joi, 13 ianuarie 2011

Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

Stieg Larssen? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!
Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.
Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.
Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioana de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!
Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!
Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.
Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştrii sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).
Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.
Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.
Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.
În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?


16 comentarii:

karina spunea...

Draga Marin Anton
Ai facut o disectie perfecta, dusa pana la perfectiune.
Apropo, de jumate de an astept comanda online la niste carti de-ale prietnilor mei, printre care si Serban Tomsa...Nu se mai gasesc, cererea e mare dar numai exista...La fel si cele ale lui Horia Garbea. Mi-e frica sa te intreb si pe tine daca ai carti ce exista pe rafturile librariilor. Mi-e frica ca si tu vei spune ca numai exista...
Totusi cum spuneam lui Horia Garbea, pot gasi cartle lui Andreea Marin si a lui Raduleasca...

Liviu Drugă spunea...

@marin anton: mai de bon ton decât să spui că "eşti prea mare pentru un popor atât de mic" este sa adaugi "si tare mie teama ca am mare dreptate!" :))

Pe serioaselea acum: ai dreptate in ce zici, lucru care m-a determinat, printr-o hotarare luata in dec. anul trecut de a citi anul asta autori romani numai daca apar elogiati atat de critica "profesionista", cat si de bloguri.

Liviu Drugă spunea...

poate intereseaza http://revistacultura.ro/blog/2011/01/cele-mai-bune-si-cele-mai-proaste-carti-din-2010-voteaza-13-critici/

Wilkins Micawber spunea...

Mi s-ar parea util, inainte de a ne arunca cu toate armele in focul dezbaterii, sa definim o serie de termeni, bunaoara "literatura de consum vs. literatura artistica", "autori majori vs. autori minori" si tot felul de asemenea maruntisuri cu care umplu vremea teoreticienii literaturii. Vestea buna e ca asemenea distinctii s-au (mai) facut, ba chiar cu argumente destul de tari.
Fara sa fiu in totalitate de acord cu opiniile dvs., mi-am permis sa reiau postarea pe blogul meu in scopul sporirii vizibilitatii unui subiect interesant, chiar daca nu indeajuns de bine circumscris.

aimengrui spunea...

De mult n-am citit un text cu care sa fiu mai mult decat de acord ☺☺☺. Consider ca ati pus punctual pe “i”, cum s-ar zice. Va exprimati ideile nu numai cu o uluitoare claritate dar si foarte artistic. Felicitari!

Şerban Tomşa spunea...

Ceea ce e plictisitor pentru cineva e interesant pentru altcineva. Depinde pentru cine scriem. Dar autorul român e destul de derutat și nu știe, practic, pentru cine întristează hârtia... Sunt și excepții, desigur...

Anton spunea...

@Karina
Nici vorbă de disecţie - oricum, aceea se practică mai ales pe cadavre, or nu e cazul - cât mai degrabă de o părere pe mi-am reprimat-o de ceva timp. Probabil că ar fi fost mai indicat să nu o fac. Însă firea mea cea păcătoasă mă împinge numai la rele.
În privinţa cărţilor mele care ar exista pe rafturile librăriilor, înainte de Anul Nou parcă se mai găsea un volum din Eu, gândacul la librăria Eminescu, din Bucureşti. Dar nu sunt un caz tipic fiindcă am avut întotdeauna tiraje minuscule. Din această cauză nici eu nu mai am din romanele mele decât un exemplar. Singurul pe care îl mai pot împrumuta, recunosc, cu strângere de inimă de fiecare dată.

Anton spunea...

@Liviu Drugă
Mulţumesc!
Iată că bloggerii au o pondere critică din ce în ce mai serioasă şi opiniile unora chiar au greutate şi un ecou tot mai clar.
Am citit şi eu topul pe care mi l-ai semnalat. Interesant din destule puncte de vedere. Însă pentru cele mai proaste cărţi n-am văzut nicio părere. Poate nu oi fi găsit eu...

Anton spunea...

@Micawber
Eu m-am cam aruncat, recunosc. Dar fără arme şi fără o analiză serioasă, amănunţită şi metodică. Am zis şi eu ce-mi stătea pe suflet de o bună bucată de timp.
Am toată stima pentru teoreticienii literari, încerc să-i urmăresc şi, dincolo de ironia dumneavoastră poate îndreptăţită, am auzit ceva chiar şi eu despre vestea cea bună la care făceţi aluzie. Cu concreteţea acesteia mi se pare că-i mai dificil - sau poate că am eu dificultăţi s-o înţeleg -, în rest n-am nicio calitate să comentez ceva în această privinţă.
În orice caz, dincolo de inevitabilele noastre puncte de vedere divergente, nu pot decât să vă mulţumesc pentru ospitalitatea pe care mi-o oferiţi pe propriul dumneavoastră blog. Este o generozitate pe care o apreciez cu atât mai mult cu cât, iată, avem anumite opnii diferite sau poate altfel nuanţate.

Anton spunea...

@Aimengrui
Vă mulţumesc pentru felicitări, dar cu siguranţă, fără falsă modestie, nu le merit. Postarea de faţă nu e rodul unei adânci şi vaste analize. E mai degrabă o prea-din-cale-afară-de-sinceră observaţie. Precum a aceluia care se trezeşte să ţipe el în gura mare că împăratul e gol.

Anton spunea...

@Şerban Tomşa
Sigur că fiecare are punctul şi gradele lui de interes. Cum e evident că şi scriitorul e unul, iar cititorii - eu sper să fie cât mai mulţi cu putinţă - au tot atâtea modalităţi de a privi scrierea câţi sunt.
Dacă mă întrebaţi, nu ştiu să vă spun pentru cine anume scriu. N-am un anume public-ţintă, deşi poate că ar fi mai eficient să procedez astfel. Scriu despre ceea ce mă interesează pe mine, despre lumea în care trăiesc, dar o mai iau pe arătură şi scriu şi despre lumea în care aş vrea să trăiesc. Scriu despre cei din jur, dar şi despre cei ce aş vrea să-mi fie în jur.
În ultimul timp, în privinţa celor scrise am primit aproape în proporţii egale atât critici, destul de usturătoare, cât şi laude suficient de entuziaste. Criticile au fost ceva mai contondente, recunosc. noroc că sunt un tip încăpţânat şi acum îmi umblă mintea să scriu un alt roman. Sper să nu-mi treacă niciodată, chiar dacă am ceafa roşie de pumni. Şi ţineţi cont, nu-s dintre "ai noştri ca brazii"...

dragoş c spunea...

despre teodosie, daca imi dai adresa, ti-o trimit eu, daca esti in bucuresti, ne putem intalni. dar dupa 24 ian, s-o aduc de la constanta.

cat despre scriitorii romani, n-avea grija, sunt la fel ca si cei din trecut, ii numeri pe degete pe cei ce vor razbi in literatura lumii.

eu as opune pe larssen, rowling si houellebecq unui cehov, balzac, canetti, musil, chiar proust care nu se mai citesc DELOC. majoritatii li se pare ca literatura a inceput cu dan brown. ceea ce nu e foarte rau, insa deloc bine.

si stii ce-a spus cehov: toate operele eu le împart în două categorii: cele care-mi plac şi cele care nu-mi plac. alt criteriu nu am.

dragoş c spunea...

erata: majoritatii i se pare.

Anton spunea...

@Dragoş C.
Mmmm! Deci îl aveţi pe Teodosie! Ispititoare ofertă. Şi nu pot decât să vă mulţumesc pentru ea.
În ceea ce îi priveşte pe scriitorii noştri ce vor răzbate în literatura mondială eu sper să fie cât mai mulţi contemporani. În fond, gloria literară nu e o plăcintă din care primeşti o feliuţă ce se subţiază dacă sunt mai mulţi. Dimpotrivă, un nume care se impune ar putea stârni şi interesul pentru alţii. Nu ştiu dacă dau dovadă de naivitate, dar chiar cred că se poate întâmpla şi aşa ceva.
Şi încă un amănunt. Eu nu-i opun nicidecum pe Larssen, pe Rowling sau pe Huellebecq unui Cehov, unui Musil sau unui Proust. Nici nu-i echivalez. Oricum nu-i treaba mea să elaborez canoane, chit că am şi eu preferinţele mele. În schimb, mi se pare destul de stânjenitor să afişezi un dispreţ suveran faţă de nişte scriitori de un uriaş succes care, vrem, nu vrem, s-au impus în toată lumea. O privire onestă în oglindă şi un picuţ de modestie nu strică nimănui. Atâta tot.

Liviu Drugă spunea...

Marin Anton, despre blogurile cu şi despre cărţi: dupa ce m-am lamurit ce gusturi are ţinătorul unui blog, îmi este mai uşor să ii creditez opiniile. La criticii consacraţi, tineri sau mai bătrâni, am mai luat si plasă, autorii cărţilor despre care ei fac vorbire fiind printre favoriţii lor şi, in consecinta, cronicile mai ascund sub covorul criticii anumite neajunsuri, subliniind doar calităţile.

P.S. Dupa o plimbare, suprapusă peste căutarea cărţii tale prin marile librarii din centrul Capitalei, am găsit-o în sfârşit acolo unde trebuia de fapt să incep cautarea, după cum mi-ai zis şi tu - Eminescu. Ultimul exemplar, chiar puţin buşit la copertă, dar este ok. Sper ca săptămâna asta să o bag la produs... de impresii :))

Anton spunea...

@Liviu Drugă
Deci s-a epuizat şi romanul ăsta. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. Poate or mai fi rămas pe la editură câteva şi le-or trimite, cândva, şi pe acelea.
Oricum, sper să fie măcar o lectură agreabilă. Abia după ce vei sfârşi şi ultima pagina - sigur, poate şi mai înainte - vei constata că de fapt cartea e mai consistentă decât pare la prima vedere. Acum, de!, cel puţin aşa mi se pare mie. Numai că eu sunt, evident şi inerent, subiectiv.