Am tăiat porcul, cum îl preparăm? - sau care-i faza cu scrisul şi publicatul unei cărţi

Lucrurile încep cam aşa:

Într-o zi, vine o Poveste pe la tine. Nu contează de unde, cum ori ce fel de poveste e. Este EA, este chiar EA. E aievea, e frumoasă, interesantă şi misterioasă. Te seduce, te subjugă şi în cele din urmă trebuie neapărat să o scrii. O scrii, o rectifici, o refaci, fiindcă n-ai reuşit să o desenezi sau să găseşti exact nuanţele ori tuşa potrivită. O întreagă idilă, frământată şi pasională. Ca orice bărbat discret, nu dau detalii.

Problemele celelalte încep însă abia când romanul rezultat din această idilă e gata. Nu de altceva, dar l-ai scris pentru a fi citit şi de alţi oameni. (Eu, cel puţin, nu-s din cei ce scriu numai pentru sine, nepăsător la rezonanţa textelor mele în interiorul altora, însă nu am, recunosc, nici un public-ţintă.) Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, iar tu să rămâi autorul, trebuie să găseşti o editură care s-o publice. De aici urmează o epopee care poate fi dramatică. Fireşte, asta dacă nu eşti deja un NUME, dacă nu eşti amic cu vreun patron de editură sau dacă nu ai un noroc chior. Normal, mai sunt şi alte variante, dar eu nu am nicidecum acces sau înclinaţie către ele. Ca să dau doar un singur exemplu, nu ştiu, structural, să-mi fac şi să-mi cultiv relaţii. Ceea ce, mai mult ca sigur, este un mare defect. Ferice de cei ce nu-l au!

Dacă eşti un naiv patentat - ca să nu zic altfel... - începi prin a lua legătura telefonic cu o editură. Ţi se spune să trimiţi manuscrisul prin e-mail. Îl trimiţi, continuând să fii la fel de naiv. Aştepţi să primeşti un mesaj de confirmare din partea editurii că l-au primit. N-o să vezi aşa ceva. După o săptămână, timid, încerci să afli ce s-a întâmplat cu manuscrisul - a ajuns sau n-a ajuns, rătăcindu-se prin ceţurile internetului? Ţi se răspunde scurt şi acru - când cineva binevoieşte, fireşte - că a ajuns. Dar, de obicei nu ţi se mai răspunde de fel. Absolut nimic. Nici măcar cu o înjurătură sau cu două rânduri care să-ţi arate că nu corespunzi profilului editurii, că scrii prost, că eşti plictisitor ori că ai trimis prea târziu lucrarea şi n-a mai fost prinsă în planul de publicare anual al firmei.

Dar, printr-o adevărată minune, totuşi ţi se răspunde cumsecade - asta într-un caz din zece. Ţi se spune că da, lucrarea a fost primită şi e dată spre lecturare - întotdeauna spre lecturare, nu citit - unor recenzenţi foarte capabili. Aceştia îşi vor da verdictul cam într-o lună, hai o lună şi jumătate. Mulţumeşti frumos şi aştepţi. Şi aştepţi, şi tot aştepţi. Cam după alte două săptămâni peste termenul maxim care ţi s-a precizat, încerci să afli care mai e situaţia. Dacă ai noroc, dai de aceeaşi persoană cu care ai mai vorbit. Există şi situaţii în care dai de altcineva, iar acest altcineva îţi spune că cel dinainte a plecat din firmă şi nimeni din toată editura n-are habar ce dracului s-a întâmplat cu prostia ta de lucrare. O s-o caute ei şi, dacă or găsi-o, o să-ţi dea un semn. La faza asta, poţi să pui cruce întregi afaceri cu respectiva editură. N-o să mai primeşti niciodată niciun semn. Oricum, în birourile multor edituri stă scris cu majuscule pe o foaie pusă la vedere: MANUSCRISELE PREDATE NU SE ÎNAPOIAZĂ! Cam acelaşi gen de anunţ este afişat şi în camera în care se predau lucrările care participă la anumite concursuri literare. De ce? Vă las pe dumneavoastră să găsiţi răspunsul...

Însă dacă ai noroc, redactorul cu care ai mai avut onoarea să conversezi, la capătul celor câteva luni de aşteptare, o să te invite la o discuţie, chiar la sediul firmei. Poate că o să-ţi dea şi o cafea. Aplicând principiile psihoterapeuticii, care spun să nu răspunzi niciodată clientului printr-o negaţie fermă, redactorul o să înceapă cam aşa: "Romanul nu-i scris tocmai rău. Aveţi verb (sigur, toată lumea are) dar..." Iar de aici pornesc toate neajunsurile.

Cea mai interesantă discuţie de acest gen pe care am avut-o cu un domn redactor a fost una în care omul mi-a zis că primele patruzeci de pagini ale romanului - câte îi trimisesem de fapt din întreaga lucrare - sunt foarte interesante, dar... ce urma este foarte previzibil, maniheist, comun. I-am întins o coală şi l-am rugat să-mi scrie cinci idei după care urma să se desfăşoare acţiunea cărţii, după părerea lui. A refuzat profund ofensat. Apoi mi-a făcut o propunere imposibil de acceptat: să scriu restul romanului după un plan vag şi realmente plicticos la care se gândise dumnealui - probabil cu puţin timp înainte de a sosi eu, presupun. I-am zis că mai bine l-ar scrie chiar domnia sa. Peste două minute - cât mi-am strâns lucrurile, mi-am pus canadiana şi am dat politicos mâna - mi-am luat tălpăşiţa de acolo. Am zis mersi că am scăpat aşa de ieftin.

O altă lege fundamentală, uneori chiar scrisă pe site-urile editurilor, spune că un autor nu trebuie să umble cu acelaşi roman, mănunchi de proze scurte sau poezii pe la mai multe edituri. Ba anumite case editoriale chiar lasă de înţeles destul de ameninţător că lumea editorilor e mică şi unită - sanchi unită! - şi acest gest "murdar şi incalificabil" se află repede, iar urmările sale vor fi aspru pedepsite. De aici rezultă că pentru publicarea unui roman trebuie să aştepţi vreo zece ani până faci turul editurilor noastre care contează - în medie, cam la fiecare editură, până ai un răspuns, pierzi vreo şase luni minimum. Asta fără să ai nici măcar garanţia că poate cineva de acolo o să-ţi citească cu adevărat vreodată cartea. Poate doar paznicul, în lungile ceasuri ale nopţii. Ideal ar fi, deci, să scrii în avans vreo trei-patru romane, volume de proză scurtă sau plachete de poezie şi abia după acea să începi să alergi să le publici pe undeva. Timpul aşteptărilor se va scurta, desigur, remarcabil. Bine, la fel de sigur se va scurta şi durata de viaţă a autorului. Dar, în fond, marii scriitori se nasc abia după ce mor, nu? Doar, vorba aceea, adevăratele valori se impun până la urmă, la fel de exact şi poporan pe cât e şi zicerea mioritică de mare circulaţie cum că speranţa moare ultima...

Dar să admitem că tot acest calvar se termină prin miracolul apariţiei cărţii. O primeşti - măcar cele zece-douăzeci de exemplare la care ai dreptul prin contract - o vezi şi îi simţi aroma aceea indescriptibilă de cerneală tipografică a cărţii noi. E romanul tău întrupat, gata spre a fi oferit lumii întregi!

Hm! Aşa îţi închipui tu. Deşi ştii sigur că romanul tău a apărut, nu-l găseşti de fapt prin nicio librărie. Telefonezi la editură. Ţi se explică politicos că merge mai greu cu distribuţia. După două luni vezi primele cinci volume într-o librărie şi te luminezi. Deşi eşti un anonim, surpriză!, cărţile ţi se vând în câteva zile. Cei te cunosc - în afara celor cărora chiar tu le-ai dat cele zece exemplare - se dovedesc mult mai mulţi decât te-ai fi aşteptat. Apoi mai vin cinci, iar luna următoare alte cinci. Şi alea se vând într-o săptămână. O rumoare începe să se înfiripe în jurul romanului tău, pe net, pe bloguri, ba chiar şi un critic, doi, te bat într-un fel sau altul pe spate, zicându-ţi bravo (dar nicodată în vreo cronică, că doar domniile lor nu se ocupă de recenzii sau de critica de întâmpinare). De la editură ţi se spune că mda, uimitor, dar ai vândut deja două sute în toată ţara (tirajul tău e de maximum 500 de volume). Ei sunt chiar mai uimiţi decât tine. Aşa că, din pricini tainice, pe la librării nu se mai găseşte nicio carte de-a ta. Au devenit mai rare şi mai inaccesibile decât incunabulele. Cine se încăpăţânează să-ţi citească cartea, trebuie să o cumpere de pe site-ul editurii. Altminteri nu. Faci toate diligenţele necesare - ba chiar adevărate poştalioane, cu tot cu cai de schimb - dar în zadar. Nu-ţi rămâne decât să ceri, în virtutea drepturilor tale de preempţiune în achiziţii, un număr de cărţi pe care să le cari cu sacoşa celor care ţi le solicită pe net sau pe bloguri. Simţi că, puţin câte puţin, înebuneşti şi-ţi pare rău...

Sigur, prin tot acest coşmar nu trec nişte personalităţi ca Lori, Mihaela Rădulescu sau, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu (chiar mă mir că Traian Băsescu ori duduia Udrea n-au publicat nimic, dar presupun că gloria literară e ceva prea mic pentru nişte oameni atât de mari). Evident, tot atât de adevărat e şi faptul că aceste doamne şi aceşti domni au cu totul şi cu totul alt statut. Ei nu sunt, categoric, scriitori.

Din când în când, pe la televiziuni mai apar însă ei, marii editori şi înalţii diriguitori ai culturii naţionale. Ce fac ei? Păi, ce să facă? Deplâng, frângându-şi ca Hecuba mânuţele sau filozofând sfătos, starea bicisnicei literaturi române contemporane.

Şi? Şi toată lumea mulţumită!

P.S. În momentul de faţă car la răstimpuri, cu scoşa, romanele publicate. Totodată am 3 (trei) romane date în lucru pe la edituri diferite. Unul mi s-a promis că o să apară. Când? Cândva, când va veni momentul. Un altul, la altă editură, este la lecturat. De o lună şi jumătate. Asta după ce am aşteptat alte trei luni până să fie momentul să îl trimit. Mai aştept, desigur. Pe ultimul tocmai l-am predat ieri, personal, unui redactor, fireşte, celei de-a treia edituri. Spre surprinderea multora, n-am clacat, în sensul că nu-mi vine să-mi iau câmpii de la toate astea şi nici la scris n-am renunţat - deja îmi tot dă târcoale o altă Poveste. Cu toate că - na! sunt stoic, nu masochist -, îmi mai spun şi eu păsul pe aici. Sper să fiu înţels şi iertat de acest abuz. Cum spune mucalit domnul Florin Lăzărescu, "şi scriitorii e oameni". Deşi observ că e tare greu de crezut.