duminică, 20 februarie 2011

Reflectând pe marginea "Cimitirului din Praga"

Nu am vocaţii de critic şi nici ştaif de recezent. Cu toate acestea, încerc să pun aici câteva gânduri, urmare a reflecţiilor pricinuite de citirea romanului lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.
Scriitorul italian rămâne un împătimit al textului şi în acest roman. O face cu minuţie şi atentă scrutare a psihicului omenesc şi a învolburărilor umorale care îl animă. Dar o face şi cu un umor extrem de subtil, care însă taie adânc, chiar dacă se ascunde după o morga doctă, austeră şi care pare a se limita doar la consemnarea unor fapte meticulos studiate.
Esenţa amuzamentului său interior este aplecarea către teoria conspiraţiei a eternelor umbre aflate întotdeauna în preajma Puterii. Iar această chemare obsesivă a personajului principal, dar şi a multora din celelalte, nu poate fi satisfăcută decât prin construirea continuă de duşmani care - vezi bine! - umblă să ne fure ceva (banii, patria, viitorul), sau să ne otrăvească sufletele, să ne strice naţia ori credinţa. Cam toţi aceşti vigilenţi sunt animaţi de fapt de cele mai jalnice şi meschine interese, indiferent de steagurile pe care le agită. Totuşi, un sentiment major şi peren îi animă constant pe cei mai mulţi dintre aceştia, iar sentimentul în cauză e ura. Impresionant e că ura se dovedeşte aproape întotdeauna o chestie care nu se bazează de fapt pe nimic, n-are nicio noimă şi nicio logică, în afara unei mai discrete sau mai evidente probleme psihice, una ce bine hrănită în timp ajunge să atingă lejer patologicul.
Personajul principal, Simonini, este un falsificator ce alimentează cu sârg o bună parte din serviciile secrete din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este în slujba lui Garibaldi, lui Victor Emanuel al Piemontului, susţinător al Imperiului lui Napoleon al III-lea, ori, la fel de bine, al celei de-a treia Republici Franceze, dar şi al Prusiei, Sfântului Scaun sau al Ohranei ţariste. Îi urăşte cam pe toţi - italieni, francezi, germani - de-a valma, cu unele disocieri cinice de moment, dar mai presus de orice îi urăşte din tot sufletul său pe evrei, timp de o viaţă întreagă şlefuindu-şi capodopera ce se va întrupa - cu ajutorul unui rus - în celebrele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului. (În autenticitatea acestora, să nu uităm că au crezut şi Hitler, dar şi suficienţi alţi lideri politici sau intelectuali, rămânând până azi destui antisemiţi devotaţi acestei poveşti cusute cu aţă albă.)
În acelaşi timp, ca o culme a ridicolului personajului, dacă există ceva care să-l oripileze organic pe lumea asta, ei bine, aceasta e Femeia de care fuge mai ceva ca dracul de tămâie şi care-l înspăimântă de moarte. Aspect prin care "căpitanul" Simonini se întregeşte savuros.
Extraordinară rămâne însă descrierea amănunţită a mecanismului - în esenţa lui modest şi lipsit de calităţi deosebite - prin care se edifică uimitoarea fascinaţie pe care o exercită asupra maselor falsul şi discursul politic public derivat din el, chestiuni care contrazic nu numai istoria şi logica, dar şi însăşi evidenţa realiăţii. Totuşi, oamenii rămân prizonieri ai acestor discursuri, orbi la argumente dintre cele mai simple şi clare, gata să ucidă şi să moară pentru o idee absolut stupidă şi aberantă. Iar asta mi se pare cea mai dură şi realmente cutremurătoare valenţă a romanului.
În rest, romanul are o construcţie extrem de rămuroasă, termenul de baroc fiind destul de slab pentru a-i descrie opulenţa. Pe deasupra, la toate acestea se adaugă filigranul construcţiei psihologice a personajelor în general şi a lui Simonini în special. Altminteri - deh, la asemenea subiect! - nici un pic de alunecare în metafizic sau în vreo umbră de reverie poetic-umană, nici cel mai mic strop de frumos. Doar o luciditate rece ca un bisturu care deschide fără milă şi fără peltele moralizatoare corpul unor fantasme coşmareşti, analizând cu un discret zâmbet sarcastic mecanismele acestor fabulaţii sinistre care au încins minţile oamenilor, târându-i în tragedii cumplite şi de o amploare uriaşă.
Aş încheia adăugând că romanul - e doar simpla mea părere - e de privit nu numai ca un profund exerciţiu analitic şi de elevată arhitectură literară, ci şi ca un avertisment. Unul valabil şi azi, şi acum, ba chiar şi aici, în mioritica noastră patrie.

4 comentarii:

Micawber spunea...

V-a scapat una freudiana rau in ultimul paragraf al postarii, unde scrieti "exercitiu analic". Daca n-o fi adevarata, o fi bine gasita, vorba italianului :)

Anton spunea...

La naiba! Tocmai o aşa greşeală mirositoare şi dureroasă, totodată, să-mi scape?! Rectific degrabă. Mulţumesc frumos pentru atenţionare!
P.S. Şi când te gândeşti că tocmai mă bucurasem văzând că s-a găsit şi un suflet să comenteze ceva pe seama acestei postări...

Micawber spunea...

Din malitiozitate pura am facut-o. Stiti ca nu-s mare admirator al lui Eco-prozatorul.

Liviu Drugă spunea...

Anton, am citit pe ici pe colo despre acest roman. Unele prea partizane, altele "respingatoare" de-a dreptul. Scurta ta recenzie m-a facut sa pun romanul pe lista de asteptare.