Subtilităţi de-ale domnului Umberto Eco

Pentru toţi degustătorii de literatură - care, iată, se vede că sunt tot mai mulţi şi prin cele mai neaşteptate locuri - ofer un fragment din ultimul roman al lui Umberto Eco, adică din Cimitirul din Praga. Am încercat să "decupez" ceva cât mai rotund şi mai edificator. Iată:

Simonini se lăsase recunoscut, aşteptându-se la manifestări cordiale. Însă Gaviali se uitase la el cu o privire dură.

- Ai curajul să mai apari în faţa mea, domnule căpitan? zisese el. Şi, în faţa consternării lui Simonini, reluase: - Mă crezi chiar prost? Am văzut bine, în ziua aia când au venit jandarmii şi au tras asupra noastră, că dumneata i-ai dat lovitura de graţie nefericitului ăluia pe care ni-l trimiseşi ca fiind agentul dumitale. Şi apoi, noi toţi care am supravieţuit, ne-am regăsit pe acelaşi velier în drum spre Cayenne, iar dumneata nu erai acolo. E uşor să-ţi dai seama că doi şi cu doi fac patru. În cincisprezece ani de odihnă la Cayenne devii inteligent: ai născocit complotul nostru, pentru ca apoi să-l denunţi. Trebuie să fie o meserie bănoasă.

- Ei, şi? Vrei să te răzbuni? Ai ajuns un gunoi de om; dacă ipoteza dumitale e bună, poliţia ar trebui să-mi dea ascultare şi-i destul să anunţ pe cine trebuie ca să te întorci la Cayenne.

- Ai milă, căpitane. Anii petrecuţi la Cayenne m-au înţelepţit. Când o faci pe conspiratorul, trebuie să ai în vedere întâlnirea cu un muchard. E ca şi cum te-ai juca de-a hoţii şi vardiştii. Şi apoi, vezi, cineva a spus că, odată cu trecerea timpului, toţi revoluţionarii devin apărători ai tronului şi ai altarului. Eu de tron şi de altar nu mă sinchisesc cine ştie ce, dar consider încheiată etapa marilor idealuri. Cu republica asta, aşa-zisă a treia, nu se mai ştie nici măcar unde ar fi tiranul ce trebuie ucis. Un singur lucru mai ştiu să fac: bombe. Iar faptul că dumneata vii să mă cauţi înseamnă că vrei bombe. Bun, cu condiţia să plăteşti. Vezi unde locuiesc. Mi-ar ajunge să schimb locuinţa şi restaurantul. Pe cine trebuie să trimit la moarte? Ca toţi revoluţionarii de altădată, am devenit un vândut. E o meserie pe care pesemne o cunoşti bine.

- Vreau bombe de la dumneata, Gaviali. Nu ştiu încă de care şi de unde. O să să vorbim la momentul potrivit. Pot să-ţi promit bani, o ştergere cu buretele a trecutului dumitale şi acte noi.

Gaviali se declarase în slujba oricui plăteşte bine, iar Simonini, deocamdată, îi dăduse destui bani ca să supravieţuiască fără să mai adune cârpe cel puţin o lună de zile. Nimic nu-i mai bun decât ocna ca să te facă să asculţi de cel care comandă.

Ce anume trebuia să facă Gaviali îi spusese Hebuterne mai târziu lui Simonini. În decembrie 1893, un anarhist, Auguste Vaillant, pusese un mic dispozitiv exploziv (umplut cu cuie) în camera deputaţilor, strigând: "Moarte burgheziei! Trăiască anarhia!". Un gest simbolic: "Dacă aş fi vrut să ucid, aş fi încărcat bomba cu gloanţe", spusese Vaillant la proces. "bineînţeles că nu pot să mint ca să vă fac plăcerea de a-mi tăia gâtul". Ca să dea un exemplu, gâtul tot i-l tăiaseră. Dar nu asta era problema: serviciile erau îngrijorate că gesturile de felul acesta ar fi putut să pară eroice şi deci să aibă imitatori.

- Există şi maeştri răi, îi explicase Hebuterne lui Simonini, care justifică şi încurajază teroarea şi neliniştea socială, pe când ei stau liniştiţi în cluburile şi restaurantele lor, vorbind despre poezie şi bând şampanie. Uită-te la jurnalistul ăsta de trei parale, Laurent Tailhade (care, pentru că e şi deputat, se bucură de o dublă influenţă asupra opniei publice). A scris despre Vaillant: "Ce contează victimele, dacă gestul a fost frumos?". Pentru stat, cei ca Tailhade sunt mai periculoşi decât cei ca d-alde Vaillant, deoarece lor e mai greu să le tai capul. Trebuie dată o lecţie publică intelectualilor ăstora care nu plătesc niciodată angaralele.

Lecţia trebuia organizată de Simonini şi de Gaviali. La câteva săptămâni după aceea, la Foyot, chiar în colţul unde Tailhade se ducea să-şi ia mesele lui scumpe, explodase o bombă, iar Tailhade îşi pierduse un ochi (Gaviali era cu adevărat un geniu, bomba era concepută în aşa fel încât vicitima nu trebuia să moară, ci trebuia rănită destul de serios).

Ziarele guvenamentale fuseseră pe fază, scriind comentarii sarcastice de tipul: "Ce zici, domnule Tailhade, gestul a fost frumos?". Frumoasă fusese însă lovitura pentru guvern, pentru Gaviali şi pentru Simonini. Iar Tailhade, pe lângă un ochi, îşi pierduse şi reputaţia.

Cel mai satisfăcut era Gaviali, iar Simonini se gândea că era frumos să redai viaţa şi încrederea cuiva care le pierduse din cauza potrivnicilor nefericite ale sorţii.

Interesant şi demn de reflecţie, nu? În fond, tot Eco a scris şi un tratat numit Limitele interpretării...