Un fragment dintr-un roman propriu

Acesta este un fragment din romanul la care scriu. Iată - după un binemeritat respiro oferit cititorilor mei - încă o mostră din proza mea. Cine vrea să arunce cu bolovani sau să execute foc automat e poftit la subsol, unde e deschis non-stop la tir cu comentarii. Cine nu vrea, nu vrea şi gata! Eu vă doresc oricum lectură plăcută!

Pe la zece dimineaţa cineva sună. Titus se adună dintre puzderia de ilustrate vechi ale acelei misterioase mademoiselle Yarca şi porni contrariat spre uşă. O deschise şi în prag apăru doamna Clara, veche prietenă de familie şi vecină de bloc.

O pofti în casă, iar femeia intră cu o ditamai chestia împodobită cu o ţesătură de-a dreptul elegantă ce acoperea ceva destul de voluminos, oarecum sferic şi care era susţinut de o tijă lugă. Toată drăcovenia nu părea să aibă cine ştie ce greutate. Ajunşi în sufragerie, vecina zise, privindu-i faţa nedumeită şi încercând să-l lămurească:

- L-am adus pe Vasile...

- Pe Vasile?, făcu holbându-se Titus, dar sforţându-se să zâmbească amabil, în timp ce scormonea prin minte, căutând să-şi amintească cine naiba era Vasile ăsta. Sau poate mai degrabă ce...

- Da, pe Vasile. Ce, nu-ţi mai aduci aminte ce-am discutat duminică?

- Aaa, ba da! Ziceai că marţi plecaţi...

- Şi nu ştiam unde să-l lăsăm pe Vasile pentru cel puţin două săptămâni, iar tu te-ai oferit să ni-l găzduieşti. Acum uite-l, poftim! făcu doamna Clara, trăgând demonstrativ materialul acela şi lăsând la vedere o colivie mare în care se afla un papagal verzui.

- Faceţi cunoştinţă! Vasile!, bătu ea uşor în colivie. Vasile, domnul e Titus, zise vecina zâmbindu-i încurajator păsării.

Dar papagalul se uită cicumspect la bărbat, clătinându-se de pe un picior pe altul, exact la fel cum făcea şi Titus atunci când era mai emoţionat sau încerca anumite stânjeneli. Adică exact ca acum. Doamna Clara remarcă dansul sincron al amândurora şi-şi zise în sinea ei că se cam potrivesc. Discretă, îşi păstră aceste constatări pentru sine. În schimb, îl informă pe cel ce avea să rămână cu pasărea asupra câtorva aspecte:

- Lui Vasile îi place să se uite la televizor.

- Ca şi majorităţii celorlalţi, zise bărbatul neutru.

- Mda, cam aşa... – zise femeia gândindu-se la ce-ar mai fi fost cazul să-i spună amicului. Poţi să-i laşi deschisă uşiţa, spuse doamna, ridicând a atenţionare arătătorul.

- Păi, nu zboară?

- Ba zboară. Normal că zboară, doar e şi el o pasăre, nu?

- Da. Ştiu că papagalii-s păsări şi păsările zboară. Dar dacă se gândeşte să zboare şi din casă?

- Nu se gândeşte la asta atâta timp cât nu-i laşi fereastra sau uşa deschisă. Înainte să aeriseşti, îl bagi în colivie şi închizi uşiţa. Simplu, nu?

- Da, e simplu. Asta atâta timp cât şi el vrea să intre înapoi în colivie. Dacă nu vrea, cum să procedez?

- Cu mine vrea întotdeauna. Îi spui să intre şi el intră.

- Chiar aşa?, se îndoi Titus.

- Chiar aşa, replică hotărât doamna. Nu ţi-am zis? E simplu.

- Mă rog, dacă zici tu... – acceptă el clătinând din cap neîncrezăror.

Domna Clara îl privi lung şi lăsă să-i scape fără voie un oftat. Acum, na! Ce naiba mai era să facă? De voie, de nevoie, trebuia să-l lase pe bietul Vasile cu zăpăcitul şi mototolul ăsta de Titus.

Prinse să se enerveze. În fond, ce mare lucru îi cerea? Să aibă grijă de o păsăruică, şi nimic altceva. Nu de o vacă pe care s-o scoţi la păscut, s-o mulgi, s-o speli, s-o perii, s-o dai la montă. Ei comedia dracului! Ea avea atâtea pe cap şi nu se mai plângea. Iar domnul Tirezias, ce să-ţi spun!, făcea atâtea mutre şi punea atâtea întrebări de parcă cine ştie ce sacrificiu ar fi făcut şi de acum urma să se spetească cu corvezile pentru bietul papagal.

Strânse sever buzele şi-şi reaminti, explicând aproape didactic:

- Îi umpli dimineaţa – în fiecare dimineaţă, da? – păhărelul lui cu seminţe şi-i completezi apa în vas. În plus, de!, e animal, nu merge la closet. La două, trei zile, deşi cel mai bine ar fi zilnic, îi cureţi podeaua coliviei. Vezi că se scoate. Uite din dispozitivele alea două. Le vezi?

- Da, le văd.

- Aşa. Alea-s. Tragi clămpuşele şi ea culisează. Nu-i cine ştie ce filozofie. Cât e el afară şi-şi face plimbărica, nici două minute nu-ţi ia, cu o cârpă şi niţel detegent, o cureţi imediat la chiuvetă, în doi timpi şi trei mişcări. Dar s-o clăteşti bine, da?

- Da. Îi trebuie un detergent special?

- Ei, detergent special!, râse doamna. Unul obişnuit, de vase, că doar nu te-oi apuca acum să-l speli chiar pe papagal. E ca şi cum ai spăla o tavă de inox. Ce, n-ai mai spălat o tavă de inox?

- Am mai spălat tăvi de inox, dar mă gândeam să nu fie alergic la ceva şi să-l deranjeze vreun tip anume de chimicale.

Femeia se încruntă. La chestia asta nu se gândise. Se îndreptă impetuoasă către bucătărie şi se uită la detergent. Aprobă scurt:

- E bun şi ăsta al tău.

Titus zâmbi mulţumit. Era deci şi el în regulă cu ceva. Reveniră în sufragerie. Vecina încercă un ton mai relaxat.

- Dar nu trebuie să fii aşa încordat şi speriat. Îl mai mângâi şi tu, mai stai de vorbă cu el. Co-co-co!, exemplifică dumneaei. Co-co-co şi-i mai dai şi un sfert de măr sau o bucăţică de banană. Vasile e un scump, e un isteţ şi e foarte lipicios. Ai să vezi că după două săptămâni ai să vrei şi tu un papagal.

Titus se cam îndoia în sinea lui. Spuse totuşi cu glas tare:

- Ei, e de ajuns un papagal ca mine în toată casa asta.

Doamna Clara îi surâse cu simpatie:

- Măcar de-asta şi tot zic c-o să vă înţelegeţi bine.

Privi ceasul şi tresări:

- Ei, hai că acum trebuie să plec. Pa, pa!

- Sărut mâinile.

Vecina îşi flutură mâna în semn de rămas-bun şi coborî.

Titus se întoarse iarăşi în sufragerie şi strânse ilustratele, le aranjă atent în plicurile lor, pe categorii, pe ani şi pe ţări, ducându-le mai apoi la locul lor din ultimul dormitor. Se înapoie la fix ca să vadă că tocmai primise un mesaj pe e-mail. Descoperi că misiva parvenea de la unul din editori. De la cel pe lângă la care aşteptase o decizie încă din octombrie. În dimineaţa asta decisese să-l deranjeze. Şi uite că omul avusese bunăvoinţa să-i răspundă. Iar mesajul acestuia era următorul:

„Da, am primit referatele, îmi cer scuze că nu v-am răspuns încă de săptămâna trecută. Din păcate, nu am avut din partea referenţilor nici de data asta recomandare de publicare. Prin urmare, n-am cum să mă prezint în faţa consiliului editorial cu o propunere – ştiţi probabil, v-am mai zis: ca o propunere să poată fi luată în calcul, e nevoie de cel puţin două referate pozitive. Îmi pare sincer rău.

Cu respect

T.L.”

Şi cu asta, basta. Cel ce-i răspunsese îndeplinise pur şi simplu o formalitate. Cu oarecare delicateţe, dar formalitate. În fond, cineva trebuia să se ocupe şi de asta.

Rămase privind lung, lung la textul scrisorii şi avu un acut sentiment de inutilitate după toate lunile acelea lungi, nesfârşit de lungi. Iar la capătul tutoror acelor aşteptări, nu mai era nici măcar dezamăgirea, ci doar acel sentiment de fermă inutilitate Unul de-a dreptul fizic, palpabil. Unul pe care ar fi putut să-l apuce şi să-l arate şi altora: „Poftiţi şi uitaţi-vă. Aşa arată, de-adevăratelea, sentimentul inutilităţii. Ia priviţi-l ce uscat, ce tare şi nici nu-i simţi greutatea sau usturimea ce i se degajă prin piele dacă-l iei în mână. Ehei, aşa pare la prima vedere, când îl zăreşti de departe, dar cu toate astea, te seacă la inimă dacă te prinde din urmă şi te mursică!”.

Când se gândea la toate acestea, auzi pasărea zdrăngănind nervoasă uşiţa coliviei. Se întoarse într-acolo cu figură de om pe care-l dureau măselele, mârâind sastisit. Numai de păsăroiul ăsta şi de pandaliile lui nu mai avea chef acum!

Îşi ridică privirea şi îl zări cum stătea încrâncenat, cu un picior bine prins de una dintre zăbrelele uşii, iar cu cealaltă lăbuţă aruncată drept în sus, cu toate gheruţele strânse, în afara celei din mijloc, ridicate obscen şi cumva jubilatoriu. Dacă în clipa aceea papagalul ar fi cârâit la el drăcos Fuck you, bastard! nu s-ar fi mirat câtuşi de puţin. Dar cu toate că era atât de expresiv în enervarea şi în gestica lui, Vasile nu zise nimic. Doamna Clara îi spusese parcă altă dată că oricât îşi dăduse silinţa cu el, repetându-i în neştire un cuvânt, două, papagalul se încăpăţânase să nu scoată niciodată vreo vorbă.

Titus se ridică din faţa calculatorului şi-i deschise uşiţa. Papagalul îl privi cu un aer bănuitor, abia scoţându-şi nasul dincolo de colivie. Însă după câteva clipe zbură pe plafonieră. Bărbatul se aşeză la loc în fotoliul rotativ şi se gândi cu năduf la titlul unei nuvele tragice de Sallinger. Gândul acela era o încercare de a respira sau mai degrabă doar o tentativă de a defini cumva cu un aer poetic, dar şi cumva ironic, starea pe care o încerca la capătul acelei dimineţi înecate în atâta lehamite. Iar gândul prinse finalmente glas:

- O zi perfectă pentru peştii-banană!...

După care se apucă să scrie politicos o scrisoare de mulţumire editorului. Aşa simţea el că e frumos, că e elegant şi, mai presus de orice, corect. Trebuia să fie astfel până la capăt. Neapărat!

În felul acesta se canoni vreo jumătate de ceas şi până la urmă termină textul pe care şi-l propusese. Fireşte că ar fi putut să mai migălească la el, dar era în regulă. În plus, era perfect conştient că îl scria absolut degeaba, deorece editorul nu şi-ar mai fi pierdut – cel puţin deocamdată – nici măcar o clipă cu unul ca el.

Reciti de vreo trei ori ce scrisese, o dată chiar cu glas tare, să audă cum sună totul, să nu-i scape ceva, iar după aceea trimise scrisoarea. Se ridică apoi în capul oaselor, destinzându-şi un pic spatele pe care abia acum îl simţea dureros şi îşi aprinse o ţigară. Văzu că afară începuse să ningă şi se bucură de chestia asta simplă care i se părea întotdeauna frumoasă. Rămase cu ochii pierduţi pe geam, iar zăpada avea puterea de a-i aşterne în suflet un soi de pace, un soi de împăcare.

Şi chiar în clipa aceea turbatul de Vasile plonjă direct pe umărul lui, încât el, pierdut cu gândurile în feeria albă de afară, se şi sperie. Papagalul se clătină din nou de pe un picior pe altul, parcă maimuţărindu-i iar mişcările, şi îl privi atent, ba cu un ochi, ba cu celălalt. În cele din urmă, ca şi cum s-ar fi oprit dinaintea unei probe deosebite, una care cerea concentrare, nu glumă, Vasile se proţăpi, înfigându-şi temeinic gheruţele în umărul lui şi spuse iute, dar inceredibil de clar, având însă un cu totul şi cu totul alt ton:

- O zi perfectă pentru peştii-banană!