Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

Stieg Larssen? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!

Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.

Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.

Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioana de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!

Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!

Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.

Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştrii sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).

Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.

Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.

Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.

În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?