vindea covrigi pe Academiei, lângă aşa-zisele coloane, prin anii '80: "Ei, mă, mamă, multă lume necăjită, ce să-i faci?".