joi, 30 septembrie 2010

Poveste cu un pictor

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, schimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum nici un an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît mugurii copacilor abia voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi, după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat demult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe peticul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau cu sufletul la gură totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine tainică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva din viaţa asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

14 comentarii:

karina spunea...

Superb, superb!!
Multumesc pentru postare...
Iti cer permisiunea sa o postez in blog la mine, binenteles cu drepturile tale de autor. E minunata postarea!!

Şerban Tomşa spunea...

Foarte reușită povestire ! Felicitări !

Anton spunea...

@Karina
Vă mulţumesc pentru aprecieri şi-mi pare bine că povestirea v-a făcut o asemenea impresie, deşi e cam lungă pentru o postare pe blog. Dacă v-a plăcut atât de mult cum m-aş putea împotrivi dorinţei dumneavoastră? Deci, voie de la mine ca de la banul Ghica. În fond, eu sunt cel onorat de entuziasmul şi iniţiativa de care daţi dovadă.

Anton spunea...

Şerban Tomşa
Mulţumiri!
Acum, că tot nu ne aude nimeni, vă fac o confesiune:
Am postat această povestire cu o oarecare îndoială. Asupra ei mi s-a atras atenţia - cu multă delicateţe, recunosc - că stă cu picioarele într-un patetic cam sirpos şi pe alocuri vetust. Mă justificam zicând că tonul pe care l-am adoptat aici e adecvat subiectului şi sensului poveştii.
Am fost surprins, recunosc, de plăcerea cu care a fost întâmpinată acum, la câtva timp după ce am oferit-o prima dată publicului.
Adaptând o veche zicere, spun şi eu dând din cap meditativ ca un asin: asta-i viaţa de artist, o zi vesel, o zi trist.
Azi, fireşte, văzând căldura cu care a fost primită povestea, sunt vesel. Mâine...

karina spunea...

Multumesc...o postez acum si o sa trec sa las linkul..

Liviu Drugă spunea...

Anton, spuneai de caldura cu care a fost primita povestirea ta aici, pe blog. Primeste, rogu-te, si flacarile mele.

Foarte frumos ai scris. Am fost langa cei doi invatacei, sa stii, cat timp am citit... Deci mare putere a avut textul tau. Inceputul poate parea usor demodat insa, dupa ce treci de jumatatea povestirii, iti dai seama ca pentru atmosfera epocii tonul ales de tine este cel perfect.

Felicitari pentru aceasta mica bijuterie.

Asa ca... bagă cărbuni :) mai departe!

karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/

aimengrui spunea...

Multumesc mult pentru postare. Este o Poveste foarte interesanta si bine scrisa. Este "picturala" si meditativa precum arta lui Hokusai. Felicitari!!!

Anton spunea...

@Karina
V-am vizitat blogul. Vă mulţumesc pentru eleganta prezentare pe care o faceţi poveştii, cu atât mai mult cu cât e ilustrată cu delicatele şi expresivele lucrări ale maestrului Hokusai, adică de însuşi eroul în jurul căruia s-a înfiripat povestirea mea.

@ Aimengrui
Mulţumesc frumos! Mă bucur că am reuşit să transmit atmosfera - măcar într-o doză infimă - care se degajă din misterul pictural al lui Hokusai.

@Liviu Drugă
Mă bucur că v-a plăcut. (Mă scuzaţi, o să încerc să uit de folosirea lui "dumneavoastră", deşi îmi e cam dificil.)
Sigur, o să bag eu cărbuni şi pe mai departe. O să mă străduiesc, că angajamente am învăţat să nu-mi iau. Asta ca măcar să furnizez surprize agreabile.
Altminteri să ştii că mai am niscaiva povestiri de genul acesta. Cam cât pentru un volum de proză scurtă. Însă am fost cu ele pe la edituri şi mi s-a explicat că "publicul nu cere" chestii d-astea.
"Cu romanul, dacă e de o lungime rezoinabilă şi e mai dinamic, mai treacă-meargă, dar povestirile n-au absolut nicio şansă!", a sunat verdictul domniilor lor. Plus că-s cam patetice, n-au legătură cu actualitatea şi-s cam "prea cu cheie" pentru vremurile astea. Aşa că au rămas în manuscris.
Acum m-am încumetat să pun una dintre ele pe blog. Din fericire, iată, aceasta a avut priză. Doar suntem într-un spaţiu... electronic.

Anton spunea...

Sau am reuşit să-i electrizez cumva pe cititori. Una din variante trag nădejde că o fi corectă. Evident, nu-i greu de bănuit pe care o prefer.

aimengrui spunea...

Prezenta Povestire denota o intelegere in profunzime a statului de pictor.
Sunteti un pictor?
Imi cer scuze pentru eventualele greseli gramaticale.

Anton spunea...

@ Aimengrui
Într-un fel, m-aţi prins. Am avut cândva - în antichitatea târzie! - tot felul de activităţi în sfera aceasta. Dar pictor n-am fost, ci doar un amărât de grafician - iar grafica e catalogată ca fiind o artă minoră...
Am participat la nişte expoziţii, inclusiv la cea anuală de grup sub auspiciile Asociaţiei Artiştilor Plastici, aşa cum se numea pe atunci. Azi nu mai ştiu cum îi zice fiindcă după nişte ani de zile, somat fiind să-mi plătesc cotizaţia, am zis pas acestei glorioase organizaţii. Totuşi, "operele" mele se mai află şi azi în diverse colecţii particulare, atât în ţară cât şi peste hotare.
De 12 ani nu am mai desenat decât absolut accidental.
Deşi rana s-a cicatrizat, mă mai îmboldeşte uneori. Deschisă şi sângerândă n-a rămas decât cea literară. Uf, iar cad la patetisme!

karina spunea...

Vreau sa vad si eu niste lucrari...te rog...poate mai vor si altii. De ce nu prezinti cateva?

aimengrui spunea...

Ca si karina as vrea sa vad ceva din lucrarile dvs.