Scriitor? Mai dă-le-n sânge de cărţi şi pune mâna la muncă!

Multă lume fină strâmbă din nas când aude de revista Dilemateca. Că are un aspect bătrânicios, că are poze "vetuste", că are riduri, că are cearcăne, că nu obţine timpi buni pe suta de metri şi câte altele. Mie îmi place cum arată publicaţia asta şi, spre deosebire de intelectualii care au făcut deviaţie de sept din pricina ei, eu nu numai că o răsfoiesc, dar chiar o şi citesc, îndeletnicire care nu mai e trendy pentru o bună parte din lumea elitelor de pe la noi. Se pare că dumnealor, în privinţa lecturii, mai întotdeauna, văd decât filmul. Mă rog. Majoritatea textelor de aici sunt interesante, ceea ce nu se poate spune despre multe alte publicaţii culturale româneşti. În general, mai toate rubricile revistei îmi trezesc interesul, nu mai zic despre avanpremierele editoriale. Printre rubrici se regăsesc negreşit anchetele şi interviurile Dilematecii. Acestea sunt remarcabile nu numai prin ineditul subiectelor sau prin personalitatea participanţilor, ci şi, lucru destul de rar pe la noi, prin francheţe. O francheţe care te poate face să zâmbeşti, cam amar, ce-i drept, dar te şi pune serios pe gânduri.

În ultimul număr, cel din septembrie 2010, este prezentat un interviu cu Radu Aldulescu, unul dintre cei mai valoroşi prozatori români ai ultimelor decenii. Sigur, domnia sa, deşi primit bine de critică, nu zburdă pe aceeaşi cai mari ca alţii. Chestie de destin, de umori, de abilităţi sociale, cine ştie? O desluşire onestă la această problemă o dă chiar scriitorul. Iată-o, aşa cum este ea consemnată în paginile revistei:

Florina Pîrjol: V-aţi simţit vreodată marginalizat, în ciuda succesului constant de critică pe care l-aţi avut?

Radu Aldulescu: (...) Am, într-adevăr, tendinţa de a mă automarginaliza în raport cu personalităţile culturale ale acestor vremuri, o mulţime de scriitori la ziar care apar zilnic şi la televizor pentru a îmbina armonios setea de bani cu cea de slavă deşartă. Resimt un refuz instinctual faţă de aceşti oameni, care-mi trezesc sentimente amestecate cu milă-silă-revoltă-stupoare. Nici ei nu se dau în vânt după mine, mai cu seamă că n-au timp şi dispoziţie; trebuie să-şi vadă de bolile grave, boli la propriu cel mai adesea, invocate precum un sacrificiu - "eu mi-am ruinat sănătatea"... E un bun exemplu, altminteri, cum bolile sufletului le atrag după sine pe cele ale trupului. Legat de relaţia cu personalităţile de acest tip, ştiţi ce mi-a spus, cu prilejul unei situaţii-limită, unul dintre preşedinţii Uniunii Scriitorilor, răposatul Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l aibă în pază acolo unde o fi el acum? "Uniunea nu-ţi datorează nimic. Ce dacă ai scris trei romane? Ştiu un doctor care a ascris douăzeci de romane"... Şi ţineţi cont că era un om, un critic literar despre care se presupunea că se pricepe la literatură. S-a văzut însă că cel mai bine s-a priceput să facă afaceri cu patrimoniul USR, să-şi tragă comisioane din retrocedări, să-şi tragă funcţii politice şi să se îmbogăţească de azi pe mâine, extrem de rapid, construindu-şi concomitent o imagine de tată bun al scriitorilor români şi punându-şi la adăpost de vicisitudinile vremurilor şi familia personală. Adică eu băteam la uşa lui de preşedinte al USR să cer un minim, un tain al supravieţuirii, când el avea altă socoteală cu banii Uniunii, chit că eram încă de atunci un scriitor cu succes constant de critică. Chiar şi la mult timp după ce am renunţat să mai am vreo pretenţie de la Uniune, mi s-a sugerat şi mi s-a spus de către o mulţime de oameni să nu mai stau cu mâna întinsă, să mă duc la muncă, să-mi iau serviciu... Asta am auzit şi de la Lucian Pintilie, căruia i-am dat povestea unui film premiat la Festivalul de la Veneţia*, şi de la directorul economic al editurii, când l-am rugat să-mi trimită drepturile băneşti cuvenite pentru Ana Maria şi îngerii**, care echivalează cu cu un salariu mediu pe economie. Adică, scrisul literaturii este o distracţie pentru timpul liber, chiar şi în viziunea celor care parvin pe spinarea scriitorului.

Am redat acest fragment din interviul acordat de domnul Radu Aldulescu fiindcă mi se pare exemplar. Consider că orice comentarii pe care le-aş face eu ar fi, poate, măcar deocamdată, de prisos, ori ar fi interpretate ca fiind într-o bună măsură subiective. Oricine este, în schimb, liber să tragă ce concluzii doreşte.

* Este vorba despre faptul că Radu Aldulescu a scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat chiar de Lucian Pintilie) care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.

** Ana Maria şi îngerii este ultimul roman scris de Radu Aldulescu. Este publicat la editura Cartea Românească şi încă poate fi găsit în librării.